am vrut de ceva vreme să mai scriu aici, să mai inserez aici comentarii răutăcioase despre hainele aiurea pe care şi le-aruncă pe corpurile lor abstracte şi urâte zilele astea. de fapt, sâmbătă seara, andrei doboş era foarte convins  de veridicitatea afirmaţiilor nu ştiu cui (ceva personaj fabulos de pe otv) cu privire la posibilitatea (extrapolată la nivel de certitudinea) căderii nu ştiu cărui asteroid pe terra, iar stilul lui persuasiv de-a expune chestii de-.astea, scenarii eschatologice & co, m-a cam băgat în sperieţi. mă rog, dacă nu-l ştiţi, chestia asta a mea n-are sens. pe 29 trebuia să vină frumosul pietroi stelar, iar eu mă gândeam la stardust, pe care-l văzusem cu o săptămână în urmă împreună cu călin.

au mai fost şi ceva vijelii în nopţile de sâmbătă spre duminică şi duminică spre lumi, iar eu mă uitam pe geam la pădurea făget şi-mi spuneam că n-ar fi corect ca lumea să se termine tocmai pe când începe să capete sens şi pentru mine. iată-mă, însă, vie şi nevătămată, pornită pe reverii de cursă lungă şi pe citit dezordonat, manifestându-mă în contradicţie cu pragmatismul care ar trebui să mă caracterizeze acum, în miez (viermănos) de sesiune.

în fine, se pare că am pur şi simplu alte preocupări, de exemplu am găsit un reziduu din viitor, un cântec foarte legat de cea mai dragă imagine a mea (fata de 15 ani, mică şi chubby, cu părul mediu, şuviţat, machiată extravagant, în roşu şi mov, cu o serie de obiecte emblematice purtate suprapus – un sacou din catifea maro, foarte delicat croit, o fustă lungă, cu falduri şi o geantă enormă pe care scrisese cu markerul “cras amet qui nunquam amavit” după finalul romanului ei preferat – the magus al lui fowles, eşarfe mari şi şaluri pe când astea toate erau văzute ca excentricităţi, ciorapi coloraţi pe când ciorapii coloraţi erau amprenta celui mai blamat stil desuet, cu bijuterii filigranate şi gânduri depresive, cu spaţii ruinate şi o inimă din porţelan, ciobită, relipită, finalmente spartă, îndrăgostită de vocea loreenei mc’kennit şi oh, f f multe alte accesorii…). am fost cea mai decrepită şi cea mai pitorească olga atunci. aş putea scrie un tratat numai despre profilul meu psihic şi despre problemele şi concepţiile şi decorurile de atunci. i was interesting. şi vorbesc despre mine ca despre altcineva, cvasi-necunoscut…

You were my first and worst love
And so it only could go wrong
But ain’t that just the way you learn
Hey Michel I just wanted to let you know
That someone else has stolen my heart

lack of inspiration

la examene

şi nu numai.pfaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

când nu ţi se-ntâmplă nimic despre care să scrii (sau ţi se-ntâmplă mizerii ) te apuci să scotoceşti prin mobila ta “stil” după vise împachetate cu menţiunea “or fi şi astea bune la ceva”…

eu am visat că trăiam în basmul meu preferat (cenuşăreasa) , şi că aveam revelaţia unei excelente variante postmoderne a lui. trăiam şi jucam. îl proiectam, îl regizam, eram în graţiile muzei ( nah, era o senzaţie din aia incomprehensibilă şi enervantă şi lipicioasă ca-n vise ). un decor absolut desăvârşit creştea în spatele meu, iar replicile pe care le dădeam şi primeam musteau de iq (nu râdeţi, eram mesmerizată, în sfârşit o situaţie în care vorbind păream mai deşteaptă decât sunt în realitate, mai consistentă,în care mă exploatam realmente, cu zăcămintele mele ironice). trecerea între condiţia absolut ingrată a servitoarei şi temporara metamorfoză într-o prinţesă de lumină presupunea, însă, o permutare dramatică, o rupere de nivel – în termeni eliadeşti. dar nu ştiu în ce constau chinurile mele (un cântec de-a lui damien rice mă punea şi într-o postură mai bitter, de sălăţica hehe). şi-aku partea “dark” şi cheap s.f.: caleaşca mea era de fapt un obiect zburător baroc ornat, din monstruozităţile compozite ale căruia se ivea un chip de clown. plecând am ştiut că nu merg nicăieri, că, exact ca-n unele poveşti medievale, grădina desfătărilor mele este o capcană malefică. de fapt, am ajuns în camera mea de la bunici (e camera în care am trăit primii mei 2 ani din viaţă), ştiind că de fapt sunt parte a unui proiect, cel de a vedea dacă fericirea e posibilă în condiţiile ideale ale unei lumi create pe baza coordonatelor pe care tu sigur le stabileşti în urma unor autoiluzionări şi restu. e o bucată din ceea ce am realizat închisă acolo cu un spectru de bărbat care era fuziunea perfectă a tuturor foştilor mei iubiţi plus o doză mare din călin, era incredibil cum reuşea să-mi amintească de toţi în acelaşi timp, de părţile lor luminoase, desigur. a. şi ştiam că toată fantezia asta avea loc în subteran, sub ruinele din machu picchu desigur că e ceva ezoteric aici, dar să nu intrăm pe domeniile otv-ului:))

p.s. : ia uitaţi ce scrie sub text box : Taguri )separă tagurile multiple prin virgulă: pisici, hrană de animale, câini)

fie :

1: 2 fotografii pe care le-am realizat & editat in vara & care par sa-mi prinda f bine (vizualiceshte) zilele astea:

2 . my funeral song. leapşa primită de la bogi. (scuip în sân şi sper să nu fie de rău augur: ) )

oscilez între a fi sadică – şi a pregăti o concentrare de forţe malefice şi mistice în afară şi a fi masochistă – şi a-mi rezerva plăcerea tăioasă a unui scenariu funerar clasic şi, de ce nu, peste măsură de patetic.

probabil că intră în discuţie şi tipul de moarte pe care mi-l doresc. aş vrea o moarte ca în povestirile lui edgar allan poe (moartea-stingere, moartea-corporalizată, moartea plină de speranţă/ recipient pt o durere extinsă, cronicizată). aş vrea să bântui:) ca un eidolon din aceeaşi substanţă cu ceaţa de noiembrie. şi aş alege ca soundtrack:

- albumele planetary confinement(2005), unreleased (2003) sau lights out(2003) ale trupei antimatter. e simplu de înţeles de ce. antimatter cântă moartea aia care se prelungeşte într-.un soi de existenţă fantomatică şi vlăguită, de wraith neliniştit, de spectru, de melusine, de corpse bride raportându-se în permanenţă la o viaţă trecută pe care n-o mai înţelege. a sample aici.

- piesele the lake şi twilight de la antony & the johnsons. versurile lui poe (în the lake) şi, în general, vocea de seraphita-seraphitos a lui antony descind din aceeaşi zonă a obsesiei unei morţi literaturizabile:)

am citit psyche a lui erwin rohde azi şi, implicit, m-am gândit mult la moarte. la moartea pe care tindem s-o simplificăm până devine un subiect rizibil. (şi cum ajungem, din automatism în automatism, la naivităţi ridicole de tipul eu nu vreau să mor). vreau să mor pt o consecinţă a unei nemuriri egocentrice ar fi marea singurătate şi permanenţa unei diacronii supărătoare. vreau să mor pt că uneori mă întreb şi eu (ca nu ştiu ce om hâtru) dacă există viaţă înainte de moarte. dar vreau să mor după prescripţia biblică (zilele omului sunt de 70 de ani…). mi-ar plăcea o descindere în infern fără să fi murit (o transfigurare) pe model dantesc. dar (nu mă bateţi pt clişeul pe care-l emit) cred că am efectuat destule catabaze & anabaze în propriile infernuri şi paradisuri artificiale sau psihologice . i’ve always wanted death to be hopeful:)

leapşa merge mai departe la călin şi jeni.p.s.: urăsc să ascult piesele astea noaptea, le folosesc ca factor de echilibru pt atunci când tind să devin prea colorata:)

p.s. 2: sper să nu fiu eleanor rigby, ci un om după care se poate plânge… şi dacă nu, în acel moment(despre care – ecce, inocenţa şi instinctul de conservare- îmi place să cred că e foarte departe…) muzica propusă prin te miri ce testament excentric va fi – cu siguranţă!- un stimulent;))

 

când eram copil îmi plăceau jocurile minuţioase. eram o virtuoasă a detaliilor. de fapt, nu despre jocuri e vorba, ci despre o lume miniaturală în care mă simţeam mai confortabil decât în spaţiul obişnuit al apartamentului. şi-apoi, visele mele se converteau în priviri panoramice asupra unor case cu multe etaje şi multă forfotă. da, asta e. mă delectam cu forfota interioară a spaţiilor strâmte. mă bucuram de invizibilitatea iluzorie pe care mi-o puteau conferi. o vreme numai. din două fantezii complementare, ambele de natură topologică, era construită copilăria mea “locuibilă”. de o parte, de partea ţării giganţilor, o casă nesfârşită, cu scară interioară şi coridoare labirintice, creând un efect optic moleşitor de paradis artificial. de cealaltă parte, a liliputanilor, o casă pentru păpuşi cu utilităţi complete, un spaţiu de joacă destinat programării unei vieţi duble şi pline, la scară mică. visam intrigi în case nesfârşie. trepte pe care să le urc. poduri în care să citesc. reminiscenţe livreşti toate astea, desigur, dar foarte puternic înscrise în mine, până ce sursa lor se confunda cu mine, până când visele erau preeminente oricărei imaginaţii confecţionate din basme cu palate sau vizite la castel, vizite al căror preludiu era construit din cartierele de turtă dulce – o.m şi chizid. toate astea insistă să trăiască în mine. şi timpul şi lecturile le-au poleit. şi tablourile le-au dat un sens aparte, mai mistic. şi bachelard le-a reactivat.un cosmos simplificat, de iarnă. şi o cottage de gravură de o calitate îndoielnică. casa amestecându-se cu moartea şi cu viaţa. totul se răspândeşte în mine.

înainte de-a vă pierde timpul cu elucubraţiile-mi de inactivitate şi tulburări de dinamică intelectuală, citiţi aici UN BLOG CU ADEVĂRAT FAIN. it will make your day.

toată ziua m-a urmărit un demon. în bcu, sala 1, locul 94. pe străzi. în troleu. am scris, sub impulsul lui, nişte fragmente aproape rizibile (dacă n-ar fi vorba despre mine şi ascunzişurile mele), şi tot sub impulsul lui am redus un clasic text kilometric la 2 poezioare minimaliste. am citit poetica spaţiului de bachelard (pe asta n-o citisem…) şi mi-a împlântat în inimă evidenţa propriilor reverii şi-a nostalgiilor jenante. acum mă pun să vizionez jeux d’enfant, dar pt un pur efect purgativ, iată câteva bucăţi descifrabile pe foaia mea de notiţe bibliofile:P

eram într-o amintire pe care aş fi vrut-o mai simplă. ceva din structura memoriei mele nu apreciază diversitatea. calităţile astea de patch-work dezoltate – independente de orice voinţă şi forţi a mea – în mine. ciuperci otrăvitoare. materislele în care te înfăşori ca să trăieşti se rod, se consumă, încetează să-ţi ţină de frig. pierdută, aşteptam un surplus de fiinţă. securitatea, liniştea. dincolo de carne – un imperiu al urâţeniei ostentative. dincoace de carne – nevoia imperioasă a conservării. intermediară – o sofisticare mimată. iluzia unui echilibru mat. să reevaluez, să retractez amintiri sumbre. să le citesc linear. dar acum nu. acum, în prezenţa setului ăstuia de fapte estompate, sunt ca un copil care se ascunde în dulap. de frică. de groază. cu ce inimă să ies de-aici? în ce tifoane s-o învelesc? pe ce ziare s-o pun la copt? am construit reţele de sârmă ghimpată de-alungul venelor mele. şi un azil destinat coşcovirii. şi în inima o.m.-ului, o bibliotecă puţin mai mare decât blocurile, dar aidoma lor, cu toate cărţile lumii. şi la subsolul clădirii aceleia roz, deschisă spre stradă, cu pereţii volatili parcă, făcuţi din aceeaşi substanţă cu primăvara – parcă – un cinema ca în visele mele din copilărie, cu podele băltind şi scaune tapiţate cu roşu. şi numai tarkovsky. n-aş mai fi plecat niciodată.

în momentul ăsta mare şi încăpător

suntem mai mulţi

ne ţinem mâinile şi nasurile

în părul în glugile

în stofele sărăcăcioase

care acoperă pielea smeadă

a celor din faţă,

(copil 1: şi păpuşile, cu ele ce facem?

copil 2:ni le băgăm sub haine

copil 3: ni le punem la gât în loc de cruci.)

vom sfârşi ziua cu bine.

gura ta o să fie vânătă,

şi părul tău o să miroasă a miez de nucă

a ceva bun

venit de departe

încerc să continuu supravieţuirea asta poeticească pe care mă străduiesc s-o fac cât mai plăcută, though purposeless & co. deci iar, un text trântit din necesitate, nu din dorinţă. nu mai am opţiuni în ce mă priveşte, continuu pe căi bătătorite sau naiba ştie. un text scrisoare pt un personaj de care nu mă debarasez şi pe care l-am împins pe o traiectorie inutilă, şi care acum băzăie ca o maşină teleghidată care se opreşte într-un perete.

îmi învăţ corpul să se destindă ca şi cum ai învăţa un copil mic să meargă pe tocuri

nu mă judeca pentru cruzimea asta repetată. şi primul meu gest, în ce te priveşte, a fost de o mare şi delicioasă cruzime. ţi-am luat mâinile, mâinile tale reci, din plastilină, le-am mirosit. impregnate de amintirea unui sex umed, mâinile mele de peste ani şi-au amintit, cu durere, de ale tale. ţi-am tăiat degetele pentru că atingerile sunt mai periculoase decât privirile. îmi învăţ corpul să priceapă, ruşinea te obligă să şchiopătezi, ruşinea e pantoful strâmt care te incomodează. ai rămas pentru totdeauna păpuşa mea invalidă, păpuşa mea cerşetoare. şi corpul meu cerşeşte, în autobze, la capete de staţii, prin gări, şi ochii lor cad în palmele mele, ca nişte monede atingând fundul unei piscine. toate privirile s-au devalorizat, compostate la ambele capete, obsedantă sintagmă asta, a unei valabilităţi temporare, ascunsă în căptuşeală.

altădată vedeam în tine o evidenţă geamănă. şi păstrez prospeţimea gândului că între noi funcţionează un soi de cordon ombilical dizgraţios, aspru şi solid ca o rădăcină. îmi dai veşti din mers. revăd mobilitatea ta plasticată. revăd în tine ipostaza mea fără creier/ un creştet pe care tristeţea îl netezeşte continuu, ca o lamă. coapsele pe care ţi le desfac tot soiul de bărbaţi. delicaţi, sumbri, mătăhăloşi, brutali, fragezi, virili, timizi, pedanţi, nesăţioşi, trişti, beţi, săraci, costelivi, simpli, dandy, parfumaţi, împuţiţi, superdeştepţi, proşti ca noaptea, dar vii. cu nările adulmecă aerul închis al hunedoarei. de altfel, n-a rămas mai nimic. şi, culmea, îmi dau seama abia acum: verdele e atras de roşu fără să priceapă că există, înainte de toate, o logică a complementarităţilor. atunci nu eram aşa de goală. nu mă-mplinisem, adică. şi tu te plimbai prin mine, trenuleţ de jucărie, inofensiv, capricios, vedeam în prezenţa ta scurtcircuitată dovada vietăţii ce aveam să devin.

înhămată la un carusel, veselă şi moartă totodată.

sunt trupul înjunghiat din două direcţii, alternativ. şi numai bine: am timp să-mi ostoiesc durerea. numai bine: mă aşez pe podea, privesc tavanul, îmi pironesc privirea acolo, dar de-a dreptul o bat în cuie noi, lucioase, o alint în felul ăsta, şi tu ştii asta. tu, pentru care am devenit cufărul cu trupuri moi de gâtlejele cărora am spânzurat chipurile tale vechi, poze cu ochii scoşi şi dinţii înnegriţi. păpuşile tale îngropate de vii au devenit oase fosforescente, ochi moi şi pâcloşi, haine congelate. nu e corect să-ţi asumi moartea în felul acesta, darla. dar mă simt datoare s-o ilustrez aşa cum ai fi vrut. mă fac o carte de colorat pentru tine. trânteşte culori ca şi cum ai trânti o uşă, pentru că singurul sânge impur este ăsta: al unei morţi aproape plăcute şi ingenioase, al unei morţi pentru care îţi sunt, într-adevăr, recunoscătoare.

mă liniştesc. rămân, până la acest capăt sângeros şi lugubru, o matrioskă din carne. victimă în victimă în victimă. aşa cum în viaţă mă bucuram să mă-ndrăgostesc de doi bărbaţi în aceaşi timp şi să mă simt o coală indigo care suportă o infinitate de texte. eficientă, obiectivă. dintr-o dată obscură şi proastă. cu un pix urmăreşti ce au scris ceilalţi. apoi o mototoleşti, o rupi.

precum vezi, nimic nu mai aduce cu acel viol de care te temeai.

o lecţie pe care, ucigându-ne concomitent, imprimând cu trupurile noastre materialele din care ne facem rochii de seară şi de gravide, nu ţi-o voi putea preda niciodată.

ăsta nu e un blog clasic, mai mult un exerciţiu de scriere şi descriere şi, poate, descompunere, a unui sentiment ales la întâmplare azi, e vorba despre ataşamentul ăla crud şi tăios care doare şi care-ţi roade din carne, o dragoste sumbră ca un gang prin care eşti obligat să treci on your way home.

până la mine degetele tale goale n-ajung, nu sunt destul de curate, destul de fragile. dar nu-i nimic. nu-i absolut nimic. şi când spun asta pielea mea se umple de tristeţe. este murdară, apătoasă. am fost împroşcaţi cu noroi şi bucăţi de creier ca nişte troace de lăturile pentru mâine. cât timp o las să se zvinte, pielea mea cu miros de mort se gândeşte la pielea ta cu miros de sânge se gândeşte o dată cu mine la cum dormim noi şi aerul din plămânii tăi se varsă într-ai mei ca printr-o sită deasă. şi la cum ce rămâne sunt lucrurile pe care le simţim sub coaste/ bătălii secrete cu soldăţei de lut/ inimi ce bat pentru alţi bărbaţi şi alte femei. sunt liniştită şi noi dormim împreună şi ne cunoaştem corpurile ni le primenim ni le potrivim şi ajustăm unul după altul şi inimile abia se mai văd, inimile mici, camuflate, corozive, şi inimile oficiale, deschise una spre alta cum deschise stau sexele femeilor din hustler din creiere din portofelul cerşetorului pe care l-au găsit mort azi dimineaţă libertatea ta e un abc. şi a mea un bufet al gării. batai si furturi. creiere futute. mancare expirata ne potrivim de minune. ca stângul cu dreptul. cu 2 numere mai mici. o să mergem strâmb şi chinuit prin lume. o să dansăm cu taliile fixate-n menghine.

(…)

+++

rana imensă a zidurilor rana care creşte peste oraş cu intensitatea unui orgasm a ultimului descins din vintrele unei muribunde
ca dintr-un terminal părăsit
eşti chiar tu, dragostea mea sumbră , dragostea mea mustind de furie,
un abur de alcool trece din gura ta
în gura păpuşii care sunt azi , sărutul tău e un creion fără vârf
cu care te chinui să crestezi cuvinte cheie în corpul fiecărei distracţii proaspăt achiziţionate/ „te iubesc”, „o să apari şi mâine,nu? şi o să-mi plimb degetele de-alungul tău ca pe o goeletă în jurul lumii” un abur de alcool trece din gura ta în gura femeii căreia-i mai dai o şansă ca şi când ai culege din tomberon bradul desfăcut acum o săptămână şi te-ai apuca să-l împodobeşti iar în mijlocul sufrageriei / să reactivăm deci  fiecare bucată de dragoste, să nu lăsăm să piară nimic/ nici bustul tău diform sub tricoul ca din staniol
şi nici cablurile de contact pe care le ţii, frigide şi inalienabile,
sub pântec/ contextele în care mă plasezi
sunt vitrege şi utopiile tale sunt coşmarurile mele
viaţa mea singură= o statuie lipită cu bandă izolantă
un colet pe care îl ştampilezi FRAGILE şi-i dai drumul
ţii minte seara aia nu-ţi spuneam nimic dar îţi păream familiară şi zidurile magaziei
cu obiecte ieftine puţin defecte creşteau în spatele tău se contractau ca muşchii inimii mele de tinichea acum
crupa mea se sparge în mai multe bucăţi de grăsime carne nouă fier vechi
de când tu nu te născuseşi şi nici rugina de pe esofagul păpuşilor de unică folosinţă
nu semăna cu monstruozităţile de la periferie
celulele se regenerează numai dacă le lăsăm să se autodistrugă
la fel şi casa asta în care, inactivi şi sătui, hrăniţi cu surogate, iubiţi de surogate
copiii noştri obsceni inhalează gudron&fericire

+++

chipul meu se vede reflectat în geamuri foarte murdare/ casa mea trece prin mine, chipul meu ciobit pielea întinsă peste fire scurtcircuitate-o dantelărie de jeg şi frustrări pentru cât de puţin sunt iubită pentru cât de puţin sunt căutată ceea ce ne face să ne temem unul de altul
este, în fapt, ceea ce ne apropie unul de altul. te atârn pe sfori din mielină – suntem goi sub tricouri din bumbac rărite geamurile fumurii ale taxiurilor ne fac să părem nişte pui congelaţi care saltă singuri prin aerul pufos al dimineţilor în infrared şi vezi că sub învelişul ăsta de mucava e o cameră obscură în care stau fotografii cu mecanisme perfecte „de făcut dragoste”, cu oameni pe care îi vezi întinşi pe pat şi nu ştii ce să faci cu ei seamănă foarte bine cu ziarele de săptămâna trecută, i-ai putea mototoli, ai putea tapeta cu ei găleţi de gunoi în care să verşi apoi zaţ şi tampoane. numai tu vei arăta bine numai pe tine te voi scoate afară în formă de gemete sau în formă de lacrimi

 

(fotografii de agatha katzensprug)

îţi opreşti puţin respiraţia, ca şi când ai lăsa să treacă pe lângă tine o femeie neasemuit de frumoasă şi toţi nasturii jachetei ţi-ar pocni într-o ultimă sforţare de a da totul pe faţă, de-a arăta cu obstinaţie că şi tu poooţi, de fapt nu poţi, nu mai poţi să mimezi nimic, nu mai poţi să ascunzi lucrurile vide care te fac să pari mai aproape de adevăr, there is no actual truth, numai tu care ţi-ai spulberat toate şansele de a face din tine ceva pe măsura mizeriilor din care se pare că n-ai învăţat nimic cu toate că lucrurile astea nu te privesc, urâţenia ta ar fi suprtabilă, dar urâţenia ta e un fel de a deveni un chip tot mai estompat, asortat la pasajele atât de proaste care ies din tine, ţi se promite o ratare, o pată de igrasie care insistă să crească sub pielea subţire şi fină a tapetului

(somnul vindecă tot. plus vincit omnia:))+ dream neverlands)

ascult p j harvey (white chalk), antony & the johnsons (albumul cu acelaşi nume, plus câteva piese disparate), cocorosie , nouvelle vague, madrugada, magnet, damien rice – ziua, lumsk, daemonia nymphe, arcana, dar şi depeche mode sau radiohead – noaptea şi ramele oglinzii aburite par marginile pline cu zaţ ale unei ceşti în care cineva îmi citeşte viitorul şi zice că nu-i bine deloc. prefer cărţile faine, pe care le vezi faine, doar în tine, pentru tine, oricărei discuţii în care you show off. femeile frumoase îi pot vindeca pe unii de misoginism. alea deştepte îi aţâţă. eu sunt neutră la faza asta. neither, nor.

să vorbesc despre iarnă. să zic că zăpada nu mai înseamnă nimic, doar un culcuş. un şerveţel în care tuşeşti. aşa cum au zis toţi. numai târziu, în adolescenţă, zăpada seamănă cu moartea. şi cineva ne duce de mână şi ne obligă s-o atingem, s-o înţelegem să recunoaştem că e urât şi e frig. îţi vezi câinele lovit de o maşină şi sângele lui pe care nici măcar nu-l bănuiai îţi murdăreşte mănuşile. nu reuşeşti niciodată să disociezi imaginea unei păpuşi dragi de felul în care e ea fabricată poate că o dată ce devii conştient de conţinutul real al lucrurilor pe care le îndrăgeşti nu le mai poţi privi fără să faci trimitere la aţele şi gămăliile din care-s alcătuite. iar asta sporeşte sentimentul că mai eşti tu, apoi nimic

posibil text pe care nu-l voi continua: de acum, spatele meu gol va adăposti mai multe nuanţe de durere. pielea mea incoerentă – când strânsă, când pleznind, plină de creţuri, când brăzdată de vergeturi – va primi mai multe nuanţe de bronz. şi picioarele strânse ca într-o coadă de peşte se vor zbate sub greutatea animalelor care mă încălzesc noaptea. unul dintre ele ai putea fi tu, dar nu mai eşti tu. din gâtlej, un ţipăt ca un tren trecând în viteză peste pieptul tău. un vagon după care alergi înnebunit.

caut un loc al meu, dar un loc al meu nu există. nu există nici corpul-gazdă, perfect, cu unghere dereticate şi fotolii moi ca în trenuri. corpul în care să trăiesc liniştită, altfel decât în casa asta ambulantă cu care staţionez în paturi imense ce mă înghit mă înghit. caut un loc plăcut, altfel decât ăsta îmbuteliat în plastic şi dorinţe ciudate, altfel decât aici în tristeţea tare şi dulceagă ca o tablă de glucoză pe care mi-o cumperi pentru că par prea palidă şi demnă de plâns.

i still do (search). i still am (that)