unghiile roase până-n carne trădează frica de altcineva.

alterată, dragostea mea pentru tine devine crusta unei răni mai vechi.

îmi împachetez sufletul într-o hârtie groasă îl azvârl într-o cutie din carton/ pentru liniştea cimitirelor aducând bine de tot cu cea a unor cuiburi părăsite fac toate acestea/ pentru toate acestea găsesc o scenă, o limbă proprie, un loc

ceea ce numesc sufletul meu e o ţesătură splendidă de cordoane ombilicale, şi, o da, o crovoadă, un animal umplut cu resturi de confetti şi ambalaje pe care scrie numele meu, logica ostentaţiei versus logica pudorii

strâmtă pe corp-o cămaşă de noapte căptuşită cu ace.

Home and away
Life goes on the same, bury the pain
And hold on to love
Heal the song, sing along
But what does it change

Oh this life is so confusing
Feels like I’m always losing

Come in knowing everything
But don’t say a word, till they teach you the way
Words are found too close to the edge
That we don’t dare sing

This will turn into something else, something else
And when it does, I’ll be somewhere else, somewhere else
Where else?

And you said I should be myself
Despite all the wrong, dragging you back
Forgive then forgone and on and on and on

But this life is so confusing
Feels like I’m always losing

And this’ll turn into something else, something else
But when it does, I’ll be somewhere else, somewhere else
Where else?

ascult travis. e una dintre trupele mele preferate, şi pt. că ascult tot mai des travis, şi pt. că mă transportă într-n timp “supt cu paiul”, înghiţit – cu greu – clasa a11a- m-am gândit ca, în descendenţa blogurilor din ultimul timp, care practică un soi de perfidă inversiune istorică, şi o mitizare a câtorva evenimente enervante şi goale – atunci – să povestesc puţin despre iarna lui 2005-2006.

1. primul lucru care-mi vine în minte este obscura invitaţie pe care am primit-o eu şi dan gostian. era vorba despre o virtuală premiere a olimpicilor naţionali ai judeţului, făcută pe criterii cel puţin susceptibile de imparţialitate. ne-am luat eu, andra, dan (plus tausch care nu ne-a însoţit până la capăt) cu taxiul spre deva, trebuia să ajungem la un restaurant cocoţat la mama naibii undeva între parcul de la poalele cetăţii şi nu ştiu ce dâmp, în orice caz, mi se pare că am urcat o mie de trepte şi iată-ne ajunşi- o sală ticsită de oameni în ţinute cvasi-obligatorii, noi 3 eram ca din alt film, sute de mâncăruri pe masă, premiere plictisitoare, stânjeneală. auzeam poveşti despre retezat şi drumeţii, domeniu vădit inconfortabil pt. mine. n-am luat niciunul nimic, am primit nişte plase cu nu ştiu ce mape, în fine, am păprăsit sala ca nişte intruşi, sau ca nişte invidioşi, sau ca nişte oameni cărora nu le păsa, ca nişte învinşi miserupişti, well, din nou prin parc, pe lngă mari clădiri ruine. era decembrie şi oraşul împodobit de sărbătoare. deva mi s-a părut întotdeauna un oraş inaccesibil, iar atunci, în acele condiţii de inutilitate marcantă, şi pe fondul unei iubiri de factură curtenească inversă, sub auspiciie unei substituiri a rolurilor (eu- un soi de cavaler- şi un soi de trubadur), deva mi s-a părut materializarea tuturor teritoriilor de necucerit la hotarele cărora mă situam. am intrat într-un suparmarket (ţigări pt vicioşi). am băut la un chioşc improvizat punch (a devenit atunci băutura pe care o identificam în piesa “perfect day” în calitate de sangria, mi se părea logic ca dragostea să fie un apanaj al iernii, iar sangria să fie ceva cald şi reconfortant, pe care, cu toată prietenia pe care le-o purtam celor doi camarazi ocazionali ai mei, aş fi băut-o în alt decor, în alt timp, în altă viaţă). ciudat, ceea ce povestesc acum nu poate avea decât coerenţa dezarticulată a cântecelor ăstora ca nişte priviri disperate aruncate asupra unui oraş gătit formal, lipsit de sevă, un-christmas-spirited. coerenţa unei minuni în care te sinchiseşti să crezi, pt. că aşa e bine. coerenţa unei superstiţii. tot atunci mi se ştereseseră foarte multe texte scrise în timpul şi mai straniei greve dintr-a 11a care înseamnă pt mine ciocolată caldă, mult maro şi roxanne, eram puţin bulversată, erau schiţele a ceea ce urma să devină personajul episodic masha din volum. în fine, după ce am băut şi o cola light(parcă) într-un loc (rock jazz blues), am luat un maxi şi am ajuns acasă. sec. distrugător.

(nevermind)

2. alex. un tip foarte atrăgător (ziceam eu atunci), probabil singurul bărbat care mi-a plăcut DOAR fizic, fără orice alte implicaţii, singurul pe care speram să-l cuceresc numai la nivelul acesta superficial, pt. că n-avea nimic din bufonii sau pierrotii de care mă îndrăgostesc în mod obişnuit. nimic tragic, nimic trist, nimic provocator. doar o frumuseţe de dorian gray. (incredibil cât de bine se potriveşte i’m no good a lui amy winehouse pe care o aud acum acestei poveşti subţiri ca o pojghiţă de gheaţă pe care calc acum, sau ca o papiotă pe care o deapăn şi o încâlcesc). vorbeam f mult cu alex pe messenger (toate conversaţiile noastre aveau un environment cu fulguleti de nea, pe care, de altfel, nu l-am activat nicicând altcândva) în paralel, dezvoltasem un personaj (artificiaaaal) care-i purta numele. acel alex s-a topit în the melting-pot care e demian. cu alexul real n-am vorbit de foarte mult timp. practic n-am vorbit decât atunci, în iarna aia care zici că prevestea o altă eră glaciară. alex ştia că îl manipulam pe plan fictiv şi se simţea flatat de treaba asta. dar noi n-am fost decât amici forţaţi în conversaţii la o cană cu vin, multe seri de decembrie. şi am avut o tandreţe trucată şi penibilă în stângăcia care-o caracteriza, pe mess. nu l-am revăzut de atunci. doar iarna trecută, dintr-un taxi. o să-l revăd iarna asta, poate, tot aşa, de la distanţă. fără rost toată investiţia afectivă şi tot potenţialul de aceeaşi factură pe care-l bănuiam că l-ar fi avut o legătură cât de fragilă cu no hidden catch no strings attached. orice alte detalii organizatorice erau, pt mine, anulate de frumuseţea lui alex. dar… punct.

3. teza la engleză, de la 13 la 15. nu ţin minte niciun subiect, numai lumina scăzândă şi drumul meu cu andra prin zăpadă, îngheţate şi obosite. nu bănuiam oboseala ce urma să vină în anii următori. dar era o căldură şi o nostalgie ca în scrisoarea la început de iarnă. radiam. vorbeam despre “great expectations” şi despre “endlessly” şi “bliss”(muse)- piesele mele preferate atunci. un stingher, alt stingher nu pot face doi. dar noi repetam un gest de la începutul lumii noastre comune. mersul acasă. mi-e foarte dor de acest timp privilegiat.

3. poeziile. scriam mult şi îmi căutam acel ceva de care credeam că dispun. postam pe diverse siteuri şi, în general, petreceam mult timp pe net.

4. muzica: travis- dear diary, pipe dreams, flowers in the window, love will come thorough – cu predilecţie. acum, post-factum, somewhere else (cu lyrics ataşate, mai jos)

5. poze. pun o parte dintre cele pe care le foloseam ca avataruri, pe-aici, intercalate.

în weekendul de fix acum un an s-a lansat cartea mea.

cum am aflat?

wow, that’s the funny part. eram de ceva timp deprimată, convinsă că ceea ce scriu e bun de folosit în scopuri casnice/igienice, că niciodată n-o să fie valabil, că poezia e o etapă (şi, da, e o etapă…), că face parte din specificul sărbătorilor dyonisiace ale adolescenţei, şi gata, într-o zi vocea aia intrinsecă şi enervantă o să tacă, o să lipesc gura aia rujată care vb. în mine cu leucoplast, nicio tragedie, won’t (?) look back in anger. îi trimisesem manuscrisul lui tzone din iulie, dar îi trimisesem încă vreo 2 variante “improved”. mă interesa să iasă o carte coerentă. un manual de dragoste nashpa (cu toate nuanţele ei). şi acum, iată-mă în programul de lansări de la gaudeamus. stress: ce-o să fac? unde o să stau? cum o să merg? va veni călin cu mine? vor veni prieteni de-ai mei la lansare? o să fiu bine receptată? o să fiu lăsată să citesc un poem întreg? (n-am fost…), CUM VA ARĂTA COPERTA? (cred că treaba asta atât de formală, dar atât de marcantă mă interesa cel mai mult). am mai avut vagi experienţe editoriale (indeed…) dar asta era CARTEA, era tot ce storsesem din mine în 10 ani de când scriam poezie, dar mai ales ce storsese şi macerase that special thing that i call my life . iar acum o tonă de griji se abăteau asupra acestei plecări.

bucureşti

după un drum cu andra (ea făcea meditaţii la filosofie pt intrarea la snspa- mission accomplished si bravo ei :p s-o felicităm din nouuuu şi tot aşa, până la prima sesiune ) ) ,poveşti despre drama fiului unei vecine de cartier şi compartiment (NU APARTAMENT, CUM AM SCRIS EU INIŢIAL AAAA), sandwichuri de post, ciocolată milka pătată din care nu puteam mânca , iată-mă în bucureşti. vorbisem cu raul să stau la el şi speram să ne întâlnim (totuşi!!!) în gară. ok. emoţii trepidaţii. but: raul pe peron, andra cu cumnatul ei, ciao, ciao, ne îndreptăm spre staţie and the waaaayyy weeee gooo spre cartierul militari. vreau să zic că raul a fost o gazdă minunată:) şi că a fost important toposul ăla creat de garsoniera lui f retro în tot ce a însemnat deplasarea asta. avem nevoie de spaţii marcate de o potenţială “mirabilia” pt. evenimentele tari, “fondatoare” din existenţele noastre.

telegrafic.

punerea la pct a ultimelor detalii cu privire la aşezarea în pagină a textelor – prin mail- cu tzone- pân la 2 noaptea, în grijile e care mi le făceam, în grijile pe care şi le făcea călin – care nu putuse să mă însoţească, în cantitatea aluvionară de mesaje primite de la el, în cititul de cărţi, discutatul despre ele, sangria şi spaghetti cu ton, pizza cu ton seara, la pizzeria de jos. cenaclu la deko, eu vbind aiurea, gesticulând, vbit cu călin la telefon (din greşeală era să cad de la etaj :-s), nişte faze penale ale membrilor poezie.ro (un admirabil editor), ceai de vanilie, andra, târg.

târgul

ooo…după o oră de aşteptare înfrigurată ( vorba vine, că era ilegal de cald acolo), iată-l pe tzone. şi, şi, CARTEAAAAA. andra pune iute mâna pe un exemplar şi porneşte să mă caute (de fapt, strigă după mine – angajată într-o discuţie numaiştiucucine). olga, olga, ui ce faaaaainăăăă eeeee. “zoia că faină” – cum ar zice călin. (de fapt- o mutră de manga girl s-a putut vedea pe chipul meu). să vă explic ce vedeam eu- aside chip pe fundal verde cu portocaliu cu ochi din care curg dâre negre (ataşez o imagine).

stupoare, bucurie, veselie, extaz. admirabilă intuiţie avut-a tzone. acuarela asta concentrează f mult din olga aia dintre pagini care se lamentează dup demian, care-l plăsmuieşte pe louis, care o înjură pe masha, care se uită în oglindă şi-i vine să dea cu pietre în imaginea hibridă pe care o vede. eu mă recunoşteam în imaginea aia. pt. că m-am văzut de multe ori aşa, o mască pe care cineva a desenat cu dermatograf lacrimi. (cineva mi-a desenat, cândva, lacrimi cu dermatograful – nu-i o metaforă.) dar de pe verso mă privea o eu încercănată, urâtă, deformată şi obosită. mda…cred că aşa arătam scriind. perfect legitimă imaginea. dar eu, eu aveam poze mai bune. aşa arătam scriind? noh(screw you, demian, once again)

ecouri

cam stinse. s-a vb pe lângă subiect şi nu am fost lăsată să citesc un poem întreg. în schimb li s-a acordat multă atenţie râşcanilor, între care eram (cu mândrie zic!) o outsider-ă.bbye târg. iată-mă, peste o oră, în mc donald’s-ul de la pasaj, mâncând french fries, cu o carte pt andra. am uitat-o acolo, a trebuit să mă întorc (dacă o găsea un viitor miliardar căruia îi schimbam viaţa şi peste ani mă căuta ca să mă remunereze aaaaahhhh great expectations). nu mai lungesc povestea, trec la partea preatareşipenală a ei: pt că nu aveam unde merge, eu şi andra am eşuat în pubul microbiştilor OFFSIDE – pt că noi, dejtepte, citiserăm OFFICE). pe tren, o călătoare mi-a citit toată cartea pe nerăsuflate (andra o pusese la vedere pe măsuţă- eram într-o săgeată albastră). când a ajuns la destinaţie, tipa cu pricina m-a privit şi a zis: foartetare. şi a plecat. şi tot pe tren andra zicea că e cu o oră mai târziu decât era. (later edit, asta:)) )

în orice caz

acum, după un an, sunt nostalgică. iar asta spune multe. pt că atunci credeam în cartea asta. acum nu mai cred, acum ştiu că există. e greu să mai crezi în ceva evident.

vă rog să-mi remarcaţi mutra. înduioşător, nu? se vede treaba că mă simţeam în elementul meu acolo. elementul meu, însă, e o substanţă rară…(ce naiba am, vorbesc ca o interesantă de bâlci, abonată la puncte de suspenie, jeansi lălâi şi o flagrantă lipsă de interes acordată trupului acestuia cu vocaţie de cuşcă de menajerie)

noaptea, din fiecare cluj posibil se desprind cojiţe de frig/îndoială/doliu ca dintr-o rană care începe să se vindece. sting lumina şi mă simt mai vie mai eu într-o cameră adăpostind doar oseminte de jucării. adorm şi visez că mă împuţinez, ca iarna- o grămadă de lemne.

mi/e foarte dor de casă. homeward bound de simon and garfunkel. plus bonus track un vers de la poesis: strada îmi mitraliază auzul…şi song for the asking. once upon a different november.

flashuri din vis: eram pe stradă, în hunedoara, vizavi de effect şi de blocurile aslea lungi, monstruoase, cu stafii de magazine la subsol. nimeni nu mergea toţi se învârteau aiurea în cerc, mi se pare că şi eu aveam un cărucior ca de jucărie, suficient de mic ca să nu încapă un copil acolo. nu ştiu de ce am sentimentul de jucărie galbenă pe care o împingeam. presupun numai că era un cărucior. era o vreme destul de plăcută, ceva de primăvară târzie. purtam blugi şi un tricou alb, mi se pare semnificativ fiindcă niciodată nu mă îmbrac aşa. şi-n plus, ca în toate visele cu foste iubiri, eram roşcată. l-am văzut pe mihai, şi am devenit teribil de înduioşată, ca atunci când revezi, într-un fel sau altul, reprezentarea unei forţe benigne care s-a stins, pe măsură ce ai crescut. efect de time-machine, cum îmi place mie să zic. mă distanţam foarte repede de mine, cea care eram când – în viaţa reală – ne-am văzut pt ultima oară. ajungând lângă el, a scos o fotografie foarte slab developată, cu granulaţia proastă, într-o lumină vag trandafirie, în care apăream şi eu, diformă, scundă şi foarte grasă, cu un poncho mov (n-am avut un asemenea poncho mov, ci un altul) şi o bască, în fine, genul de excentricitate sub semnul căreia mă defineam atunci. în poză apărea şi fane. eu păream, acolo, să trag în altă direcţie. —mai departe,n vis, eram pe un pat mare înconjurată de copii (10-11 ani?) care mi-au cerut să le vorbesc despre viaţă. mă simţeam un gulliver decăzut. stăteam culcată, ca la psihiatru – influenţă livrescă- houellebecq probabil. regretam ceva amarnic. nu îmi dau seama ce, in the real life regret amarnic mult prea multe lucruri. inclusiv povestea recuperată în prima parte a visului. dar ea este aşa, ca o ladă cu haine care nu-ţi mai vin, sau care au intrat la apă, nici nu te mai sinchiseşti să le încerci. şi văd că toate reacţiile senzoriale aferente sunt depozitate în mine. sunt acolo, reactivabile. în pungi numerotate sau aruncate aiurea, sunt acolo, sub sigiliu. pt. nişte evenimente în litigiu, necatalogabile. sunt un beci sau un pod. (eu înclin spre natura mea chtoniană, totuşi)

sunt obosită. foarte , foarte. vreau acasă. vreau să nu fac nimic.

ascult, ca întotdeauna iarna, muzică de “ecou” , cu ecou, cu voci angelice articulând sentinţe nemiloase, cu versuri care îmi anulează toată frica de zilele în care pornesc singură şi fac prea multe singură, în altă viaţă stăteam pe un pat, înconjurată de hârtii, şi scriam, şi lucram “pe texte”, asta am visat şi azi-noapte: eram în camera mea din hunedoara, cu o grămadă de hârtii verzi pe care erau scrise poezii cu un creion f subţire, ceea ce le făcea aproape ilizibile, şi era un crepuscul din ăla de decembrie- ora 3, şi venisem de la şcoală, eram angoasată şi îndârjită, era şi un frig ca înainte de sărbători. m-am trezit iar cu frica aia de a nu mai apuca să împlinesc totul cu aceeaşi seninătate mascată de pasiune, cândva, îmi aduc bine aminte, am stat aşa, am scris aşa, dar e demult, şi se face tot mai demult, cu cât înaintez în iluzia asta de viaţă, tot mai insuportabilă cu cât îmi dau seama că e doar o însăilătură. îmi place? mă simt ca o haină băgată la maşina de spălat, care nu pricepe exact ce i se întâmplă. mă uit prin folderele de acum 2 ani şi totul mi se pare aşa de rudimentar, de neşlefuit, însă există ceva acolo, un miez pe care l-am consumat, pe care l-am împărţit, undeva pe drumul spre casă, pe lângă “2central”, vorbind despre păpuşi nedormite de o săptămână, despre oboseală şi planuri improbabile. undeva mai suntem eu şi andra, mergând spre casă, stând pe mess acasă, în conversaţii “multimedia” (:)) ). cândva o să ne revedem şi o să bem un ceai făcut parcă din aceeaşi substanţă picant-acră-dulce ca asta a nostalgiei mele ce poate să înfrumuseţeze sau să biciuie lucrurile încheiate ( un punchgewurtze ca ăsta pe care l-am băut azi-dimineaţă, din coji de portocale, scorţişoară, cuişoare, anason şi – ce cuvânt plin de basme şi vrăji- mirodenii). zic de ea pentru că ea e receptacolul copilăriei mele. dar ar fi mulţi alţii. poate că-i antimatter de vină, sau cerul alb, sau ceaiul, sau anotimpul, sau capetele de păpuşă – ornament de crăciun, care imprimă un pattern nightmare-ish pe tot preludiul ăsta “sărbătoresc”al oraşului. poate că e duminică dimineaţa şi am aşteptăr de la ziua asta, mereu, o bucată de plăcintă, un zâmbet, un călin ceva care să scoată săptămâna din anonimat.

 

ce se-ntâmplă cu oamenii cu vocaţie de time-machine? oamenii din perioadele cele mai tulburi, oameni pe care i-am trăit intens, pe care i-am integrat imaginarului nostru sărăcăcios şi pe care i-am devorat, întrucâtva? ce s-ar întâmpla dacă i-am mai întâlni? e posibil să întâlneşti strigoii personali, marginalii, regii falşi sacrificaţi în afara cetăţii tale interioare? mă gândesc la asta, cu un ceai negru caramel şi citind jean-claude schmitt – strigoii (viii şi morţii în societatea medievală). răspunsul la nostalgia tulburătoare pe care o decantează în noi imagini şi flashuri de dimineaţa, inciziile astea dureroase, ţesuturile astea secţionate cu un bisturiu nemilos, scoţând la iveală copilul monstruos şi infidel al realităţii ce stă să se nască din semi-vechii “noi”, care crăpăm crăpăm crăpăm, ei bine răspunsul stă, cald şi trist, îm motoul acestei (admirambile) lucrări. and i say no more:

Câţi oameni întâlneşti în viaţă! Le vorbeşti, le surâzi, goleşti cu ei o halbă de bere, cânţi. Dar o dată ce omul s-a culcat sub o cruce, s-a sfârşit, nu mai există! S-a culcat şi tace. Tace. Şi dacă auzim pe cineva cum ne răspunde, asta nu vine din fundul mor­mântului, este numai din cauză că visăm. Uneori vine câte cineva să stea de vorbă cu noi. Sau să se preumble aici sau acolo. Sau poate că rămâne aşezat. Ca şi cum n-ar fi mort. Sau ia şareta şi chiar începe o muncă sau alta. Exact ca unul viu. Ca un adevărat viu, nu ca un mort. De ce, nu se ştie nimic despre acest lucru, dar un mort, în vis, nu este văzut niciodată în mormântul său, nici măcar în sicriul în care este culcat în timpul slujbei pentru morţi, în vise, morţii merg, sunt aşezaţi în faţa unui cărucior, vă fac semne cu mâna. Exact ca nişte vii autentici. Poate tocmai din această cauză Domnul a dăruit visul omului, pentru ca el să-i vadă, ca şi cum ei ar fi cu adevărat vii, pe cei care nu mai sunt, dar pe care îi e tare dor să-i revadă un pic.

YOUOZAS BALTOUCHIS,

La Saga de Youza

am văzut azi imaginea aia preferată, imaginea aia înlemnită-n mine de anul trecut: mere putrede rămase pe ramurile goale ale unui pom. un om încerca să le culeagă, aluneca pe scări. m-am bucurat. am venit de la sport cu muşchii în pioneze, acum îmi dau seama cât de anchilozată trăiesc, de fapt. o păpuşă anchilozată, asta sunt. o păpuşă din cârpe de şters pe jos.

ascult colinde, citesc, aş mânca ceva dulce  but no way:) călin zicea că formatul ăsta de blog cere o compensare a imaginii de un corp mai solid de text. imaginile astea, însă, spun mai multe, am devenit mai mult ochi şi mai puţin degete pe taste

azi am scris în sfârşit ceva coerent. stau aici înfofolită ca o ţigancă de închiriat, plină de zaţul unei cafele tari, citind ceva (regele&cadavrul), cu creierul înfipt încă-n pânza aia pe care am văzut proiectat 4 3 2 (eram anacronică dacă nu-l vedeam), cu falsa şi poleita bucurie a unor sărbători de hypermagazin, o nemulţumire necomplinită de nimic, pentru că blocurile ca o mare dantură atinsă de tartru ale clujului nu sunt craniile cenuşii ale blocurilor din o.m. în care-mi încăpea marea nostalgie ca un motoraş de rezervă pentru atunci când zic (şi zic, din păcate) că “nu mai pot”. de-aici şi laşitatea şi inconsecvenţa şi lipsa de interes vizavi de naiva mea direcţie înspre o plajă prea extinsă de posibilităţi şi o propensiune bolnăvicioasă pentru căutări aiurea, acoli unde nu-i nimic de găsit. zic asta gâtuită, ca după o fugă de dezanchilozare, scriu despre o dragoste fals-frăţească, fals-incestuoasă, dragostea unor oameni ca nişte oase golite de măduvă, într-o hunedoară purgatoriu, de care mi-e dor, pt. că nu ştiu dacă anii pierduţi, rupţi, împrăştiaţi acolo mi-au fost întru curăţire sau întru impurificare, şi nu ştiu unde am ajuns, serios, nu ştiu unde. era ceva de crepuscul permanent toamna şi iarna acolo. ceva definitoriu, încărcat, baroc, estetic. totul se ordona, ca într-o poveste despre care vrei să crezi că are sfârşitul inclus în început, că are, deci, rotunjimea apetisantă a poveştilor care ţi se rostogolesc prea departe prin corp/prin corpul simulacru/prin corpul sensibil. poveşti palpabile vs. nepoveşti ca nişte ouă crăpate ca nişte globuri sparte. o listă prea lungă de oameni şi obiecte de care mă împiedic. mobile vechi, trosnind a moarte. moartea olgăi de atunci, moartea primeia dintre matriosce. voi ieşi tot mai mică şi mai insignifiantă. that’s my kind of evolution, cred. şi blogul ăsta, prea stigmatizat de clieşul sărbătorilor care încep prost.