(de ce toate titlurile blogurilor mele vin în engleză? nu ştiu. am vrut să scriu hell knows, dar mi-am dat peste mână. snobismul ameninţa să spargă zidurile barajului meu de cumpătare intelectuală. câteodată pur şi simplu sună bine, alteori  îmi aduc aminte de ceva. stay tunned and you shall see)

tot clujul golit de forfota studenţească din restul anului pare gol. şi de aici, mintea face asociaţii: o clădire cubistă abandonată, cu geamurile ei hublou prin care ne-ar plăcea să privim dimineaţa, eu bându-mi cafeaua cea bună şi tare, el fumându-şi ţigările cele măcar la fel bune şi perfide căci îmi fac poftă, dar nu, eu mi-am promis că n-o să am mai mult de 2 vicii deodată, momentan beau cafele utile şi inutile şi am început să proiectez imagini din astea de cuplu tihnit,  mi-ajunge, îmi chiar prisoseşte, dar şşşşş, nu spuneţi nimănui… ce artificiu, ca şi când n-aş striga-o deja în gura mare, nu sunt deloc ponderată, deloc calculată, în ciuda faptului că timpul, din nou, timpul, circular şi perfid, este inconvenabil, cusurgiu, nehotărât, şi mai sunt multe beţe în roate, parcă n-am învăţat nimic de la viaţă şi parcă a ignora experienţele anterioare le face mai puţin proverbiale. în acest al nu ştiu câtelea sezon al maşinii de cusut  textul ăsta dedicat abandonurilor imobiliare şi trupeşti, aş putea zice, narcisistic, că sunt abandonată voluptăţii, trăite şi urzite, abandonată cărţilor înşirate pe podea şi pe oriunde, şi celor cumpărate la preţ redus, din cufere ostentative, din locuri fancy şi ostile, de pe tarabe mizere şi oneste, (o da, onestitatea din spatele cărţilor pe care nu le-ai citit identică onestităţii din spatele celor pe care nu îi iubeai, şi acum îi iubeşti, ha, dar mult mai accesibilă, că  sunt, în general)  şi spre deosebire de celelalte semi-ficţiuni cu carne şi oase ce vor poposi aici, printre rânduri, afectate şi picior peste picior şi “ochi mari, mascara aproape impecabilă”-like, (asaltându-mă-n somn cu “we were here first”-uri ameţitoare & heartbreaking, şi cărora nu le pot opune nimic în care să cred) abandonată stării ambivalente-dar total inofensive- că nu vreau nimic (în plus), că aş putea, la fel de bine, să vreau totul (şi ceva în plus) şi i’m maaad about it all. dar nup. mă sperie chestia asta: cupiditatea mea. să fiu cumva unica. nicio literă în fară de a sau z. nu mă pot plasa într-una din locuinţele alea cu obloane enorme, de sus până jos, văruite, aprovizionate şi bovarizante, într-un orăşel la ţărmul oricărei mări, nu mă pot plasa într-un oraş port de unde clepsidra se întoarce şi viaţa se reîncepe şi totul promite maibinele, maimultul.  să revenim însă în cluj, de unde nici nu prea vom pleca(eu, bloggerul, voi, cititorii angajaţi, restul mefienţilor cusurgii sunt excluşi şi poftiţi să se care) vara asta, epoca glorioasă a istoriilor din hunedoara a apus, vine epoca isterică a instantaneelor semănând cu seria de maidens din 96 a lui david lachapelle, poate şi pentru că drumul spre iad, pavat cu beton şi multe altele, poate blimunda din memorialul mănăstirii ar putea spune, trece pe lângă r. g., care e una din cârciumile mele preferate şi f rar frecventate. desigur, iadul pe care-l ştiu eu-sau altfel spus-iadul meu- nu e, încă, iadul profeţilor şi vizionarilor din toate timpurile, ci o fâşie de oraş ceva mai modestă, nediferind prin nimic de peisajul mahalalelor clasice, sau al periferiilor. ca o eczemă, vara, pe nesimţite, pare să acapareze şi centrul oraşului şi alte mădulare ale lui, iar în asta îi stau superputerile, supranaturalul şi farmecul. normal, cei care n-au fost în inima iadului nu pot să-şi dea seama de asta. de fapt, bullcrap, nimeni nu-şi poate da seama, cu excepţia mea. în aceasta îmi stau superputerile, supranaturalul şi viitoarele acte ce vor atesta că nu sunt tocmai în toate minţile. (pe lângă mărturiile mult mai creditabile, desigur, ale unor persoane s-.au nimerit aici pe blog şi s-au simţit lezate…well, doamnelor, domnilor, ne cerem scuze pentru inconvenienţe…se poate, după cum puteţi citi şi vedea, şi mai rău. făcutul dinadins sau obrăznicia sau ostentaţia ies din discuţie. în partea din stânga sus a ecranului e butonul de go back one page. pe tărâmuri mai oportune, adică). lăsând veninul în seama albinelor, cu ocazia norilor şi a pustietăţii contextuale, mă simt atrasă iar în cursele contracronomeru care se desfăşoară, dintotdeauna şi pentru totdeauna, pe platforma nostalgiei. nostalgie indefinită şi incurabilă. (cât beau ceva ce are exact acelaşi gust ca altceva de altcândva, şi e ciudat cum numai simţurile mai au acces la ceea ce credeai că s-a consumat demult, şi asta, însă, e doar un noroc, sau o ironie a sorţii, madlena lui proust cu efect mai scurt, well, you know, clişee de la litere). şi atunci vreau ceva cretin gen să trag de un fir şi să mă-ntorc în acum un an, 2008, în limitele exact aceloraşi metripătraţi, însufleţiţi nu doar de mine, ci şi de taică-mio, şi ce senzaţie, asta, vulgar condensată-n expresia aia- “fata lu tata”, de fapt,  nu e nimic care să înlocuiască legătura asta, şi privirea aia- pe care am mai văzut-o de atunci pe chipurile unor străini care mi-au tăiat calea şi, un pic, din cauzele astea autobiografice,  răsuflarea- privirea de ea e fiică-mea, e o frumuseţe, e un mic miracol (chiar dacă nu e nici frumoasă, nici specială, deşi, da, uneori eram frumoasă, alteori eram specială, dar în general, bla, pui de găină plouat, mă cunoaşteţi cu toţii, şi mersul zigzagat şi poveşti obsesive cu care-i oboseam creierii pentru că era singurul om care îmi putea oferi soluţii sau iluzia unor soluţii la nişte rahaturi ce păreau everlasting şi, f important, singurul prieten- da, taţii mai sunt şi aşa ceva, ocazional- care nu-mi spunea niciodată da mai treci dracului peste).  în cele 7 luni de când l-am pierdut definitiv am înţeles că nu, nu e absolut nimic care să se compare cu această complementaritate care ştiu, fără să-mi asum, sună a mic ghid psihanalitic, a teorie vehiculată pe la coafor. în general a încetat să-mi pese de salvarea aparenţelor vreunei înţelepciuni de prim rang, nedobândită, deci, prin intermediari de tipul idiots’ guide, totuşi nu pot lăsa în seama cariilor aplatizării şi încadrării în sertăraşe comode ceva atât de fragil,  pe care nu-l apără decât memoria schiloadă a cuiva care interpretează prea multe şi vede prea multe şi nu uită niciun pic de junk, niciun pic de further details, cine era la masa de lângă acum 3 luni, 2 străini, fără îndoială, dar erau acolo, intrau în raza mea vizuală, nu i-am uitat. (ca în sans soleil: i will have spent my life trying to understand the function of remembering, which is not the opposite of forgetting, but rather its lining. we do not remember. we rewrite memory much as history is rewritten. how can one remember thirst?) proprietarul acestui edificiu de afecţiune a plecat, won’t come back, e o casă frumoasă dar tot mai neîngrijită, an abandoned place within, cum îţi poţi aminti cu acurateţe şi obiectivitate un om căruia i-ai şi creat o legendă, până în decembrie era un picaro plecat la aproape celălalt capăt al lumii tale, să descopere ce, să-ţi povestească ce, o mândrie a ta, o ciudăţenie a ta,  apoi a devenit un personaj tragic căruia îi scriai epistole revoltate, o ruşine a ta, o înfrângere a ta, apoi nimic, o stafie care nu ţi se arată, protagonistul unor vise din care te trezeşti buimăcit, dacă cineva mă va compătimi vreun pic şi mi-o va spune, voi regreta amarnic că am scris toate astea, de ce să nu fi scris despre filmul de alaltăieri, tulburător, pasibil de multe sentinţe exaltate- the million dollar hotel- să vezi acolo picaroul devenit tragic şi tragicul convertit în picaro, they’re pretty much the same, îţi spuneai mai demult, totul depinde de finaluri fericite, ce vorbesc, eu care uit predicate şi las fraze în suspensie şi îmi creez un halou de inutilitate.  omg’ul, acest zeu abreviat al uimirii şi al frumuseţii furnizate on-line, să mă aibă în pază…şi bla, logic, o să schimb profilul disipat al acstui blog, zic asta de nu ştiu când, dar sunt atât de self-absorbed, atât de doar a mea şi a nimic altcuiva, şi mi-e atât de frică de imaginea aia- superficialitate profundă, profunzime superficială- eu, former wonderkind, future part-time ghost writer, povestind filme şi cărţi şi lăsând în paragină viaţa pe care dacă n-o povestesc se încîlceşte, şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, în ciuda vocaţiei mele de chaotica olga, la devolvulări nu m-am priceput niciodată.

… ah, f important,  acest text pe care îl dedic, într-un fel, lucrurilor care nu se pot recupera, şi oamenilor pe care n-o să-i mai vedem niciodată mi-a fost inspirat de mistral gagnant, piesă pe care renaud i-a scris-o fiicei lui, şi în care regăsesc multe, arhisuficiente încât să mă-ntristeze oribil… şi aşa mai departe…

gândului vechi de  “dacă am fi supravieţuit” (dar n-am făcut-o, nu ne-am chinuit, nu ne-am dorit cu adevărat, am evoluat, comod, în direcţii diametral opuse, n-am mai găsit nimic de iubit unul la celălalt, ne-am înstrăinat iremediabil, parfumurile trupurilor noastre au dezvoltat reacţii alergice unul la celălalt, până când noi înşine am început să mirosim a alţi bărbaţi şi alte femei dintr-un viitor atât de incert-atunci-când încă îmi permiteam luxul de a crede că ceva de genul ăsta nu poate fi ireparabil, că se găsesc, paradoxal, piese de schimb, toate acea tandreţe risipită, tot ce nu mai găseam în stângăciile şi spaţiile goale care luaseră locul îmbrăţişărilor de la început ) îi ia locul gândul nou “măcar noi, noi dacă am supravieţui”(c’mon, skinny love, just last the year). şi ce am face într-un an? e prea puţin. last longer. much longer. în aşa fel încât să devin importantă, iar nu cantitatea de afecţiune obligatorie afiliată unui sezon din care-ţi vei aminti mai puţin decât, analogic vorbind, dintr-un sezon de  sitcom. eu şi episodica mea distribuire spaţio-temporală. (cum am spus atunci: ocup puţin în spaţiul fizic, şi mai puţin în timpul bergsonian, iar tu ai râs). eu şi castingurile mele emoţionale.  undeva în clasa a7a din creier. când în calea scenariilor de film potrivit vârstei nu stăteau decât câţiva ani. atunci e atât de departe încât ai impresia că numai cu o imprecaţie ireproductibilă ai putea apropia astea 2 ţărmuri. don’t look back unless it’s a good view. şi este, o da, este: the best view. deşeuri toxice şi peisaje industriale şi baraje sparte şi dimineţile alea mohorâte din coconul cărora nu voiam să mă desfac. mi-am făcut o poză proaspăt trezită din somn (16.11.2008), lumina aia groaznică de noiembrie nothinggoodfollwing mă face să par mai mult moartă decât vie, am păstrat-o deşi e inutilizabilă, a surprins mai mult decât aş putea-o face în proza aia pe care n-o mai scriu perioada cu pricina, ieşirile mele de seara, în centru, sprijinită de un zid, privind drifterii şi pletoşii pe care-i confundam o clipă cu altcineva, şi ceaiul rooibos, şi muzica heartbreaking, şi cum muream pic cu pic, apoi a murit Dumnezeu, mi-ar zice un psihanalist de buzunar, e şi asta o posibilitate, e comod să îţi găseşti scuze semnate şi parfate, acum, cine ştie, in case of a zombie attack chiar voi fi de partea cealaltă, the grumpy zombie, the stressed zombie, the horny zombie, the darkened zombie când îmi povesteşti despre toate acele femei care te-au iubit pentru că aşa se-ntâmplă, curioziăţile devin obsesii, şi totuşi nu-i corect, nu e întotdeauna aşa, ia cazul meu: până să ajung aici am mers mai mult singură, nici măcar nu ştiu să fi stârnit vreo mare pasiune, să fi avut vreun stalker veritabil (care să se măsoare cu mine, adică), am tot aterizat în începuturi de scene erotice a la julio medem, cu  aşternuturi anonime, corpuri sleite, case de la capătul oraşelor din vise, în timp ce făceam duş mi-am amintit un petec de cer senin şi un avion şi nişte poze de familie şi nu ştiam unde le-am văzut, apoi da, a fost mai demult, nu mai contează, aşa mă liniştesc, dar din moment ce încă mă bântuie -şi cerul ăla senin, şi avionul care într-un vis intra pe fereastră şi era e fapt un avion imens de hârtie, şi pozele -înseamnă că port germenii unui soi de infidelitate monstruoasă- faţă de mine, în primul rând, şi înseamnă că nici echilibrul ăsta nu va purta marca unui echilibru definitiv din moment ce, zice lumea, mai am atâtea de aflat şi de(-)plâns.  nimic din toate bucăţelele astea de ziar cu anunţuri imposibile nu se compară cu romanele tale mai mult sau mai puţin s.f., dar cine ştie, viaţa mea dadaistă are, în cazul în care vrei s-o admiri, mai mult sens, e mai altceva, şi-n ciuda succesului ei de blog, poate să dureze, are o temelie mai solidă, e una din casele alea lungi, vagon pusă faţă-n faţă cu un wannabe turn babel. am vrut s-o construiesc la întâmplare şi mi-a fost ruşine să gândesc proiecte pe termen lung. acum gata. dezastrele surevnite-n urma absenţei unei minime protecţii a muncii m-au lămurit să renunţ la improvizaţii ingenioase but fatale. acum vreau planuri centenare şi legi everlasting. fără jenă şi fără scuze, sine irae et studium. pentru că nu mi-a fost nici ruşine şi nici teamă să văd cele mai frumoase lucruri din viaţa mea năruindu-se. cu laşitate, am dat un pas înapoi. să nu fiu prinsă sub dărâmături. tot aşa cum, cu 3 săptâmâni în urmă,  la festivitatea lui frate-mio, întoarsă,deci, în locul ăla perfect pentru începuturi de viaţă situate sub zodia gonflabilă a dezamăgirii (clădirea sider şi sala vişiniu-întunecoasă, topos care, cu tot aerul ăla tarkovskian urât şi muced nu putea avea pretenţia de-a emite altceva decât semne şi prevestiri sinistre pe care încercam să le ignor/încercam să le înăbuş sub un soi de optimism isteric ţâşnind în sute de  “va fi mai bine, voi fi altfel, cineva” scandate în silă), nu mi-a fost ruşine să recunosc că da, de visele de atunci  s-a ales praful. la fel cum se va alege praful şi de visele atâtor altora dintre cei care, zâmbitori şi artificiali, demonstrau, atitudinal, că sunt gata. viaţa e un adversar perfid. îl cunoşti mai bine în pauze, când nu simţi nimic altceva decât oboseală de-a te vedea stăpân peste un maldăr de fiare vechi şi fotografii rupte, de reconstituit, şi până şi asta ţi se pare reconfortant. eşti josnic şi obscen scuzându-ţi decăderea. cu inconştienţă şi orgoliu prostesc. ca şi cum ai găsi motive pentru speranţa unor beneficii în m eseria de gunoier (norocos să descopere comori prin tomberoane). nu mi-a fost ruşine să-mi iau rămasbun pentru totdeauna şi să recunosc “nimic nu va mai fi la fel”, ca apoi să râd, să glumesc vulgar, să-mi permit superficialităţi şi extaze ieftine. nu mi-a fost ruşine să alătur tragicul şi comedia bufă într-un spectacol odios pe scenele acestui oraş din ce în ce în ce mai al meu şi nu mi-a fost ruşine ca, la sfârşit, să aştept aplauze. iar acum nu îmi e ruşine să-ntorc capul şi s-o iau la sănătoasa când aud despre au mai fost-uri şi voi mai fi-.uri, ştiueucume-uri şi vei mai păţi-uri, nu e primadată-uri şi nueultimadată-uri. viaţa e lipsită, în modul ăsta, de logica ei primară. şi când te întreabă ce vrei să fii când creşti mare şi le spui că vrei să fii fericit pentru că aşa ţi-a zis mama, că that’s what life is all about, iar ei zic că n-ai înţeles întrebarea, tu să le spui , ca într-o pildă de mini comunitate neocreştină dintr-un orăşel american, că n-au înţeles viaţa, dar sfatul ăsta e pentru nimeni, mulţi ani de-acum încolo vom face dragoste protejat şi din pură plăcere.

a simple truth care scuză multe şi care face ca acest post sa capete sens:

dorm mult. recuperez un an universitar de nesomnuri de toate nuanţele. cine ştie, poate ajung să şi-nţeleg ceva din visurile care-mi întretaie după-amiezele petrecute-n acest binecuvântat şi individualist fel. deşi: excursiile de genul ăsta nu aduc nimic bun, nimic în afara frustrărilor mici şi nevolnice şi neobosite-.n munca lor de furnicuţe descinzând din ceva fabule comuniste cu iz propagandistic. pentru că răspunsurile în retrospectivă sunt o găselniţă cretină a subconştientului cu lag. şi-n acelaşi timp, fericită cu relativa mea izolare: mă ascund de ochii lumii în care am trăit până atunci. de mizerii şi proaste înţelegeri. de binefăcătoarea despuiere de ambiţii fără altă finalitate decât orgoliul obez care sufocă that beautiful me within . de străzile din care ieşeau aburii toxici ai nopţilor care începeau cu tristeţea carbogazoasă dintr-o băutură “ca pentru fete”,  suficient de tare încât să mă scoată din funcţiune preţ de întreaga primă parte a celei  de-a doua zi, destul de slabă cât să nu şteargă şi să nu mistifice nimic din potenţialul deprimant al contextelor mele personale. suferinţa de atunci, dragostea maladivă de atunci, sexualitatea reprimată de atunci, veselia grotescă de atunci. paravane kitsch cu păsări şi flori de cireş dincolo de care se dezbracă prostituate bătrâne şi bolnave, cu subsuorile emanând mirosul bag al unei esenţe parte  transpiraţie, parte deodorant roll on, amintirea unui rântaş ars, golit într-o oală murdară şi candoarea rătăcită, eventual iluzorie, al unui fir de busuioc, ca-n sămănătorism. un pic de animalitate, un pic de consumerism, un pic de maternitate resemnată, un pic de sfinţenie porţionată şi supusă biodegradării. târfa clonată a babilonului. lumea care vorbea în dialecte twisted şi a lumea a cărei topică mi se părea imposibilă. învălmăşeala de elemente ca pe o rochie ce se vrea luxoasă, şi sfârşeşte prin a arăta, agăţată de trupul anorexic al unui manechin ca de un umeraş, macabru. am trăit câte un pic din toate vechile mele coşmaruri. la începutul fiecărui an mă-ntreb “şi, deci, pentru ce am să plâng în următoarele luni?”. mi-e mereu puţin frică. o frică ce nu tolerează metaforizări ulterioare. doar esenţă pură. modestă, ieftină.  dar pură.

quotes de demult:

ce putea fi bine atunci? privirea lacomă la sticla “lui”, gândul că o bere o face pe femeia din faţa ta cu mult la sută mai atractivă şi sărutul pentru care, sub auspiciile astea, simţeam un soi de recunoştinţă scârbită. feliile uscate din pizza pe care o lăsam aproape neatinsă în farfurie, în pub, examenele fuşerite, reddsul şi stomacul chinuit de foame, uneori “el”, şi that itchy feeling. scârba de falimentul meu emoţional. muzica prea tare, sufletul chircit şi gama cromatică de televizor alb-negru. apoi catabaza. săptămâna aia acasă, bând resturi de alcool de la majoratul lui frate-mio şi cafea, multă cafea, mâncând doar porcării neesenţiale şi râzând isteric. seara în retro-ul străin, înstrăinat, muzica nouă şi, din când în când, breakfast in america. muse. şi drumul spre cluj, de valentine’s, condiţiile defavorabile ale factorului a- playerul uitat acasă şi b- radio europa fm jubilând pe ritmuri patetic romanţioase. repriza de sms-uri pildoase cu bogdan.  şi discuţiile cu andra “sentimentul eului fisurat este pe cât de infect, pe-atât de înălţător”. şi ceaiurile cu lapte, cafele mari, culorile redescoperite, visurile labirintice, cu taică-mio. şi serile la sala de pe islazului, cu cristina, şi serile cu mult baudrillard, cu durrell, cu wuthering heights revisited, cu margaret atwood, cu paul auster. serile de sâmbătă şi dimineţile de duminică, acasă, cu alex. honey roasted: peanuts/ macadamia/ days. apoi plimbările prin “iad” şi chestiile pe care le feresc de ochii curioşi ai oamenilor care s-ar putea să “mă trezească” la o realitate pe care am cunoscut-o, am trăit-o, mi-a rămas prea largă, mă face să arăt grasă şi indezirabilă.  mă gândesc la semestrul ăsta ca la trecerea progresivă dintr-un film mut înspre un musical, dintr-o poză sepia într-un proiect hipercolor. mă gândesc cu drag la tot ce m-a adus pe o felie de viaţă cu mai multe ingrediente apetisante şi mai puţine arsuri cu aspect tumoral. iar în acest moment:

(asta e o poză cu tâlc pe care vă rog s-o salvaţi şi s-o printaţi şi s-o expuneţi undeva la vedere ) )

cea mai bună ideea de reîmprospătare a atmosferei stătute care, sunt convinsă, îi face până şi cei mai optimişti cititori să devină mefienţi vizavi de viitorul acestui blog, mi-a dat-o o fotografie a lui kevin van aelst, cunoscut în speţă datorită formei de artă pe care o abordează- food art dezinhibată,situabilă în limitele bunului-gust şi plină de miez- la propriu, şi la figurat.  mă entuziasmează tot mai greu modalităţile astea “neconvenţionale” de expresie. şi mai ales, când vina vorba de amazing pieces of food art, îmi vine să vomit când văd ursuleţi din pateu sub o pătură de maioneză sau porcusori cu rat de parizer. cât despre partea cealaltă, a artei cu pretenţii… mă tot uit la euromaxx architectures şi rar văd ceva atractiv venind din zona asta a noului trend. ecofriendly şi compania.  dar lucrările lui van aelst par, în ciuda prejudecăţilor mele, şi-n suportul tonului laudativ din introducere,  foarte lipsite de stridenţe. element “trivia” care m-a atras şi care a adus un argument în plus pt optiunea de a scrie ceva un pic diferit, mai precis, cele 2 texte din blogul de azi: într-un interviu, artistul declara că nucleul artei lui  este, în mare parte, autobiografic (ceea ce scoate din calcul teribilismul ataşat sau primit la pachet cu orice gen de viziune transpusa în formule voit inedite- statui din gumă de mestecat &co). şi e kinda nice să te foloseşti de mâncare ca să creezi ceva care să te ducă acolo unde era bine, madlene vizuale, nah. ce face kevin van aelst, e, aşadar, un atipic şi “apetisant” trip down memory lane, cum nu reuşeam eu pe blog anul trecut, miorlâind după hd,  un slalom printre amintiri casnice şi comfortabile, genul de  that’s why they look so 60s-70s.  nu întâmplător, cele mai “titrate” proiecte care-i poartă semnătura se leagă, parţial inovator, parţial-şi inevitabil- clişeic de problema identităţii, a recompunerii ei în contexte situate sub protecţia anonimatului, şi deci, a depersonalizării.

puncte slabe: privind seria fingerprints ai senzaţia că, în mod inconştient, “this guy”, ca mulţi alţii,  face greşeala de a fi prea evident într-o intenţie dejavuizată: involuntar, ia  partea acelor filozofi  cu pretenţiile lor de vizionari apocaliptici, care criticau practicile de tematizare şi punere pe tapet a ceva atât de greu de captat ca eul ca pe nişte forme de decompensare tacită, sub al cărori înveliş superficial inofensiv se ascund, spune, pe undeva, cu mult aplomb, că identitatea asta  prea agresiv şi iresponsabil exploatată, supraexpusă,  o descoperim adesea  traumatizată de efectele  inflaţiilor egocentriste reperabile la tot pasul.  glosează  puţin-mă rog, tot vizual, nu cred că am să mai adaug asta pt că e implicit- pe marginea potenţialului distructiv ce stă în dezvoltarea paranoidă a unui dublu palier autoreflexiv,articulat pe scheletul fragil al esteticii suspiciunii, şi a unui imaginar tributar formelor, să zicem, autodystopice de teroare a sinelui, de şantaj al statutului care-l recomandă drept teritoriu inalienabil. dar:  uită să contextualizeze. să aducă that sparkle. noutatea. şi: în pofida pseudo-doctrinei pe care şi-o asumă, face o publicitate gratuită exact aceluiaşi tip de existenţă super-ego-orientată.

puncte tari: fiind un tip tânăr şi superpromiţător şi, incontestabil, foarte stăpân pe tehnica-i (unlike most of my deviantart acquaintences), şi, îndrăznind să trateze teme “grave” într-un registru ludic, până la urmă, îşi transmite mesajul cu mare acurtateţe. subiectiv vorbind, e exact mesajul de care aveam nevoie azi, şi pe care l-aş traduce printr-un slogan extinguished, căzând la rându-mi în capcana reluării a câteva idei pe care mircea eliade le scria, un pic altfel şi mai pe potriva ţinutei sale erudite,  în prefaţa romanului zis “indirect”- şantier:  eşti captivul numelui tău, chiar dacă ai impresia că cel care, impudic, obscen, reprobabil, l-a purtat acum un număr de luni, ani, decenii, este un om mort, căruia nu-i mai datorezi nimic. v-aţi reglat conturile, v-aţi încheiat socotelile. el suferă transformări organice în interiorul satinat al unui sicriu depozitat laolaltă cu toate umbrele pe care le refuzi şi care, inevitabil, te definesc. conştientizezi trăieşti aşa datorită perversităţilor pe care te chinui să le ascunzi sub covor şi suferi o criză. te situezi între penibilul carpediem al unui “eu” zis tare şi răspicat şi prudenţele metempsihozei despre care acelaşi eliade pe care-l redescopăr nu cu puţină plăcere zilele astea zicea într-unul din romanele sale (întoarcerea din rai, i guess)  că se poate proba nu în mai multe vieţi, ci într-o singură viaţă, pe care, ca să reiau metafora  care mi-a parvenit prin intermediul discursului unei bune prietene, într-o zi ploioasă dar absolut memorabilă, cu tot ce însemna şi prevestea ea, o trăieşti ca pe o serie de scurt-metraje. o obsesie tematică, un obiect, numele tău-acelaşi, fatalul-ca liant.  astfel, amprentele din chipsuri, sare, muştar, ciocolată, excremente de pisică, aluat, sfoară, hârtie, lână, spumă din compoziţiile lui van aelst devin simboluri amare ale miilor de id-uri nesăţioase care se grăbesc să refacă din noi ceea ce suntem, să ne garanteze un fel nepretenţios, inofensiv şi comod de nemurire. una dublu faţetată: care să poată fi consumată la orice oră din zi, una hipercalorică, una care dă dependenţă, dar şi care să dea seama de cele mai “junk” elemente care ne constituie, de balastul pe care, din pricina cantităţii, îl considerăm esenţial şi indispensabil.

deci, întrucât bucata cu puncte tari atârnă mai greu decât micro critica de budoar pe care-am încropit-o în scopul opinării vizavi de ceea ce mi se pare că nu chiar cadrează, sau vizavi de materialul din care se constituie imperfecţiunile lucrărilor artistului meu de azi, îmi permit un exerciţiu extensiv şi, zic  eu, admirativ, constând  într-un fel de concentrare a tuturor experienţelor mele cafelistice (omiţând, din start, valenţele indiepitzice despre care am mai discutat şi cu altă ocazie) pe baza foarte inspiratei combinaţii marca van aelst de nori şi ceruri cofeinizate. ceruri  în care eu, ca toţi consumatorii, îmi pun toate speranţele unui început de zi în camera mea căreia absenţa bilelor albe din oficiu îi dau jalnicul aspect de cronotop ratat. şi care-n unele nopţi cu luna-n diferite faze se transformă în cel mai frumos loc de pe pământ.

întrucât unul dintre puţinele recorduri pe care mă străduiesc din răsputeri să-l dobor şi, în mod paradoxal, fac asta  fără pic de mândrie sau demnitate umană, este acela de băut cât mai multe cafele care, în definitiv, nu au niciun fel de înrâurire asupra eficienţei mele (cum se face că numai în sesiune îmi dau seama de chestia asta?), mi se pare că am oarece experienţă. şi, nu în ultimul rând, văd cum freneziei aiuristice de anul trecut îi ia locul o placiditate blateverişă şi plafonantă. şi-atunci e obligatorie, măcar pentru revanşa în ochii mei, dacă nu pentru renaşterea maşinii de cusut din propria-i rugină, ceva de acest gen.

1. norii cirus vin în cafelele din afara casei. preparate de mâini străine, în filtre pe care nici nu le-ai şti manevra. cafele pe care, dacă le-ai face tu, ar ieşi prost. cafelele din lumea dezlănţuită. cele pe care le comanzi, din automatism, la vreo primă întâlnire, la vreo întâlnire în denial. cele pe care le consumi nu din necesitate, ci pentru a te autoiluziona că, în ciuda depărtării de câteva mile de contextul tău cozy şi lipsit de turbulenţe,  te simţi acasă, stăpână pe situaţia nou-creată, pe subiectul abordat.  buzele ţi se mişcă pentru un străin pe care te-ntrebi dacă-l interesează într-adevăr preocupările tale extracuriculare şi ai nevoie să suplineşti sentimentul de alienare instaurat, brodat, eventual, cu jenă, cu great expectations şi aşa mai departe. numai că, în mod suficient de ironic, cafeaua asta e îndărătnică. nu vrea să aibă destul lapte, destul zahăr, destul din gustul ăla ca o mamă supportive care-ţi ţine pumnii înainte de a ieşi de la vreo probă de bac. cafeau asta e altfel. e începutul unei experienţe inedite şi nu neapărat plăcute, cât guvernate de frică. şi apoi, ieşi în stradă ameţită, bâjbâind după un taxi.

2. cafeaua paşnică din zilele care încep bine. e cafeaua de după ce, cum scria cred că anais nin în jurnalul ei, we made love like friends and talked like lovers. cafeaua atât de bună că ţi-ai dori să nu se sfârşească niciodată. nici ea, nici cadrul în care aroma ei ia amploare. cafeaua pe care, în faţa unei alte ceşti dull şi puţin fuşerite, o vei regreta, cu gândul că aroma aia, culoarea aia, temperatura aia sunt irepetabile. surpriza ta eternă se va produce la descoperirea şi redescoperirea şi reredescoperirea că te-ai înşelat. cafelele bune vin de unde nici cu gândul nu gândeşti.

3. ei bine, asta e cafeaua deadlineurilor şi-a nopţilor care se cer nedormite. tare, dar neapărat îndulcită şi alintată cu lapte. ca să nu se asorteze cu negrul şi amărăciunea pe care le experimentezi în timp real. o bei cu adjuvanţii nedizolvaţi şi cu ochii pe ceas. asta e cafeaua alertă, pe care o descânţi în timp ce fierbe. să meargă, să meargă, să meargă.

4. e cafeaua care ar fi putut să fie bună, dar n-a fost. cea din celebra piesă a lui garbage. cafeaua-durată temporală (it took a cup of coffee..).am băut-o de câteva ori şi a avut gust de cafea cu sare, mare delicatesă, dar proastă alegere pentru some already bitter soul. şi, autobiografic vbind,  are ceva de esenţă hibernală. iarna 2004 şi iarna 2009, mai ales.

5. asta e cafeaua care necesită şi o mică poveste de background: eşti în vizită la nişte unii de care abia aştepţi să scapi. te servesc cu cafea (pentru că ai avut mai multe opţiuni scoase pe interval la modul demonstrativ- gen suc, vodkă şi nu ştiu încă ce, iar tu, egoistish şi ca să nu fii compromis şi la nivelul papilelor-gustative, ai ales-o pe cea mai bună şi mai “de-a casei” tale). pentru că ţi-au adus şi “lăptic” şi pentru că discuţia înaintează cu viteza unei ssbbw pe tocuri, începi să te joci şi să işti comentarii vizavi de integritatea-ţi psihică. când gazdele sunt dincolo, îţi scoţi telefonul cu cameră şi faci o poză. e prea cute, îţi spui, the polka dot coffee ca să nu rămână posterităţii.

6. mda, aici avem una bucată cafea de protocol.  îmi aminteşte de toate vernisajele şi lansările de carte la care, cu sau fără voia mea, am pişcotat. de târgul de carte din hd, de bezelele şi castanele prăjite din toamna aia, cu my very first love, când, în timp ce un domn îmboţit în costumu-i de tweed făcea rezumatul cărţii sale despre o celebră prostituată a hunedoarei, într-un colţ, noi goleam termosul de cafea şi farfuriile cu refreshments. a fost singura noastră “masă” în ziua aia, pentru că, în continuare, am umblat năuci prin oraşul-decor-de-teatru care era hd pe vremea dulce a primului romantism (apropo de asta, îmi aduc aminte şi de o fătucă de la sesiunea de comunicări ştiinţifice din liceu care suţinea că bacovia e preromatic pentru că în poeziile lui dragostea nu are niciun fel de finalitate), şi am ajuns acasă târziu, dar fericită, întrucât, ziceam eu, îl iubeam, deşi da, fără nicio finalitate…

7. seamănă cu polka dotisha de la punctul 5, dar aspectul ei se datorează mai mult lipsei de lapte din stoc decât plictiselii. e ceea ce numesc eu “ultima cafea pe ziua de azi” (după una de dimineaţă, 2 de bcu şi încă una inopinată, cu prietenii). este un rest într-o cană sau restul de la filtrul de după-amiază sau un plic de ness cu apă de la robinet. faceaua de semi-moft, semi-nevoie, soldată cu stări contrare celor scontate şi îndelung blestemată (ea, ca individualitate, şi viciul, ca generalitate and concept)

8. asta e cafeaua “cea mai importantă” pe care o întâlnesc şi savurez de-alungul unei zile, uneori în reprize. şi a cărei prezenţă (deşi sporadică) e mereu de bun augur: cafeaua de vending machine. cu ritualistica ei minoră şi ridicolă. şi cu evenimentele asociate (n-ai mărunt, nu e apă, nu sunt pahare). prezintă 3 avantaje: e ieftină, bună şi la bcu (sau litere, aceea fiind, calitativ vorbind, superioara celei  de la bcu, dar, din pricina cadrului, mult mai amară). se bea din lipsă de ocupaţie şi nevoie de procrastinare, pretextual sau circumstanţial. este cafeaua cu aromă de atac miocardic, cu aromă de cursuri plictisitoare, cu aromă de examene grele, de panică şi de “altădată n-am să mai las toate astea pe ultimul moment”. dovada vie că bad habbits die hard şi că dacă-ţi sunt puse la dispoziţie în doze nelimitate, pot naşte zombies. coffee falvoured zombies.

9. în fine, cu un oftat recunosc cafeaua de acasă (hd), cu lapte şi cu îngheţată în exces, de film pe dvd, de vacanţă, lejereală, good feelings. e rară şi e o cafea impostoare (cu efectele indubitabil anulate), dar, venind din vremuri proto-cafelistice, pe când gustul ăsta era o componentă exotică pe meniul zilei, este, fără discuţie, cel mai nostalgizant specimen din lista arhi-subiectivă pe care o-nchei cu regretul de a-mi fi pierdut,se pare, măestria într-ale bloguitului. (mda, unde eşti copilărie cu…cu tot?)

azi e prima zi de vacanţă şi mă aşteaptă un teanc de cărţi de citit din pură plăcere. cause:

(dar despre asta, altcândva)

văd, din întîmplare, oameni care, la un moment dat, au însemnat oareşce pentru mine, măcar câteva nopţi nedormite şi câteva personaje principale sau tuuri ficţionalizate, şi cu care astăzi abia dacă mai schimb două vorbe. mă amăgesc cu gândul că e ca într-un film: altădată puteam zăbovi în jurul unei băuturi calde cu orele şi puteam străbate oraşul în lung şi-n lat fără să ne plictisim. fără să mă plictisesc. fără să simt distanţa a cărei contragere pare condiţionată de prea multe mijloace copleşitor de scumpe. uneori mâncam împreună, împărţeam o pizza sau ne alegeam o masă mai ferită în vreun local nepretenţios şi sporăvăiam nepăsători la cele ce aveau să urmeze. adică tăcerea, privirile în cruce, incompatibilităţile discursive, cele 3-4 reformulări pe care le-avem la-ndemână pentru a ne comunica ceva conţinuturi neutre şi total unharmful. altădată, în acelaşi cadru de azi, conspiram să-i recâştig, să-i revăd, să-i recuceresc. dar, ca-n proverbul ăla, pe când deţineam toate atuurile şi toate cărţile-mi erau bune, restul lumii juca şah. nu ştiu să joc şah. faţă de logică arborez o politeţe rece, faţă de hazard am o atitudine de condescendenţă frizând, din când în când, sfidarea. le-am cunoscut hăţişurile, avantajele şi marjele de eroare. tristeţea de a nu avea, în privinţa asta, niciun fel de preferinţe. cât de gol ar fi fost golul din stomac dacă atunci, într-una in zilele perfecte care acum stau în lădiţa cu gunoi sentimental nereciclabil, cineva mi-ar fi zis că e inutil să fac planuri pentru un fel de “noi” pe care-l voiam tot mai sudat. poate că poveştile astea sunt previzibile. poate că tocmai previzibilitatea refuzată este acel ceva care-i adaugă mereu o dimensiune paradoxală imprevizibilităţii mele. un “cine-ar fi zis…ah, de fapt, toată lumea” ironic, la telefon, vocea andrei, a lui bogdan, a ioanei, pe rând, în iulie, noiembrie, februarie, dându-mi aceeaşi sentinţă. dar toate astea au trecut. îmi sunt dragi în măsura-n care pregăteau altceva. petrecerea surpriză pe care soarta ţi-o aruncă la ceva vreme după ziua ta, dintr-o eroare de calcul. şi toate planurile prevestind rutina prăfoasă de care ziceai că te fereşti se duc naibii sub o ploaie de râsete şi confetti.

momentan, în 6 zile din 7 mă trezesc singură. dacă se-ntâmplă să fi visat ceva semnificativ, îmi propun ca, până-mi fac duşul, cafeaua şi restul tabieturilor, să nu uit. să îi povestesc. uneori zăbovesc în aşternuturi şi privesc prostită blocul de vizavi. pe ziduri desluşesc mesaje subliminale. în ziua când nu mă trezesc singură, sunt cu 20% mai bună decât în rest. când l-am cunoscut, eram într-o situaţie de semi-răscruce. clasicul triunghi nefericit. îndrăgostită nebuneşte de cineva care nu mă iubea. dorită, între ghilimele, de un altul. timpul a infirmat toate efuziunile zilelor ălora “de pomină”. îmi aduc aminte mare parte din seara aia. m-am prezentat distrată şi am conversat pe o temă gratuită, legată de onomastici nefericite şi diabolicul raport seminificat-semnificant.  ieri m-a întrebat, ca lovit de amnezie, “cum te cheamă?”.e greu să tezaurizezi totul când totul merită păstrat, şi, de aceea, multe dintre lucrurile care ne fac fericiţi în întâlnirile noastre zorite sau în cele pe-ndelete, se vor pierde, inevitabil.  “olga”, am zis, olga mă cheamă” şi am zâmbit şcolăreşte. în desenele manga care-mi dublează viaţa, m-aş fi şi roşit un pic şi gura mi s-ar fi triplat. “da, exact, asta eşti tu, aşa cum ţi-ai zis numele. ar trebui să te înregistrez”. un principiu pe care-l găseam valabil în cazul oricui, mai puţin al meu.  precaută, mă deprinsesem să cred că sunt aşa cum îmi rostesc alţii numele. de aici şi ridicolele probleme de self-esteem pe marginea cărora am brodat deja zeci de bloguri-camuflaj. să fiu un patch work de opinii neavenite. un monstruleţ proteic. am râs  de intuiţia-mi derapantă, tributară detaliilor şi tipicăriilor otrăvitoate vs am admirat intuiţia lui cu bătaie lungă şi precizie de bijutier. pe şosea, eu aş fi începătorul ezitant care apasă, din când în când, pe acceleraţie, stârnind rumoare în trafic,  iar el, profesionistul prudent şi rasat. mă gândesc, aside examenul de luni, la eterna reîntoarcere. cea “centrifugă”. care acceptă revenirea  în forme noi numai a ceea ce merită să supravieţuiască. şi sentimentul acesta de “atât de bine” merita să supravieţuiască eşecurilor distructive şi descărcărilor de baterii afective din trecut. voi opta totuşi, într-o revizuire exaltată a incipitului, pentru hazard.  pentru că îl ştiu din vedere,  l-am întâlnit travestit într-un emotional batteries vending machine, pe o stradă din cluj, într-o amiază de iarnă, geroasă şi nesuferită, ce părea să nu prevestească nimic bun. am introdus două zâmbete de 50, restul de la un pachet promoţional de eşecuri de proporţii soldate cu moartea a câteva optimisme ineluctabile şi rănirea altor 7.  şi culmea, a fost bine. a funcţionat.

mi-e greu să coerentizez ceea ce gândesc şi fac acum. sunt încercănată şi urâtă azi, m-a plouat groaznic şi mi-a fost frig. în plus, toată săptămâna am învăţat ca o scalvă la bcu şi stressul sesiunii nu lasă loc pentru desfătări bloguistice. într-o pauză, m-am trezit amintindu-mi scene perfect conservate din trecutul mai mult sau mai puţin apropiat. am făcut un slalom printre mese, ceaiuri, bănci, parcuri, oameni, am ţinut, pe rând, mâini, poşete, umbrele, plăsuţe şi am purtat pe faţă fond de ten, pudră, farduri, zâmbete, lacrimi incipiente, rimel scurs, dezamăgire,  măşti perfect aderente şi măşti ridicole. şi toate cu acelaşi corp, acelaşi creier, sub egida aceluiaşi nume. un brand de prestigiu. aştept cu nerăbdare unele seri frumoase şi trecerea altora, în camera asta mică şi sufocată de planuri spuse cu voce tare şi imediat după aceea abandonate. “am făcut istorie aici” îmi spun, uneori, rânjind. “şi maică-mea a făcut istorie aici, şi străbunică-mea, murind, a făcut istorie”. ne-am lăsat amprentele unsuroase şi dârele de parfum pe obiectele de mobilier, pe pervaz, ne-am lipit privirile de tavan şi am tras aerul toxic de-afară în piept.  am aşteptat telefoane şi am scris scrisori şi am primit oameni, pe care viaţa i-a aruncat în alte contexte, străine. nici eu, cea mai veche, cea deprinsă cu alte naivităţi, nu voi reveni aici,  în forma aia, lichidă, cum îmi zicea cineva, nicicând. aşa cum un infirmier australian fără niciun fel de veleităţi artistice desenează capodopere while sleepwalking şi scrie numere stranii pe pereţi, şi eu dau tot ce e mai bun din mine în momentele-n care n-am niciun control asupra a ceea ce mi se întâmplă.mi se pare că am văzut prea multe şi că filmul a fost prost. sonorul prea tare, replicile nesincrone. muzica stridentă, interludii riscante. decoruri oribile şi costume ratate. machiaj imperfect şi un-waterproof. greşeli tehnice vizibile de la o poştă. actori neprofesionişti şi un regizor prea exaltat pentru materialul avut la dispoziţie. rămân cadre care te urmăresc mult după ce ai părăsit cinematograful. mult după ce popcornul a fost măturat şi sala închisă. şi casa de bilete abandonată. şi afişele smulse. şi ecranul sfâşiat. şi tapiseriile scaunelor mâncate de molii.

my dearest self de anul trecut.

ţi-am recitit frustrările şi complexele, ţe le-am radiografiat şi mi-au amintit de plămânii sănătoşi ai unui ipohondru. erai, nu ştiu dacă-ţi dai seama, o creatură ciudat de bine fixată pe mapamond. ştiai cu precizie ce-ţi doreai să devii, iar inima ta nu se transformase încă în acel câmp minat pe care te plimbi cu o sfială şi cu o frică deja atât de bine cimentată, încât ai uitat cu desăvârşire cum este, cum era ” altfel”. taică-to alimenta planurile (nerealiste) ale căror schiţe-ţi împânzeau nopţile şi marginile caietelor de fişe, făcându-te să crezi că, la vârsta aia, orice, dar absolut orice, e cu putinţă. uneori îl detestai pentru optimismul şi imaginea virtuală pe care şi-o crease despre tine. şi pe care ţi-o inducea uneori cu succes. ceaiurile tale erau infuzate în optimism, îţi spui acum. te consola faptul că, totuşi, fărâma de luciditate care-l contura drept unul dintre cele mai coerente personaje din peisajul tău monden atât de fericit de sărăcăcios determina acele mutaţii estetizant/cosmetizante pe baza unor date reale, palpabile, care te defineau. ştiai, deci, cumva, că nu erai atât de jos, atât de “în cădere liberă”. nu spun că acolo era fericirea. în acel mediu aseptic, lipsit de pasiuni şi lipsit de seva care astăzi, deşi încă amestecată cu destule reziduuri toxice, circulă-n tine. erau însă, acolo, câteva elemente de care eşti, astăzi, lipsită. viaţa e, însă, destul de deşteaptă. ţi-a umplut golurile nu cu surogate, ci cu altcevaurile care trebuie să caracterizeze orice rupere de nivel. eşti în altă parte a poveştii, în alt capitol. relecturile îţi confirmă valoarea specială, deşi niţel însiropată, a celui care te scrie. acel autor stângaci care dă impresia de efect că scapă pe jos, uneori, manuscrisele cărora eşti consacrată sau care-ţi sunt consacrate, nici nu mai ştii, şi că încurcă episoade esenţiale, schiţe şi ciorne,  suscitând puţin ajutor paradoxal din partea ficţiunii care eşti. “trebuie singură să-ţi pui ordine-n poveste”.

*****

in the mean while, aş mai fi vrut să scriu despre o fiinţă descoperită pe câteva siteuri de fotografie, probabil cea mai frumoasă, deprimant de frumoasă creatură intrată-n raza mea vizuală vreodată, şi asta o spun ca cineva care percepe frumuseţea doar într-un context animat- condiţie necesară/suficientă nesuperficialităţii mele pe care o consider ua dintre ultimele reminiscenţe bune a ceea ce am fost. margot o cheamă, de-adevăratelea, cred, sau, te miri, numai în fantezia  celei care a fotografiat-o şi care a putut prevedea apartenenţa ei/aportul ei la o eventuală inspiraţie. copil fiind, probabil că i-aş fi invidiat frumuseţea, aşa cum invidiam frumuseţea unei fetiţe dintr-o reclamă la îngheţata napolact, probabil aş fi plâns de ciudă, acea ciudă cu substrat mesmeric pe care am experimentat-o întâi la aniversarea mea de 6 ani, când o fată din vecini mi-a arătat toate rochiile şi costumaţiile ei pentru concursurile de dansuri, iar sclipiciurile, penele şi culorile tari mi s-au părut atât de copleşitoare încât, în locul unui farmec admirativ, pe care-l vădeau rudele invitate la masă, s-a instalat în mine o mare tristeţe furnizoare de frustrarea de a nu putea captura nicicum strălucirea aia vizibil efemeră şi sortită cine ştie cărei decăderi, aşa că am făcut o scenă cumplită, stupefiantă şi stânjenitoare. incapacităţii de atunci în a identifica corect un sentiment îi ia locul acum un fel de rece investire cu atribute fictive şi un fel de reverii în eprubetă. mi-o închipui pe margot luându-şi micul dejun într-o bucătărie de vară, convinsă că doar basmul în care, din întâmplare a aterizat, îi face pe toţi atât de vizibil halucinaţi de prezenţa ei. mi-o închipui înconjurată de fraţi şi surori posesori de aceeaşi armonie extrinsecă mustoasă, hăituită de privirile colegilor mânaţi de insticte distructive,  exclusă pe nedrept din activităţile lor pline de cruzime. mi-o închipui inconştientă de puterea devoratoare a frumuseţii ei terifiante şi victimă a dramei care decurge din toate astea… probabil că voi scrie, la un moment dat, ceva coerent despre ea, ceva croit pe măsura a tot ce îmi trece prin cap privind-o. şţi nu sunt scenarii luminoase, din păcate. deocamdată doar v-o prezint ca pe o sursă de fascinaţie…

1. cutia cu noutăţi: kinda empty. începe vacarmul pre-sesiune şi compulsivele seize the dayuri ataşate doar ca apoi să poată fi arătate cu degetul, stigmatizate, regretate. atâta doar că în ediţia “de colecţie” a anului în curs ele se consumă frumos şi chiar, într-o oarecare măsură, poetic, seara, după ce se mai domoleşte vipia de peste zilele bcu-izate,  creierele sunt vii şi jucăuşe, iar corpurile anchilozate îşi doresc dezmorţire şi o veselie absurdă a traseelor indefinite şi a colţurilor de stradă de unde răsar surprize şi fantasmagorii (un magazin cu rochii de cabaret şi pene, o clădire abandonată, o piaţetă pustie, şi ce bine e să nu mergi mereu de unul singur), aşa că rătăcim printre case vechi, pe străzi generic grupate-ntr-un cartier afiliat imaginarului “nostru” under construction, dar de negăsit, complet şi coerent, pe nicio hartă,  (şi pentru frumoasa şi terifianta-i ambiguitate i-am zis-”la dracu”, şi culmea, expresia asta a căpătat brusc o alură şăgalnică), ne oprim în câte-o curte interioară, la poveşti descinzând tot din curţi interioare şi ganguri, dar unele mai sordide şi mai pline  cu surprize sordide şi mai des străbătute şi-ntr-o solitudine de animal rănit- eu una aşa calc prin singurul ţinut care-mi aparţine- that special place that i call my life. viaţa în care el nu era.aromele se succed grăbite şi cumva sfioase. din când, îmi spun, ai dreptul la voluptatea discretă  de-a te amăgi că toate astea sunt inedite şi irepetabile (poate că sunt, dar suspiciunea e boala secolului meu “de singurătate”). de-a-ţi zice că vor dura, de-a atârna deasupra fericirii tale acel banner cu “this will last longer”. o promisiune pe care ţi-o datorezi.

2. de partea cealaltă, adică în spiritul narativ al blogului meu de până acum, rămân povestibile şi analizabile lucrurile cu aspect ciclic şi vara care se instalează întotdeauna la fel, comodă şi insidioasă, iar cafelele neavenite de mai demult se re-metamorfozează-n nestea de piersici, dimineţile la bcu în curte, cărţile de poezie citite pe fundalul sonor al blackfield-ul ascultat în grila verii de acum 2 ani, cu bacul şi tâmpeniile revoltătoare care mă făceau să simt că trăiesc, poeziile scrise cu frenezia din adolescenţa-mi care, în planul timpului bergsonian, pare tot mai mult proscrisă unui tunel de câteva secole amorfe…  dar întrucât niciunele din toate acestea nu-şi depăşesc stadiul de proiect sentimental(ist), e destul de greu să le dezvolt ca pe ceva real şi definitoriu. probabil că tocmai acest bla individual barocizat şi gonflabil va defini perioada asta cu mine (mă tem s-o privesc din perspectiva unui “peste un an”), în rest, citiţi prospectul de pe ambalaj (olga. generator de discursuri îndrăgostite)

3.ceva mai concret: am fost la alba la colocviul tinerilor scriitori, încă oscilez între a fi şi a nu fi ok că mă-ntâlnesc atât de rar cu oamenii ăstia (participanţii), unii dintre ei îmi plac mult şi mi-ar fi drag să-i văd mai des de o dată la nu ştiu câte luni, poate că într-o lume paralelă locuiesc în bucureşti şi nu sunt ciotul anacronic şi defazat de whatever i could be aici, în clujul decadentist (dar, în zilele bune & alexandrine-asta la modul polisemantic- delicios). pe mulţi dintre ei i-am citit, unii m-au fascinat pentru o vreme (când eram în liceu am dus cu mine la mare volumule andrei rotaru, al mirunei vlada, al ritei chirian, al lui khasis şi încă vreo 2, nu mai ţin minte acum care, le-am citit cu plăcere, le-am găsit inspring pentru o anumită stare ce se contura în mine atunci), şi, riscând o naivitate, oamenii din spatele acelor cărţi sunt, vreau să cred, la fel de vii, de intriganţi şi de oneşti (la modul cutremurător-acid-virulent-dramatic-trist, oricare combinaţie de atribute se va aplica pe text, nu fac acum pseudo-judecăţi de valoare) ca şi poezia pe care o cultivă. cel puţin impresia asta mi-au lăsat-o.

4.şi tot apropo de poezie şi de veleităţile-mi în acest sens (pe seama istoricului cărora mă amuz copios, uneori), lumea zice că n-a mai citit nimic scris de mine şi o zice la modul mustrător-îngrijorat. aşa că-mi iau inima-n dinţi şi postez 3 mici textuleţe care nu formeaza un grupaj & care vi se vor părea asemănătoare cu tot ce am scris vreodată, e adevărat că unele zone imagistice şi tematice nu mi se par încă secătuite de posibilităţi şi că-mi face plăcere să marşez pe aceleaşi bucăţi de lumi ficţionale…în fine, înjuraţi-mă sau (opţional şi imposibil), admiraţi-mă pt asta…

(volver)

mă întorc în braţele tale ca într-o rochie pe care n-a mai purtat-o nimeni, demult.

carnea gelatinoasă şi mişcările bruşte ale altei femei săpaseră aici galerii de cârtiţă.

rute ocolitoare pe care nu le cunosc. tunele căptuşite cu mătasea broaştei, ca vaginul unei nimfe uriaşe.

mă agăţ, deci, în somn, de umerii tăi.  salteaua plină de amintiri injectate cu formol devine, pe nesimţite, o prăpastie.

(vara)

muşc din amintirea ta ca dintr-un măr crud. la câţiva metri de mine, o fată nebună îi face cu mâna  trenului personal care, aproape gol, părăseşte gara.

mama îi călcase rochia cu sfială.

singurătatea mea nouă are consistenţa gelatinoasă a corpului ei inocent.

o invidiez pentru corpul ei inocent.  mă simt ultimul bec filând pe holul unui hotel abandonat.

urma fierului de călcat pe omoplatul drept e singurul meu final fericit.

mi-ai spus să nu plâng.  vlăguită , frenetică, trec pe lângă grupuri sanitare imunde şi

mângâi sexele amputate ale efebilor din parcul central.

statuilor libertăţii mele din sârmă ghimpată, înzestrate cu braţe şi picioare strâmbe, le ataşez

ochii de sticlă ai unor veterani de război. acum, trăiesc printre ele ca-ntr-o familie adoptivă.

în loc de îmbrăţişări, ridici în jurul meu schele.

***

trăiesc în mediul aseptic al iubirilor de circumstanţă,

al fugilor pe scări de incendiu şi străzi înfundate.

transcriu pe uşile birturilor falimentare dintr-un pasaj subteran ştirile de război ale trupurilor noastre extenuate.

cândva, cruzimea îşi depunea ouăle-n oasele moi ale balerinelor ciuruite de injecţii cu  moldamin.

acum, ţin vestigiile acelor zile de glorie laolaltă cu zarzavaturile gălbeşite şi scheletele de pui bicefali,

într-o sacoşă de rafie.

în loc de frumuseţe, port pe sub haine şi mângâieri tatuajele unor atlaşi sifilitici.

pe lângă venele astea subţiri, pe lângă oscioarele de pasăre oloagă, pe lângă dârele de salivă cartografiind un teritoriu proaspăt minat, ea va ştii să revină.

caietul galben cu spiră şi un vraf de anxietăţi reactivate. prea multe butoane apăsate deodată. sunt unul dintre acele casetofoane contrafăcute care-ţi permiteau să te joci “aşa”, ilogic, neinspirat, până la debranşarea lor de la sistemul comfortabil al aparatelor funcţionale. “sunt o cameră în care s-au întâmplat multe şi acum nu se mai întâmplă nimic”.  o axă conţinând virtualitatea  unei plasa de paianjen: bcu-ul de primăvară şi un fel de gol în stomac umplut, încet şi sigur, cu precizia unei arme perfide din ceva viitor dystopic, de ghemotoacele de blană şi substanţe toxice ale nostalgiei. o axă psihică pre-sesiune, pre-vară şi pre-viaţa pe care trebuie s-o salvez procedând în consecinţa aducerii ei la pragul unei iminente destrucţii implozive , o axă elastică şi marcată de un soi de ambivalenţă în raport cu dezechilibrele-mi de fost acrobat prea clumsy pentru o lume care, prin definiţie şi fără adjuvanţii sofisticaţi meniţi să facă lucrurile şi mai dificile, se clatină: acea muzică de care nu mă pot debarasa. uneori mă vindecă. alteori trezeşte la viaţă duhurile unor răni mai vechi. altfel, totul ar fi uşor dacă ar mai putea fi solubile în mediul acid al nevoii imperioase de a scrie pe care, nu ştiu de ce, n-o mai poate satisface nimic. reziduuri de tot felul obturează trecerea atâtor imagini/senzaţii producătoare de imagini transcriptibile  cărora le duc dorul. mă simt la intersecţia dintre inspiration avenue şi destiny street. drumuri divergente, fatalităţi deghizate-n alegeri care te fac responsabil slash matur. anul trecut prevedeam schimbări de istorie personală orientate într-un sens din acela eroic, solar. m-am trezit într-o încâlceală sordidă de catastrofe şi sofisticării. survolat, peisajul meu intrinsec seamănă îngrijorător de bine cu o propoziţie de ballard: “across the communication landscape move the spectres of sinister technologies”. gândesc pe jumătate. trăiesc şi retrăiesc pe fugă. un mecanism meta-whatever înfricoşător de viu vs un eu tot mai inert. politeţea naraţiunilor cu tâlc:  întotdeauna, cea mai capabilă de sinteze lucide şi muşcătoare parte a ta rămâne integră. tot restul se dizolvă într-o supă instant de fiere. şi la sfârşit, ca-ntr-o ofertă promoţională ale cărei timide avantaje sunt paravanele unor dubioase escrocherii: vei reînvăţa să apreciezi, vei reînvăţa să te oferi pe tavă fără să cârteşti, să te laşi dezosată de toată carnea pe marginea căreia proiectezi delicii şi virtuţi respectând cu sfinţenie logica unei morale hedoniste, să fii deposedată de toate valorile nutritive ale existenţei în curs… bla… vorba cuiva: acelaşi lucru, de 2 ani, where+s the content?

there is no content, şi nu numai pt mine. redundanţa e tot o formă de nemurire. una prost dozată.

so..

cândva aş fi ştiut să încep să scriu despre ceva a cărui finitudine era otravă şi balsam, într-un hiperbanalizat paradox de care nu avea de ce să ne fie frică, în fond, cetatea aceea bântuită de imaginile a ceea ce fusesem şi a ceea ce nu vom mai fi fost în stare să fim (modele desăvârşite pentru cariatidele cyberpunk ale unor virtuţi dezavuate), insula aia de aşatrebuie-uri ignorate cu un fel de jemanfiche-ism inofensiv şi pur, în sfârşit, pur, sentimentul de osificare a unei decade supuse probelor nemiloase ale nostalgiei- ne permiteau orice. puteam gândi în orice paradox, puteam merge oriunde. în limitele spaţiului disponibil. în limitele timpului mai nerăbdător decât un copil răzgâiat în sala de aşteptare a unui dispensar de cartier. în vacanţa asta, oraşul mi s-a părut gol. de parcă aş fi supravieţuit unui cataclism nemilos şi m-aş fi întors ca să căut printre ruine urmele a ceva în stare să depună mărturie că “noi” (care noi? well…am mai multe opţiuni pt acest plural, dar, fără pretenţii discriminatorii şi cu cea mai crudă sinceritate, mi-e al dracului de dor de andra) am fost acolo, că am trăit, că era fericire şi înainte de marile etape ale lucidităţii şi pervertirii care face drumurile înspre eldorado mai puţin sinuoase dar şi, parcă, mai seci. devenisem un ghid înarmat cu date statistice şi cronologii de neclintit. un funcţionar pe lângă instituţiile de preservare şi recondiţionare a spaţiilor onirice şi diurne pe care le-am locuit, în chip de homunculusi dezorientaţi şi plini de perspective, demult. şi, în acest avatar al meu, un fel de trădător a ceea ce nu trebuia explicat sau înscris într-o bază de date furnizată înspre arhivare şi studiu aprofundat, ci privit, doar privit. prin ocheanul unei fraze rotunjite (cum frazele mele nu mai pot fi): “mai ştii când..?”. cândva spuneam cu înciudare şi frondă că “nu e bine”, că “abia aştept să”, că “altădată…”. cândva mă hrăneam din proiectele astea nerealiste, dar de mare efect estetic în toată coloratura lor violentâd imaginarul gri pe care, având în vedere contextul hunedoreanish, ni-l asumam cu un soi de voluptate masochistă. cândva ştiam pe derost un număr de trasee simbolice (strada în pantă de-alungul spitalului, plopii din curtea siderurgistrului, câteva guri de canal descoperite din care creşteau fantastice bălării, birtul cu biliard în care n-.am intrat niciodată, dar care, cu tot potenţialul lui decadentist, exercita un fel de fascinaţie maladivă asupra-mi, clădirea cu biblioteca municipală şi sediile unor partide, curţile umbroase, ex-curtea lui dixie, clădirea restaurantului corvinul, retro, curtea grădiniţei din o.m. şi leagănele). cândva ştiam pe derost un număr de arome. un număr de oboseli. un număr de stări care, în condiţii meteorologice propice, se articulau într-un cântec obsesiv. o frază laitmotivică. “after school, walkin home, fresh dirt under my finger nails”. ziceam “nothing happened yet”. ca şi când ar fi trebuit,  neapărat-neapărat, ca în anii ce urmau, să se întâmple. urgent. fără menajamente. we’re still here. în săptămânile alea nebune şi pline de fiere din decembrie-ianuarie, fugind, claustrofobă, dintre cei 4 pereţi ai suferinţelor mele ca nişte plăgi de răni incapabile să se vindece frumos şi nimerind după câte-o perdea de fum într-un cadru zgomotos ca vreo bolgie de prin infern şi bâjbâind ca un navigator ambiţios pe these new maps of hell după vreun surogat de “bine”, mă trezeam gândindu-mă că am avut, mai demult, acces la paradis şi cumva cumva m-am pierdut. i’ve got the key, all i have to do is find the lock. mă trezeam gândindu-mă că toţi oamenii ăia nu erau decât broderii spectaculoase pe o tapiserie de ev mediu.  relatând, alegoric, o catabază. un anotimp în infern. o grădină a deliciilor putride. întrebându-mă terifiată “ce caut aici?”. cândva era aşa. era normal să fie aşa. normalitatea de-atunci se converteşte în câte un vis cu personaje abulice şi delayed reactions. mă trezesc şi coaja sufletului de slujbaş în palatul viselor se topeşte lăsându-i loc pielii fragede şi hipersensibile la factori externi a copilului within. îngheţat bocnă şi îndopat cu xanax. am văzut azi 2046 al lui wong kar wai şi mi-am înfipt unghiile în carnea artificială a pernei. de emoţie. ca să nu plâng.

everyone who goes to 2046 has the same intention, they want to recapture lost memories. because in 2046 nothing ever changes. but, nobody knows if that is true or not because no-one has ever come back.

the soul can wait. între timp, trăim. zgomotos, impacientat, fugitiv, pentru azi, pentru azi şi mâine. pentru evenimente cvasi-mondene care ne fac să simţim că merităm învelişul ăsta de materie organică. să simţim că e cea mai bună armă şi cea mai frumoasă unealtă de care dispunem. ca într-un spot. între timp ne îndrăgostim, ne aruncăm inimile ca baloane de paintball pe asfalt. în loc de desene şi şotronuri. între timp spunem “era şi cazul să fie bine”, ignorând detaliile din culise. inadaptarea. atâtea instrucţiuni de bază care ne scapă. nu cunoaştem limbajul în care sunt scrise. sistemele noastre sunt incompatibile cu marele sistem în care ne-am angrenat. cum se face că funcţionăm, încă, şi bine, şi surprinzător de not-that-selfdestructive. ca în cartea morţilor tibetană, toate par proiecţii ale minţii.  nimic real.  jocuri to keep you busy. sentimentul sfâşietor că ai învăţat tot ce era de învăţat “atunci”. că nu faci decât să execuţi aceleaşi mutări inconştienze pe o tablă de şah travestită, din când în când, în propria ta viaţă. cea de după basm. cea de la trezire. aşternutul mototolit şi îmbâcsit în care ţi-ai trăit cele mai frumoase vise şi cele mai perverse coşmaruri.