pretenţii prea mari avem de crăciun

nu ne mai dorim iarna cu suita ei de sărbători şi dezastre bacchice până când nu apar primele semne că în mecanismul timpului cel tern se defectează ceva şi totul redevine “ca altădată”. altădată oraşul se transfigura, de ţi se părea că e geamănul spaţiilor miraculoase desenate cu tuşe subţiri în cărţile de poveşti. altădată luminiţele – despre care azi ştii că sunt montate nicum altcumva decât cu nervi şi înjurături- erau un cadou bine-meritat pentru truda de a fi învăţat poezii şi de a fi desenat brăduţi împodobiţi. altădată armonia de acasă contrasta cu întunericul necunoscut de dincolo de geamul pe care ţi se părea că prin nămeţi, în fapt de seară… altădată n-aveai acceas decât la un ajun de jucărie, cu dulciuri şi cadouri pe care le desfăceai unul după altul, fiecare adăugându-se unei liste imaginare pe care urma s-o reciţi oricui te-ar fi întrebat. acum rămân numaoi câteva plăceri confecţionate anume pentru recompunerea acelor stări care veneau firesc, într-o lume al cărei trup se decupa din iarnă ca o compilaţie de gesturi încărcate de acea scarcalitate păgână şi nefinisată în care cred copiii mici. îmi place acum să privesc ferestrele cartierului meu, dincolo de care sclipesc brăduţi subţiri şiu anemici, plini de beteală. îmi place să mă gândesc la parcul plin de zăpadă la capătul căruia era aşezat un frumos carusel pictat cu scene din basme. îmi place să îmi restaurez amintirile astea vechi. să le valorific aici aşa cum expui nişte bijuterii de plastic pe o tarabă, cu pretenţia de a le zice “antichităţi”. ca în enigmaticele felicitări retro cu cerul întunecat şi luminiţe feerice la geamuri erau ajunurile de odinioară. ca nişte vise pe care le continui voit într-o realitate ca o cameră vătuită.

prietenii

mi se pare că de sărbători prietenia capătă un aspect mult îmbunătăţit, ca o condiţie sine qua non pentru trecerea pragului. iar prietenii de departe, reuniţi, o da, iata un clişeu pe care aştept cu nerăbdare să-l experimentez ca sentiment central al crăciunului & anului nou de acum. ni se pare că suntem singuri mult timp într-o mulţime informă. că individualitatea pe care mizăm în majoritatea timpului se converteşte într-un statut ingrat în preajma unor momente care se construiesc în şi pe schelele solidarităţii (da, e un cuvânt prea mare). e interesant cum tolerează crăciunul toate kitschurile în faţa cărora strâmbăm din nas, de obicei, şi cum ne entuziasmăm noi, cun le dorim, primi şi elogiem.

daruri

există o vreme când îţi place să primeşti cadouri. şi o alta în care te stresează actul mutual al darului (read marcel mauss- eseu despre dar). cât de creativ poţi fi într-o lume a surprizelor formale? într-o lume în care îţi place să-ţi faci singur cadouri scumpe, ca pe un răsfăţ care-ţi revine ţie, numai ţie. and yet you are alone. so very alone.

există o vreme când simţi ceva prin hârtia care acoperă un dar de crăciun. o păpuşă pe care să încerci s-o înveţi să vorbească sau un pullover croşetat în casă. şi o alta când te întrebi dacă punga cea roşie se asortează cu eşarfa meli melo cumpărată pentru mama ta.

există o vreme când fiecare plasă de sub brad are un conţinut magic, o însemnătate pe care o vei regăsi peste timp numai în primele zile ale unei poveşti de dragoste, când el te sună şi se bâlbâie la telefon, şi tu ştii că nu voia să-ţi comunice nimic, poate doar un lucru simplu, cum ar fi că îi pasă de tine, ţine la tine, îţi dă o identitate pe care n-o bănuiai ulterior. face din fata de cenuşă o prinţesă de lumină.

darul meu preferat…era un mic tablou cu ramă de carton, proptită ca să stea bine, cu scobitori colorate…”îţi place?” m-a întrebat emoţionat piciul care mi-l oferise. “am consumat o groază de culori ca să-l pictez”…mai erau şi alte daruri – într-un an, un cuier strâmb împodobit cu fire de lână răsucite, în alt an, o cutie de chibrituri acoperită cu petice şi perle false- apoi, dintr-o dată, darurile făcute în casă au dispărut. primesc şi acum daruri de Crăciun. sunt alese cu grijă. sunt împachetate frumos. sunt lucruri folositoare. o, dar cât îmi doresc să mă aplec pentru a primi un dar de carton, cu culori ieftine. (Erma Bombeck – La capătul glumelor)

podoabe

mergem împreună la cumpărături. vedem globuri noi, dar le căutăm pe cele care seamănă cu globurile veterane, tot mai oxidate şi mai urâte an de an, dar strălucitoare şi fascinante prin amintirile pe care le-au reflectat. prin chipurile noastre vechi oglindindu-se “bombate” în suprafeţele lor colorate. scoatem podoabele de pom din debara şi între şerveţelele care le protejează căutăm crenguţe din brazii trecuţi. căutăm sfârşitul unui astfel de timp enclavă ca să-l înnodăm de începutul lui din anul ăsta.

iată ce-i scriam lui călin anul trecut, după consumarea fiolei cu bucurie de iarnă:
ma gandeam ca daca nu-mi intrerup invatatul ca sa scriu acest mail, impresiile din zilele astea ca niste apendice bolnave ale sarbatorilor se vor topi, se vor invalmasi intre alte idei, tot mai pragmatice, tot mai legate de scoala si, in sfarsit, nu vor mai fi nici pregnante, nici asa, cvasi-poetice, doar imagini care se vor adauga unui alt folder de imagini nefolosite, stocate acolo, just in case (what case? cred ca povestile noastre intempestive, pe la 4 dimineata, sau la un suc/vin fiert/ceai<mmm>)

dupa ce se consuma entuziasmul, dupa ce te bucuri atat cat trebuie, in doze ideale, orice ramasite ale bucuriei capata un aspect clownesc – la asta ma gandeam azi uitandu-ma, de la etajul 2 la cladirii vechi a liceului, la casele din chizid (bucata neumblata pe jos, necunoscuta, a cartierului), inca luminate de diverse instalatii de craciun. ma gandeam si ca cei care le pastreaza trebuie sa aiba asa, o dimensiune infantila a nostalgiei (ca si mine, de altfel), sau ca au copii al caror imaginar nu vor sa-l brutalizeze cu o intrerupere asa, spontana, a mirajului sau…cine stie? (ceva de genul asta faceau si ai mei, farmecul disparea treptat treptat, intai ornamentele- crengutele de brad de la usa si olginzi, apoi bradutul era despodobit, dar il mai tineau pe balcon o vreme, cu hartii de bomboane cu tot – ceea ce imi parea, si mi se pare inca, extrem de trist, am o senzatie de pustiu, de hollow-pana ce, la un moment dat, il luau, fara stirea noastra, sub pretextul ca l-a luat mos craciun si k ne va aduce la anul unul simai frumos. toate astea ca sa ne scuteasca de imaginea bradului sprijinit de containerul de gunoi – deprimanta si definitorie pentru bilantul asta sentimental de inceput de an gen “and now what, ca o iau de la capat?”)
strazile sunt foarte goale in hd. portiunea cu case din om era de-a dreptul “deserted” (niste geamuri deschise, niste brazi pe balcoane, ramasite de mos-craciuni chinezesti pe geamuri, urme de scotch acolo unde au fost ornamente – omul de zapada care imi placea mie mult,pe un geam din o.m, de exemplu)
mi-ar placea sa ma plimb mult, sa am timp pt asta, prin om, chizid, spre castel. mi-ar placea sa mai existe mini-comunitatile alea de rockerei sau blackeri de prin deja-vu, pe care ii priveam de la distanta dar, cu care, atunci cand interactionam, aveam senzatia ca sunt niste fiinte care mi se opun, care imi starnesc un fel de interes. mi-ar placea ca andra sa fie prietena cu ioana si sa iasa in oras, si sa ies si eu, once in a while. ca de acum 2 ani, knd, intre cafele, ciocolate calde si pepsi light, iarna de “alt fel”, de dupa anul nou a trecut mult mai usor. credeam ca liceul n-a insemnat nimic, ca a fost o gaura neagra in my personal history, dar acum, ca e din ce in ce mai departe, incep sa umplu spatiile pe care le credeam anodine, istoriile repetitive. dar despre asta iti voi mai scrie.

şi la acest patch-work din fabrica mea de nostalgii voi mai lucra. sunt plină de cuvinte pe care nu le pot cristaliza.