în weekendul de fix acum un an s-a lansat cartea mea.

cum am aflat?

wow, that’s the funny part. eram de ceva timp deprimată, convinsă că ceea ce scriu e bun de folosit în scopuri casnice/igienice, că niciodată n-o să fie valabil, că poezia e o etapă (şi, da, e o etapă…), că face parte din specificul sărbătorilor dyonisiace ale adolescenţei, şi gata, într-o zi vocea aia intrinsecă şi enervantă o să tacă, o să lipesc gura aia rujată care vb. în mine cu leucoplast, nicio tragedie, won’t (?) look back in anger. îi trimisesem manuscrisul lui tzone din iulie, dar îi trimisesem încă vreo 2 variante “improved”. mă interesa să iasă o carte coerentă. un manual de dragoste nashpa (cu toate nuanţele ei). şi acum, iată-mă în programul de lansări de la gaudeamus. stress: ce-o să fac? unde o să stau? cum o să merg? va veni călin cu mine? vor veni prieteni de-ai mei la lansare? o să fiu bine receptată? o să fiu lăsată să citesc un poem întreg? (n-am fost…), CUM VA ARĂTA COPERTA? (cred că treaba asta atât de formală, dar atât de marcantă mă interesa cel mai mult). am mai avut vagi experienţe editoriale (indeed…) dar asta era CARTEA, era tot ce storsesem din mine în 10 ani de când scriam poezie, dar mai ales ce storsese şi macerase that special thing that i call my life . iar acum o tonă de griji se abăteau asupra acestei plecări.

bucureşti

după un drum cu andra (ea făcea meditaţii la filosofie pt intrarea la snspa- mission accomplished si bravo ei :p s-o felicităm din nouuuu şi tot aşa, până la prima sesiune ) ) ,poveşti despre drama fiului unei vecine de cartier şi compartiment (NU APARTAMENT, CUM AM SCRIS EU INIŢIAL AAAA), sandwichuri de post, ciocolată milka pătată din care nu puteam mânca , iată-mă în bucureşti. vorbisem cu raul să stau la el şi speram să ne întâlnim (totuşi!!!) în gară. ok. emoţii trepidaţii. but: raul pe peron, andra cu cumnatul ei, ciao, ciao, ne îndreptăm spre staţie and the waaaayyy weeee gooo spre cartierul militari. vreau să zic că raul a fost o gazdă minunată:) şi că a fost important toposul ăla creat de garsoniera lui f retro în tot ce a însemnat deplasarea asta. avem nevoie de spaţii marcate de o potenţială “mirabilia” pt. evenimentele tari, “fondatoare” din existenţele noastre.

telegrafic.

punerea la pct a ultimelor detalii cu privire la aşezarea în pagină a textelor – prin mail- cu tzone- pân la 2 noaptea, în grijile e care mi le făceam, în grijile pe care şi le făcea călin – care nu putuse să mă însoţească, în cantitatea aluvionară de mesaje primite de la el, în cititul de cărţi, discutatul despre ele, sangria şi spaghetti cu ton, pizza cu ton seara, la pizzeria de jos. cenaclu la deko, eu vbind aiurea, gesticulând, vbit cu călin la telefon (din greşeală era să cad de la etaj :-s), nişte faze penale ale membrilor poezie.ro (un admirabil editor), ceai de vanilie, andra, târg.

târgul

ooo…după o oră de aşteptare înfrigurată ( vorba vine, că era ilegal de cald acolo), iată-l pe tzone. şi, şi, CARTEAAAAA. andra pune iute mâna pe un exemplar şi porneşte să mă caute (de fapt, strigă după mine – angajată într-o discuţie numaiştiucucine). olga, olga, ui ce faaaaainăăăă eeeee. “zoia că faină” – cum ar zice călin. (de fapt- o mutră de manga girl s-a putut vedea pe chipul meu). să vă explic ce vedeam eu- aside chip pe fundal verde cu portocaliu cu ochi din care curg dâre negre (ataşez o imagine).

stupoare, bucurie, veselie, extaz. admirabilă intuiţie avut-a tzone. acuarela asta concentrează f mult din olga aia dintre pagini care se lamentează dup demian, care-l plăsmuieşte pe louis, care o înjură pe masha, care se uită în oglindă şi-i vine să dea cu pietre în imaginea hibridă pe care o vede. eu mă recunoşteam în imaginea aia. pt. că m-am văzut de multe ori aşa, o mască pe care cineva a desenat cu dermatograf lacrimi. (cineva mi-a desenat, cândva, lacrimi cu dermatograful – nu-i o metaforă.) dar de pe verso mă privea o eu încercănată, urâtă, deformată şi obosită. mda…cred că aşa arătam scriind. perfect legitimă imaginea. dar eu, eu aveam poze mai bune. aşa arătam scriind? noh(screw you, demian, once again)

ecouri

cam stinse. s-a vb pe lângă subiect şi nu am fost lăsată să citesc un poem întreg. în schimb li s-a acordat multă atenţie râşcanilor, între care eram (cu mândrie zic!) o outsider-ă.bbye târg. iată-mă, peste o oră, în mc donald’s-ul de la pasaj, mâncând french fries, cu o carte pt andra. am uitat-o acolo, a trebuit să mă întorc (dacă o găsea un viitor miliardar căruia îi schimbam viaţa şi peste ani mă căuta ca să mă remunereze aaaaahhhh great expectations). nu mai lungesc povestea, trec la partea preatareşipenală a ei: pt că nu aveam unde merge, eu şi andra am eşuat în pubul microbiştilor OFFSIDE – pt că noi, dejtepte, citiserăm OFFICE). pe tren, o călătoare mi-a citit toată cartea pe nerăsuflate (andra o pusese la vedere pe măsuţă- eram într-o săgeată albastră). când a ajuns la destinaţie, tipa cu pricina m-a privit şi a zis: foartetare. şi a plecat. şi tot pe tren andra zicea că e cu o oră mai târziu decât era. (later edit, asta:)) )

în orice caz

acum, după un an, sunt nostalgică. iar asta spune multe. pt că atunci credeam în cartea asta. acum nu mai cred, acum ştiu că există. e greu să mai crezi în ceva evident.

vă rog să-mi remarcaţi mutra. înduioşător, nu? se vede treaba că mă simţeam în elementul meu acolo. elementul meu, însă, e o substanţă rară…(ce naiba am, vorbesc ca o interesantă de bâlci, abonată la puncte de suspenie, jeansi lălâi şi o flagrantă lipsă de interes acordată trupului acestuia cu vocaţie de cuşcă de menajerie)