azi am scris în sfârşit ceva coerent. stau aici înfofolită ca o ţigancă de închiriat, plină de zaţul unei cafele tari, citind ceva (regele&cadavrul), cu creierul înfipt încă-n pânza aia pe care am văzut proiectat 4 3 2 (eram anacronică dacă nu-l vedeam), cu falsa şi poleita bucurie a unor sărbători de hypermagazin, o nemulţumire necomplinită de nimic, pentru că blocurile ca o mare dantură atinsă de tartru ale clujului nu sunt craniile cenuşii ale blocurilor din o.m. în care-mi încăpea marea nostalgie ca un motoraş de rezervă pentru atunci când zic (şi zic, din păcate) că “nu mai pot”. de-aici şi laşitatea şi inconsecvenţa şi lipsa de interes vizavi de naiva mea direcţie înspre o plajă prea extinsă de posibilităţi şi o propensiune bolnăvicioasă pentru căutări aiurea, acoli unde nu-i nimic de găsit. zic asta gâtuită, ca după o fugă de dezanchilozare, scriu despre o dragoste fals-frăţească, fals-incestuoasă, dragostea unor oameni ca nişte oase golite de măduvă, într-o hunedoară purgatoriu, de care mi-e dor, pt. că nu ştiu dacă anii pierduţi, rupţi, împrăştiaţi acolo mi-au fost întru curăţire sau întru impurificare, şi nu ştiu unde am ajuns, serios, nu ştiu unde. era ceva de crepuscul permanent toamna şi iarna acolo. ceva definitoriu, încărcat, baroc, estetic. totul se ordona, ca într-o poveste despre care vrei să crezi că are sfârşitul inclus în început, că are, deci, rotunjimea apetisantă a poveştilor care ţi se rostogolesc prea departe prin corp/prin corpul simulacru/prin corpul sensibil. poveşti palpabile vs. nepoveşti ca nişte ouă crăpate ca nişte globuri sparte. o listă prea lungă de oameni şi obiecte de care mă împiedic. mobile vechi, trosnind a moarte. moartea olgăi de atunci, moartea primeia dintre matriosce. voi ieşi tot mai mică şi mai insignifiantă. that’s my kind of evolution, cred. şi blogul ăsta, prea stigmatizat de clieşul sărbătorilor care încep prost.