am visat că ieşeam din bloc şi la scara vecină stăteau câteva fete foarte frumoase (ştiam că erau cele mai frumoase). le priveam pe rând şi le reţineam puţin chipul pe retină. două dintre ele erau gemene. una avea părul cârlionţat şi ochii foarte albaştri. o frumuseţe cu un vag conţinut respingător. o simţeam şi cumva reticentă faţă de mine. mai încolo, un exchibiţionist se juca, ridicând şi lăsând în jos, un creion roz, voia parcă să sugereze un gest următor, chiar mai obscen. ştiam că face asta din cauza fetelor. le+am spus să aibă grijă, iar ele au râs de mine. pe stradă era polei. eu mă simţeam urâtă şi bătrână.

crăciunul aduce burţi pline de mâncare nesănătoasă şi un frig ce contrastează cu ieşirea asta din făgaş. aduce fete în negru sprijinite de garduri, moarte de bete şi cu ochii plini de rimel “fluidizat”. aduce cupluri de bătrâni dezmembraţi pe stradă şi ornamente kitsch, cu toate astea mie mi-e drag să mă simt protejată în casa mea, să beau vin fiert, cafea şi să mănânc bomboane de pe pom, care au oricum acelaşi gust de alt veac, de alt timp.

şi visele astea cu priviri enigmatice fac parte dintr-o reluare a copilăriei, a unui timp când mă temeam de întuneric şi visam acest întuneric garnisit cu mieunatul sordid al unei pisici şi plânsul unui copil mic. dar despre asta altcândva.

parcă nu mai vreau să aud nimic despre mine. bun sau rău, nimic. şi da, nu aud nimic, nu citesc nimic, nu îmi văd numele pe niciun gard, dar e acolo o voce de mică afurisită ce-mi şopteşte sardonic nimic nu poate fi bun până la capăt. subliniasem într-o carte câteva versuri, era despre cum vara te deteşti cel mai tare şi cum o urăşti pe maică-ta pentru că nu te-a făcut înaltă şi suplă, dar mai ales, mai ales, cum eşti convinsă că n-o să ţi se întâmple nimic bun, niciodată. şi da, niciun lucru bun nu durează până la capătul lui logic, până la împlinirea lui, e ca şi cum ai băga nişte fise într-un automat pentru o cafea care durează atât cât îi e dozajul, fără ca să poţi repeta experienţa, fără să ai dreptul să mai ceri una. şi da, pe niciun ecran nu vor ţâşni ferestre de mess din care să-ţi vorbească oameni binevoitori, genul de guardian angels multiplicaţi, spunând că da şi într-adevăr tu…niciodată n-o să ai acces la părerile remarcabile ale altora despre tine, pt. că într-o lume care e toată o zonă fierbinte patetismul vieţii ok ca o informaţie spam pe care ţi-o distribuie toată lumea nu mai poate să conteze. sunt un alcoolic adormit pe o măsuţă din birtul trei placaje. nu mă întreb ce mi se întâmplă pentru că totul s-a întâmplast deja. e clar şi simplu. e simplu şi clar. intră în ordinea firească a celulelor îndopate cu serotonină pe care pur şi simplu nu le pot integra organismului meu capricios. şi mai ales gata cu tot, i know that i’m no good.

azi andra face 19 ani. ziua andrei, aşa de apropiată sărbătorilor şi aşa înfiptă cum e în miezul iernii, tocmai în cea mai lungă noapte a anului, a fost mereu un moment cumva magic, la fel cum şi prietenia noastră închegată tot aşa, într-o dupăamiază întunecoasă, acum vreo 8 ani, pe când oraşul ăsta infect era încă o necunoscută în ecuaţii cărora eu una n-am reuşit încă să le dau de capăt. mă uit pe fereastra asta proaspăt spălată şi văd un cer mov şi un oraş de care mă simt tot mai străină, deşi încă mă plimb prin cartierul o.m. ca şi cum aş descinde în propriul meu corp, un corp îngheţat, ornat superficial cu becuri reflectându-se groteşti în geamurile încremenite ale grădiniţei, creşei şi liceului, perioada înjunghiate, sacrificate în locul copilului bolnav şi singur pe care îl găzduiesc încă într-unul dintre cuiburile astea încălzite precar la o sobă de teracotă, la fel de ineficientă ca prietenia aparentă şi prea atent croită a oamenilor noi. prefer să mă privesc în fotografii, acolo unde sunt inexpresivă şi rigidă, iar nu în oglinzile care fac din mine o evidenţă. şi mă încearcă un sentiment de invidie faţă de fata revoltată de dinainte de trecerea înspre existenţa trucată pe străzile unor oraşe mari. atunci puteam repeta oricând gestul unei regăsiri fragmentate, a unei reconstituiri lizibile şi logice chiar la nivelul ăsta pur fizic, prin plimbări cu funcţie curativă. acum spaţiul altcândva aşa de intim apropriat capătă ceva muzeal. şi luminiţele nu fac decât să-l spiritualizeze. e ciudat că pe fondul acestor întrebări în stare să deprime am găsit de cuviinţă să fac o urare uneia dintre cele mai dragi persoane cărora le-aş putea zice că i’m so glad that they stood in my way. nu are rost să mai tergiversez lucrurile (cuvintele), să afişez aici bucăţi de mitologie personală, etc. etc.

(pentru necunoscători, aceasta este “poza vieţii” şi nu putea lipsi de aici:)) )

aşa că “la mulţi ani, andra!” – dar nu pentru că aşa se zice, ci pentru că eu sunt neasemuit de egoistă şi chiar am nevoie să te ştiu prin preajmă până la adânci bătrâneţi, în o.m. sau la sute de km depărtare.

pretenţii prea mari avem de crăciun

nu ne mai dorim iarna cu suita ei de sărbători şi dezastre bacchice până când nu apar primele semne că în mecanismul timpului cel tern se defectează ceva şi totul redevine “ca altădată”. altădată oraşul se transfigura, de ţi se părea că e geamănul spaţiilor miraculoase desenate cu tuşe subţiri în cărţile de poveşti. altădată luminiţele – despre care azi ştii că sunt montate nicum altcumva decât cu nervi şi înjurături- erau un cadou bine-meritat pentru truda de a fi învăţat poezii şi de a fi desenat brăduţi împodobiţi. altădată armonia de acasă contrasta cu întunericul necunoscut de dincolo de geamul pe care ţi se părea că prin nămeţi, în fapt de seară… altădată n-aveai acceas decât la un ajun de jucărie, cu dulciuri şi cadouri pe care le desfăceai unul după altul, fiecare adăugându-se unei liste imaginare pe care urma s-o reciţi oricui te-ar fi întrebat. acum rămân numaoi câteva plăceri confecţionate anume pentru recompunerea acelor stări care veneau firesc, într-o lume al cărei trup se decupa din iarnă ca o compilaţie de gesturi încărcate de acea scarcalitate păgână şi nefinisată în care cred copiii mici. îmi place acum să privesc ferestrele cartierului meu, dincolo de care sclipesc brăduţi subţiri şiu anemici, plini de beteală. îmi place să mă gândesc la parcul plin de zăpadă la capătul căruia era aşezat un frumos carusel pictat cu scene din basme. îmi place să îmi restaurez amintirile astea vechi. să le valorific aici aşa cum expui nişte bijuterii de plastic pe o tarabă, cu pretenţia de a le zice “antichităţi”. ca în enigmaticele felicitări retro cu cerul întunecat şi luminiţe feerice la geamuri erau ajunurile de odinioară. ca nişte vise pe care le continui voit într-o realitate ca o cameră vătuită.

prietenii

mi se pare că de sărbători prietenia capătă un aspect mult îmbunătăţit, ca o condiţie sine qua non pentru trecerea pragului. iar prietenii de departe, reuniţi, o da, iata un clişeu pe care aştept cu nerăbdare să-l experimentez ca sentiment central al crăciunului & anului nou de acum. ni se pare că suntem singuri mult timp într-o mulţime informă. că individualitatea pe care mizăm în majoritatea timpului se converteşte într-un statut ingrat în preajma unor momente care se construiesc în şi pe schelele solidarităţii (da, e un cuvânt prea mare). e interesant cum tolerează crăciunul toate kitschurile în faţa cărora strâmbăm din nas, de obicei, şi cum ne entuziasmăm noi, cun le dorim, primi şi elogiem.

daruri

există o vreme când îţi place să primeşti cadouri. şi o alta în care te stresează actul mutual al darului (read marcel mauss- eseu despre dar). cât de creativ poţi fi într-o lume a surprizelor formale? într-o lume în care îţi place să-ţi faci singur cadouri scumpe, ca pe un răsfăţ care-ţi revine ţie, numai ţie. and yet you are alone. so very alone.

există o vreme când simţi ceva prin hârtia care acoperă un dar de crăciun. o păpuşă pe care să încerci s-o înveţi să vorbească sau un pullover croşetat în casă. şi o alta când te întrebi dacă punga cea roşie se asortează cu eşarfa meli melo cumpărată pentru mama ta.

există o vreme când fiecare plasă de sub brad are un conţinut magic, o însemnătate pe care o vei regăsi peste timp numai în primele zile ale unei poveşti de dragoste, când el te sună şi se bâlbâie la telefon, şi tu ştii că nu voia să-ţi comunice nimic, poate doar un lucru simplu, cum ar fi că îi pasă de tine, ţine la tine, îţi dă o identitate pe care n-o bănuiai ulterior. face din fata de cenuşă o prinţesă de lumină.

darul meu preferat…era un mic tablou cu ramă de carton, proptită ca să stea bine, cu scobitori colorate…”îţi place?” m-a întrebat emoţionat piciul care mi-l oferise. “am consumat o groază de culori ca să-l pictez”…mai erau şi alte daruri – într-un an, un cuier strâmb împodobit cu fire de lână răsucite, în alt an, o cutie de chibrituri acoperită cu petice şi perle false- apoi, dintr-o dată, darurile făcute în casă au dispărut. primesc şi acum daruri de Crăciun. sunt alese cu grijă. sunt împachetate frumos. sunt lucruri folositoare. o, dar cât îmi doresc să mă aplec pentru a primi un dar de carton, cu culori ieftine. (Erma Bombeck – La capătul glumelor)

podoabe

mergem împreună la cumpărături. vedem globuri noi, dar le căutăm pe cele care seamănă cu globurile veterane, tot mai oxidate şi mai urâte an de an, dar strălucitoare şi fascinante prin amintirile pe care le-au reflectat. prin chipurile noastre vechi oglindindu-se “bombate” în suprafeţele lor colorate. scoatem podoabele de pom din debara şi între şerveţelele care le protejează căutăm crenguţe din brazii trecuţi. căutăm sfârşitul unui astfel de timp enclavă ca să-l înnodăm de începutul lui din anul ăsta.

iată ce-i scriam lui călin anul trecut, după consumarea fiolei cu bucurie de iarnă:
ma gandeam ca daca nu-mi intrerup invatatul ca sa scriu acest mail, impresiile din zilele astea ca niste apendice bolnave ale sarbatorilor se vor topi, se vor invalmasi intre alte idei, tot mai pragmatice, tot mai legate de scoala si, in sfarsit, nu vor mai fi nici pregnante, nici asa, cvasi-poetice, doar imagini care se vor adauga unui alt folder de imagini nefolosite, stocate acolo, just in case (what case? cred ca povestile noastre intempestive, pe la 4 dimineata, sau la un suc/vin fiert/ceai<mmm>)

dupa ce se consuma entuziasmul, dupa ce te bucuri atat cat trebuie, in doze ideale, orice ramasite ale bucuriei capata un aspect clownesc – la asta ma gandeam azi uitandu-ma, de la etajul 2 la cladirii vechi a liceului, la casele din chizid (bucata neumblata pe jos, necunoscuta, a cartierului), inca luminate de diverse instalatii de craciun. ma gandeam si ca cei care le pastreaza trebuie sa aiba asa, o dimensiune infantila a nostalgiei (ca si mine, de altfel), sau ca au copii al caror imaginar nu vor sa-l brutalizeze cu o intrerupere asa, spontana, a mirajului sau…cine stie? (ceva de genul asta faceau si ai mei, farmecul disparea treptat treptat, intai ornamentele- crengutele de brad de la usa si olginzi, apoi bradutul era despodobit, dar il mai tineau pe balcon o vreme, cu hartii de bomboane cu tot – ceea ce imi parea, si mi se pare inca, extrem de trist, am o senzatie de pustiu, de hollow-pana ce, la un moment dat, il luau, fara stirea noastra, sub pretextul ca l-a luat mos craciun si k ne va aduce la anul unul simai frumos. toate astea ca sa ne scuteasca de imaginea bradului sprijinit de containerul de gunoi – deprimanta si definitorie pentru bilantul asta sentimental de inceput de an gen “and now what, ca o iau de la capat?”)
strazile sunt foarte goale in hd. portiunea cu case din om era de-a dreptul “deserted” (niste geamuri deschise, niste brazi pe balcoane, ramasite de mos-craciuni chinezesti pe geamuri, urme de scotch acolo unde au fost ornamente – omul de zapada care imi placea mie mult,pe un geam din o.m, de exemplu)
mi-ar placea sa ma plimb mult, sa am timp pt asta, prin om, chizid, spre castel. mi-ar placea sa mai existe mini-comunitatile alea de rockerei sau blackeri de prin deja-vu, pe care ii priveam de la distanta dar, cu care, atunci cand interactionam, aveam senzatia ca sunt niste fiinte care mi se opun, care imi starnesc un fel de interes. mi-ar placea ca andra sa fie prietena cu ioana si sa iasa in oras, si sa ies si eu, once in a while. ca de acum 2 ani, knd, intre cafele, ciocolate calde si pepsi light, iarna de “alt fel”, de dupa anul nou a trecut mult mai usor. credeam ca liceul n-a insemnat nimic, ca a fost o gaura neagra in my personal history, dar acum, ca e din ce in ce mai departe, incep sa umplu spatiile pe care le credeam anodine, istoriile repetitive. dar despre asta iti voi mai scrie.

şi la acest patch-work din fabrica mea de nostalgii voi mai lucra. sunt plină de cuvinte pe care nu le pot cristaliza.

(post provocat de kate bush şi a ei “wedding list”)

mă întrebam azi în timp ce urcam, cu mare greutate şi fără chef, scările, ce vreau eu de fapt de la mine, ce aştept, ce-ar mai trebui să aştept, în afară de un somn bun şi ceva de mâncare, în afară de un ceai de iarnă şi un vin fiert suportabil (nu acreala cu nuci râncede ataşate şi chelner jenant de plictisit din aux anges, care, culmea tupeului, se mai şi vinde sub sloganul de ambrozia îngerilor, sau, mai rău, oţetul ce defilează pe post de vin fiţos, cu două felii e măr turcesc băgate-ntr-o scobitoare atât de cool că ţi se colorează ciorapii numai aşa, de complezenţă, ca marcă a eventualului început de afinitate pe care poţi să-l simţi resimţi şi presimţi la un simplu contact cu publicul- preponderent feminin- ce-asistă la penibilul spectacol al mobilierului second-trashy-voit-decadent-incomod din insomnia). so, cu alte cuvinte, ce naiba e cu mine, cu alternanţele astea viu şi plin de chef dimineaţa – plictisit şi mohorât pe la prânz- nervi şi înnegurări spre seară. între timp mi-am răspuns cu bucurie: mă aştept să fiu, în sfârşit, olga aia despre care ştiu că există, dar pe care nu am văzut-o în oglinzile de-acasă (malefica şi dystopica parte a hunedoarei) niciodată.

mare oboseală mare după două luni de şcoală, nu glumă, dar şi satisfacţia (şi n-o spun într-un limbaj de lemn numai bun de cioplit) de a fi scăpat din mizeria de viaţă socială hunedoreană (liceul iancu de hd) şi de a afla că nu e mare lucru să te simţi respectat de nişte oameni care, fiindu-ţi profesori, se plasează în mod implicit pe o poziţie superioară, fără să se preteze la mici reprezentaţii de inteligenţă încropite special ca să le ateste situaţia, aceasta fiind oricum liber consimţită de către noi toţi, şi nu automat, cum înghiţi găluşca vreunei reguli nescrise, nici cum ai bate-n cuie o normă prestabilită pe care o conjugăm la imperativ (SUNT MAI DEŞTEPŢI DECÂT TINE!), ci ca un fapt de la sine înţeles, şi prin sine “încetăţenit” în comunitatea noastră încă injectată şi drogată de umilinţele din liceu. (greu cu frazele lungi în care vrei să comasezi tot tot tot).

experienţa respectului ăstuia reciproc (ok, cică sunt probleme şi în ubb litere, eu zic că mai mult la nivel administrativ, că doară toţi funcţionarii sunt contaminaţi de acelaşi virus al ţâfnoşeniei) mă obligă la o punerea lui în contrast cu experienţa pleonastică a frustraţilor din liceu (pleonastică la modul de : sunt prof- superior ţie- te învăţ, dar nu-mi ajunge ceea ce cuvântul prin definiţie îmi oferă, vreau să-ţi aduc aminte clipă de clipă că te situezi undeva foarte jos, pe când eu, pe jilţul meu de la catedră, mişc soarele şi celelalte stele). acei indivizi care simţeau nevoia să-şi expliciteze over and over condiţia aveau probabil conştiinţa raporturilor reale dintre emiţătorul incompetent şi receptorul avid, reprezentarea clară a infimelor/insesizabilelor diferenţe de cultură şi atitudine (în niciun caz civilizatorie, cum îţi închipuiau ei) dintre – soliloc-ul trist şi înfumurat de la catedră, corul plictisit şi afumat din bănci. revăzând un reportaj despre premianţii liceului îmi vine să vărs de câtă ipocrizie zace în prezentarea aspectelor “strălucitoare” şi “mirabolante” şi “magnifique” ale impresionatei instituţii. îmi aduc aminte de groucho marx care spunea că marriage is an institution, but who wants to live in an institution? ei bine, eu am trăit într-o instituţie, şi pot zice că în adolescenţă i have had the time of my life, dar nu acolo şi nu atunci, în sumbrul timp al şcolii care-ţi mănâncă minţile crude, cu sarea şi piperul adecvate din solniţe preţioase precum gurile rujate strident ale profelor. profesori ca Lazăr (el şi ea), Petre Mihai sau Cara au fost excepţii (ok, Cara avea toane…dar mi-a plăcut, şi, ca un bonus track, măcar m-a salutat întâlnindu-mă, nu ca alte doamne ce, în ciuda vocaţiei, îmi infirmă faptul că de la Râm ne tragem toţi, obligându-mă să mă întreb dacă nu cumva ne tragem de pe-o planetă ca alea descrise de Vonngut, una populată de profi mercantili cu obiceiuri stranii de tipul nu răspundem la ziuabună a foştilor elevi, chiar dacă merită şi ei un minim de respect, fiind deja maturi -legal şi nu numai). au fost şi profesori despre care credeam că o să am o părere bună. a fost şi pitorescul Marinescu, neutru şi “olimpian”, cu acoliţii-i aferenţi, despre care mă abţin să comentez.

tot ce m-a dezgustat stă înscris undeva pe-o listă de cumpărături, o, voi, profi libidinoşi şi profe cu trăsături neregulate (a se avea-n vedere polisemia). şi cu asta-mi închei discursul în gol.

nu ţin blogul ăsta ca să fiu citită. dar ştiu că pot fi citită. just in case. printr-o voinţă sau ironie a soartei.

The word “wraith“ is first attested in 1513, with the meaning of “ghost or spectre” (that is, an apparition of a living or once-living being, possibly as a portent of death). In 18th century Scotland it was applied to aquatic spirits. Over time, it came to be used in a metaphoric sense to refer to wraith-like things, and to portents in general.

The word may be of Scots origin, possibly through Old Norse vörðr, meaning “guardian” (cf. the Modern English cognatesward” and “warden”), and related to^{[citation needed]} Irish “arrach, meaning “apparition“. An association with the verb “writhe” has also been claimed. Philologist and fantasy author J. R. R. Tolkien held this view [1], and his use of the word in the naming of the creatures known as the Ringwraiths has influenced creators of fantasy and horror novels, televisionshadow-thing, a spirit of another world, or more generally a mysterious being to be feared. shows, and games, who use it with its meaning of a

The wraith is a being of power, controlled by a greater spirit to do the creatures will. These creatures are shadows, floating amongst our realm with no purpose but that of their masters. They feed on humans, their emotions and their own strength, without these they would cease to exist. Information considering their lesser-known qualities is difficult to obtain.

The classic depiction of a wraith is identical to the image of a tall, humanoid figure shrouded in a black cloak, under which no face can be seen, though a hand protrudes. The word “wraith” is also used in modern fiction to signify the shifting wraiths of T.A. Barron’s book series The Lost Years of Merlin and the mortiwraiths of Wayne Thomas Batson’s The Door Within Trilogy. Whereas the shifting wraith is a bestial, snake-like predator able to change itself into the form of any animal, albeit always having a feature uncharacteristic thereof, the mortiwraith is an anthropomorphically intelligent, gigantic, cave-dwelling, but also snake-like predator having creased, furry ears, poisonous blood, and many clawed legs whose quantity increases with the passage of every five years. The use of the word “wraith” for either of these is not explained by either author in the respective story.

In European pagan beliefs, the wraith is seen as a spirit of vengeance. They are said to be ghostly figures with long, sharp fingers. Wraiths are considered rare amongst the spirit realm, for they consist of pure revenge; yet not all wraiths will be truly vengeful, in that some are merely enraged to the extent of destroying anything they encounter.

In a local legend of Cornwall, the Polbreen Mine is said to be haunted by a wraith named Dorcas.

In other corners of the world, the wraith is considered to be the reflected image of a person, seen immeditately before death. This side is supported by the elders’ stories.

A wraith is also described as an image seen just before one dies, like a premonition.

(Wikipedia, normal)

mă conduc după trupurile râvnite ale cetăţilor pe care nu le-am asediat încă, mă transform într-o storyteller obsedată de memoria aia scrisă cu instrumente bivalente, care pot deveni în orice moment arme redutabile. zic tot aceleaşi poveşti, ale mele mai mult decât ale altora, trăite mai mult decât inventate, iar asta mă sperie cumva. e adevărat, mă sperie foarte multe lucruri, poate şi sterilitatea mea creativă din ultima vreme, cea despre care, sub camuflajul acestui enigmatic vers din poetele mele preferate (cocorosie), aş vrea să vorbesc. aş vrea să ajung, clovn mic şi caraghios, într-o semi lime-light şi să mă lamentez. că mă copleşesc tematic serii de imagini nedevelopate, filme expirate, mucegăite, ce-şi cer cumva dreptul la un soi de perfidă existenţă metaforică. să mă plâng de van, personaj eminamente diabolic, dar de undeva din protoistoria lui demian, o ipostază a lui neşlefuită, un manechin înnegrit pe care aşez hainele de mort ale lui demian şi care nu-mi oferă nimic -încă- poate pt. că am uitat cum trebuie să-l abordez sau poate pentru că de data asta van, unlike demian, este un mixaj de personaj asumat livresc (o continuare firească a galerie autoimpuse de figuri masculine ciolănoase şi groteşti, cu un poteţial erotic subminat de potenţialul cerebral, şi-acesta funcţionând într-un sens mereu cu semn schimbat, o ilustrare a ceea ce numesc eu experienţe în negativ, ca atunci când priveşti un diapozitiv la lumina becului şi ţi se pare că te recunoşti în lumea aia miniaturală, artificial reactivată) şi personaj fostă persona – sau în orice caz, înghesuit între limitele astea “teoretice”enervante care, în plus, îmi interzic o apropiere mentală de el, care, din păcate, nu-i numai un proiect, nu numai un construct mental ci..hmm…o alegorie. o metaforă superelastică. ceea ce îmi îngreunează munca o dată, de două ori, de trei ori, de n ori mai mult. un bărbat cu creştet de viezure. ca în fabule. van a existat, şi a fost chiar aşa cum scriu despre el, situaţiile poetizate, poemele cu el sunt numai îngroşate, sunt numai condimentate. în rest, frigul ireal, întunericul şi întâlnirile în parcuri dărăpănate, părul proaspăt spălat, încă ud, expus temperaturilor negative, sentimentul unei solidarităţi trucate şi hainele îndepărtate de pe un trup urât pe care mi-e ruşine că l-am avut, în care mi-e ruşine că am trăit, ei bine, toate astea s-au petrecut, şi e rău că s-au petrecut, şi e rău că nu pot anula toate dovezile că am suferit şi că am fost obligată să plâng (primisem în iarna aia un ceas alb,modelul acela vetust cu margini aurite, casranul rotund şi cifre romane scrise în italic, cu un mecanism minuscul ce indica, totodată, data în care ne aflam. am stat prea mult în frig, într-o zi, şi ceasul a încremenit. 16 decembrie ora 3. credeam că dacă va dezgheţa se vor şterge singure, ca într-o poveste, toate dovezile vulgarei mele tristeţi de atunci. ceasul n-a mai mers niciodată. încă e, deci, ora 3 şi 16 decembrie 2003, dar numai undeva, într-un spaţiu minimal al camerei mele. presimt acest lucru ca pe un semn funest, ca pe o stafieaducătoare de prevestiri lugubre, o stafie căreia nu i-am împlinit cine ştie ce dorinţă aberantă. un corp rece de mireasă a nimănui, un mort care revine şi mi se arată doar mie)

ai suferit, şi încă la o vârstă prea fragedă ca să îi tai un touche de autenticitate acestei suferinţe pe care tu ştii că ai trăit-o frust şi necenzurat, nefircălit de schiţele fişelor de lectură ulterioare. un gând cutremurător ăsta. dacă ai norocul să-i aparţii unui amant aşa de posesiv cum e poezia, poţi să scrii şi să reineventezi suferinţa asta, ca şi cum ţi-ai croi o rochie de seară sau un costum de arlechin. să păstrezi starea adică. să aşezi elemente într-un desen în cărbune peste care ai uitat să pulverizezi fixativ:)

vandaemonia

vii să ne ucizi/vii să ne salvezi

(după o noapte ca asta simţim oasele surorilor noastre înţepându-ne-n stomac. simţim căldura lor epuizată ca pe balenele rupte ale unor corsete alunecându-ne sub rochii. o moliciune nefirească. un corp de animal suprapus corpului meu vopsit în culorile fricii de moarte. de altă moarte. încă o dată, încă o dată, şi gata.

porţi rochia marisei pentru că ţi-e teamă de ea. eu te iubesc şi în rochia ei

şi cu pletele ei lipite de pletele tale şi cu gura încleştată

şi sexul din care tai zilnic câte o bucată pentru cei morţi pentru cei iubiţi şi morţi.

sora mea e un trup fărâmiţat sub ţeasta bărbatului ei din carton. pentru ea rup felii de pâine neagră şi bucăţi din hainele mele de sărbătoare iar umbra ei – pe suprafaţa lăptoasă a peretelui dinspre răsărit – e numai o pată de igrasie.)

1.

aşteptăm zăpada ghemuiţi sub un pod de la capătul oraşului. ceva se destramă aici, îmi spui,ca un covoraş din cârpe, ca trupul marisei ajunsă la 19 ani o stafie cu ochii vineţi.

aş fi iubit-o mult , îmi spui, iar aţele rupte ale sânilor ei ne intră pe sub piele

într-o îmbrăţişare tardivă. păpuşi mutilate, păpuşi umplute cu zeamă de moare. păpuşi grele şi împuţite. aşteptăm iarna şi frigul, apoi un şuvoi de morţi care-au să ne cadă în pântece ca nişte peşti otrăviţi într-un năvod rupt. mă mai gândesc şi eu la chipul ei zdrobit ca un bibelou trântit de perete, la vocea ei la o siringă din metal ciuruindu-ţi inima „ca s-o facă bine”. la inima ta ca un sac de jucării lăsat la poarta orfelinatului. la copiii care dorm unii peste alţii cu ochii larg deschişi/ sub ei – un cearşaf umed de frică/sub noi- pământul şi sexele ca nişte căţele turbate.

da, van. aşteptăm iarna pentru că iarna e un fel de amânare. vom sta pe treptele blocului în care-am văzut atunci pisica moale cu burta despicată, pisica şi puii ei – nişte bibelouri din carne.o să bem vin rece şi o să vorbim despre marisa până ce aproape o vom decupa din noi_din carnea mea acră şi din pielea ta negricioasă

-un hoit parfumat, cu ştampile verzi în loc de ochi şi gura cusută-.

marisa e unguent şi leac pentru buzele crăpate ale unui bărbat singur, îmi zici. marisa e sora mea, zici, cum a fost darla sora ta şi amândouă s-au prăvălit în uitare şi-n post şi rugăciuni pentru ceasul cel de pe urmă cum se prăvălesc pungile de gunoi în ghena unui bloc de lângă gară.

dar între noi e ceva ca o ţesătură de etamină ochiuri şi guri căscate primind aţe şi ace ca pe nişte pumni dureroşi

între noi sunt moartea podul unui castel-fortăreaţă ţipătul animalelor sacrificate luminile chizidului – capete însângerate într-un pom de crăciun.

2.

pe toţi pereţii au fost multe tablouri şi multe icoane iar acum din toate au rămas numai petece albăstrii numai tencuială şi cuie ruginite. şi toate, pe rând, îmi intră în ochi, toate, pe rând, cer partea mea de suferinţă.

.

3

nu te primesc nicăieri pentru că te locuiesc şi mă locuieşti. suntem aşa de obosiţi că dimineţile ni se opresc în gât, o tuse expectorantă, răvăşitoare. ştiu asta.

la 15 ani eram mai aproape şi nu vedeam întunericul mare şi groaznic din oraşul ăsta al moliilor. acum stăm sub semnul unor aţici fragile şi-al unor oase de sticlă.

atunci, pentru dragostea ta mi-am aruncat trupul câinilor străzii cu miros de motorină şi de transpiraţie,acum, pentru asta păpuşa totem –balonaş din fibră optică şi rochiţă imitând mulajul unui vagin– se rostogoleşte înnebunită pe trotuarul umed dintre un corp al meu şi un altul.

4

beţia asta jucată ne face să ne aruncăm iar unul în trupul celuilalt, să ne deschidem iarăşi unul pentru celălalt ca şi cum am despica burţile unor pluşuri drăgălaşe. ne pierdem minţile, ne astupăm gurile cu tifon ca pe nişte marsupii pline de puroi, de-aici au ieşit copiii mei din lemn, copiii mei din sare, dar ţie nu-ţi pasă de asta, şi asta e doar o porcărie de-ale mele,

respir sacadat ca un câine bolnav

îţi spun că da, vei găsi corpul marisei din carne şi sufletul marisei ca un sarcofag produs în serie, dar în mine, pentru că în mine a căzut cuţitul pe care moartea ei ţi l-a înfipt în ficat, în corpul meu jenat de urâţenia lui, în sexul meu rece şi uscat, vei pricepe această stranie logică a ostentaţiei care mă face să râd strident, în troleibz, să-mi compostez banii şi să mă prăbuşesc toată – un maldăr de deşeuri slinoase

în braţele tale

îmi spu că sunt un parc de fiare vechi de arme vechi şi de picături vechi de sânge

ajută-mă.

5.

în noiembrie, acum 5 ani, eram un balot de dantelă neagră unsă cu grăsime dar mai vie decât azi, dar mai frumoasă decât azi,

şi din orbitele tale nu ieşeu viermi şi eu nu vomitam, prinsă de soiul ăsta de convulsii aproape extatice, gablonţuri de plastic cu gust de fiere.

atunci, gabriel putea lua orice formă, putea să-mi crape pieptul ca un ciocan pneumatic asfaltul decrepit al şoselelor din mănăştur. puteam să mă arunc în calea lui ca un animal de sacrificiu, iar astăzi trupul meu murdar nu mai îmi foloseşte altfel decât o cârpă umedă

geamurilor spălate de ploaie. am devenit jucării din cârpe de şters pe jos.

6.

unghiile roase până-n carne trădează frica de altcineva.

alterată, dragostea mea pentru tine devine crusta unei răni mai vechi.

îmi împachetez sufletul într-o hârtie groasă îl azvârl într-o cutie din carton/ pentru liniştea cimitirelor aducând bine de tot cu cea a unor cuiburi părăsite fac toate acestea/ pentru toate acestea găsesc o scenă, o limbă proprie, un loc

ceea ce numesc sufletul meu e o ţesătură splendidă de cordoane ombilicale, şi, o da, o crovoadă, un animal umplut cu resturi de confetti şi ambalaje pe care scrie numele meu, logica ostentaţiei versus logica pudorii

strâmtă pe corp-o cămaşă de noapte căptuşită cu ace.

7.

o să treacă o grămadă de timp, ţi-am mai zis, până să reapărem

jerpeliţi şi osoşi, într-un iad cumplit cum era hunedoara,

să-ţi zic că azi a fost o zi minunată că

azi am tăiat figurine în lanţ, infinite,

din ziarele pătate cu ceară albicioasă şi cu zeama roză, ca produsă de plămânii unui tbc-ist, picurând leneşă pe degetele tale subţiri şi tandre. şi că am cântat despre marisa, dar şi desre gabriel, îngerul ştirb pe care ţi-l atârni de umeri ca pe o povară obligatorie

în care trăieşti uneori ca într-un cort mirosind a tămâie şi a peşte afumat

6.

azi, în sfârşit, stau la masă cu toate fetele umilinţei mele şi le mângâi sexele şi le frământ ca şi când aş căuta o carne comună, o carne expirată, un lăcaş pentru viermi încă din viaţă. şi toate sunt grase ca şi mine şi toate au părul lung ca şi mine, şi toate-şi poartă sânii în corsete din pânză de sac, am găsit copilul nostru captiv într-un uter de femeie-păpuşă-copil pentru care ne-am cuibărit pe scările catedralei şi pentru care am cântat cântece de moarte

iată, astăzi ura se risipeşte ..

există undeva, la mulţi kilometri de aici, un loc unde lucrurile seamănă cu nişte chipuri de tweety, cu toate elementele înghesuite, strânse împreuna, înghiontindu-se. te aştepţi să ajungi acolo “înapoi”, dar nu se pot produce răsuciri din astea. nu aici. nu acum. de-o vreme visez numai interioare burgheze şi scene statice. de-o vreme intru în curţi interioare, decorate frumos, cu arabescuri din fier forjat şi mobile vechi, şi caut pe cineva, de multe ori un bărbat cu statut încă incert, pt mine, simt un soi de vină (atunci când există şi călin înscris pe harta aia a mea emoţională), alteori mă simt numai nervoasă, ca pregătită pentru un ritual ce mă implică, ce-mi este consacrat mie. şi o dată ajunsă acolo nimic nu e dezamăgitor, totul aduce a societate selectă în mijlocul căreia mă integrez, care-mi permite un soi de desfăşurare locvace. erotismul, ca dominantă, şi ca invariant (dacă vbesc de ansamblul ăsta oniric) e mai mult o sugestie, şi-mi face bine sentimentul ăsta de “sugestie”. am visat cândva prin noiembrie că stăteam goală şi trei bărbaţi mă priveau, şi eu, la rândul meu, mă priveam dintr-o oglindă care mă arăta în mărime naturală, şi bine, simbolurile sunt aşa de fumate, dar sentimentul de mare duioşie cu care m-am trezit, ei bine, el n-are nimic din murdăria intrinsecă ale cărei nuanţe le-aş proba, pe rând, dacă mi s-ar întâmpla asta în viaţa reală. nu sunt frumoasă cu adevărat. nu sunt cu adevărat frumoasă. nu îmi place să fiu privită. dar atunci, în visul ăla, era ceva halucinant. era o frumuseţe a mea de o mare subtilitate, pe care am înţeles-o atunci, şi pe care, iată, am uitat-o.

cică suntem nişte zei când visăm şi nişte nebuni când gândim. cică în vise ne întâlnim cu zeii. cu zeii construiţi în noi, cu zeii pe care îi ţinem sub control.

” love history” in 10 de piese plus o introducere. (si ca o generalitate muzicala sau ca un pattern “predestinat”: pierrot the clown)

sunt o indragostita incurabila, cu sau fara obiect, indragostita. ceva/cineva/eu progrmat-au/(mi)-am programat frumusetea si sex-appealul aiurea, ca pe niste ceasuri desteptatoare ce suna in miezul zilei. sunt frumoasa cu intermitente, ca un glob pictat pe care-l vezi numai din anumite unghiuri. dar nu mi-am negat niciodata apetenta pt. cuplul fatal – love & be loved in return. pt. dragostea aia multifatetata. aia structurala. aia a coincidentelor pe care le crezi semne ale unei predestinari naiv schitate, in tuse groase. la 13-14 ani am descoperit-o (cu mandrie, cu infatuare) si mi s-a parut singura stare propice dezoltarii mele ulterioare. sunt pasionala in orice fac. ma plasez in pozitia amorezului fara speranta in orice situatie, oricat de formal cerebrala/spiritualizata.\

cliseatic sau nu, dragostea este o suferinta initiatica obligatorie, singura autentica pe care ai sansa s-o cunosti la varsta la care oasele cutiei craniene inca nu-ti sunt bine inchegate. pentru iubirile de inceput de veac de cuceriri nu plangi in afara unui cadru auto-montat, ai nevoie adica de tot soiul de cadre prefabricate care sa-ti inlesneasca exprimarea si autoexprimarea asta si-asa cam autoscopica si narcisista. vorbeam azi cu calinius despre sountrackurile primei iubiri, el era impresionat si se lasa impresionat de compact 5, eu in schimb am o istorie muzical-sentimentala destul de vasta, destul de extinsa, suficient de deschisa ca sa permita iesiri si intrari succesive. nu-mi propun sa deconstruiesc mitul “sferic” si bine inchegat al iubirii, mi se pare in schimb un exercitiu interesant de auto-retrospectiva o trecere printr-un playlist intrinsec. de pe ecran in cel mai ciudat computer de bord, de la arctic monkeys la joe dassin si inapoi, pe traiectorii stranii, cum stranii au fost si cararile parcurilor de zi si de noapte prin care mi-am dat corpul pomana (asa de literaturizat suna dar tre s-o zic pt ca asa am simtit mereu, verbele sentiendi tradeaza pana si cele mai verticale structuri). nimeni nu-ti restituie imbratisarile sau corpul sigilat de la inceput.

…here’s my short love history, un musical “abreviat” adica fara scenariu. un puzzle in vreo 10 piese – a fost f greu sa fac o selectie..

1. simon& garfunkel – scarborough fair – e cap de lista pentru calitatile-i de infuzie universal valabila in toate povestile (uf, e asa de greu sa gasesc un cuvant potrivit si moderat pt amalgamarile alea despre care vorbesc). si pt “remember me to one who lives there/ she once was a true love of mine). imi aminteste cu precadere de o era a inocentei.

2. the beatles – because – culmea, o piesa care vine dintr-o perioada mai dark, intr-o iarna destul de adanca si de goala, eram pe-a 9a. mi se parea ca ma duce exact la gradul ala de exasperare binefacatoare pe care mi-l inducea si ideea ca sunt o fata care sufera/a fost parasita/ e o victima legitima a drrragoosssteeeeiiii

3. air – playground love – un cantec de cand i was living in denial, pe-a 10a, o perioada foarte gotica – in sensul unei spiritualizari excesive, un ev mediu personal, daca vreti. nepermis de senzuala mi se parea piesa asta kre ilustreaza muzical si filmul the virgin suicides, de-asta o ascultam ca si cand as fi savurat o ciocolata, in ciuda problemelor mele de incadrare in standarde…

4.keane – bedshaped – o, da, asta vine dintr-o era care imi place pt ca eram exact la marginea prapastiei dintre negatiei si coming back to life.

5. j. brel – ne me quitte pas – pentru ca ma obseda cand am scris bittertimes si pentru ca m-a facut sa plang, un plans venit din alt timp si spatiu, parca

6. luna amara – rosu aprins – pentru ca in epoca unei iubiri vechi si destramate inca dintru inceput, ca o cenusareasa sub zdrentele careia nu e nicio printesa din lumina, m-am trezit cu starea aia ca esti pe punctul de a pierde controlul si ca a cadea inapoi in somn e o forma de a accepta aceasta infrangere devalorizanta, iar motorasul malefic al acestei incomprehensibile stari de panica era un vers aparent luat de nicaieri, te strang intre coaste ce dorm cu luna amara era versul, si stiu ca multa lume isi fixeaza in rosu aprins un reper amoros, stiu ca nu sunt cu nimic mai presus de nimeni, stiu ca iubesc cum iubesc acei dispretuitor fixati undeva in afara campului nostru ’semnatic” - ei

7. travis – love will come through. mai interesanta, cred/zic povestea acestui cantec pe care parca l-am descuamat de semnificatii o data cu inaintarea mea prin “tunelul” cu umbre in arabescuri al adolescentei. e singurul cantec pe care-l simt trait de doua voci din minte – una a deznadajedii, alta a viitorului solid la care vrem cu orice pret sa ne conectam

8. muse – unintended. pentru cele mai ironic-pretioase versuri de dragoste (first there was someone who challanged all my dreams and all my balance/ she could never be as good as you(…) you could be the one who listens to my deepest inquisitions) . foarte interesante crescendouri patetice, imi plac incantatiile astea care te iau in serios si in tragic, alternativ sau simultan.

9. nicu alifantis – umbra. umbra a vrut sa se prinda cu scaiul de mine si sa adauge cumva obligativitatea asta tragica dimensiunii destul de echivoce a iubirii, asa cum o intelegeam/filtram eu pe la 12-13 ani. apoi m-a bantuit/gasit prin toate cotloanele in care am incercat sa ma ascund de patosul tipic versurilor paunesciene, in fine, i-am cedat, iar acum, de cate ori o ascult ma trimite cu gandul la toposul castelului nostru din hd, castelul negru – castelul pe veci pierdut, dorinta condamnata sa nu fie vreodata implinita: imaginea infernului , a destinului incremenit, fara speranta de intoarcere sau de schimbare, castelul fara punte si de-a pururi pustiu, in care salasluieste doar sufletul singuratic care bantuie fara incetare intre zidurile intunecate. piesa unui el desdichado feminin in postura caruia ma vedeam/ recunosteam.

10. placebo – space monkey. we’re sown together. si impreuna crestem si rodim, si ne scriem povestile astea din trecut ca pe niste liste tabu, de natura cumva resentimentara, pline de fircaleli si razgandiri si nume, nume, nume pe care le tinem sub protectia formala si inutila a unui anonimat apasator.