pseudomanifest
ne plac ficţionalizările şi ficţiunile. strălucim în lumina lor artificială, cu o siguranţă metodică ne dezbrăcăm de toate trăsăturile incomode pe care, ca pe mici particule de praf, le strângem în porii personalităţii noastre obtuze la schimbările solicitante ale vremii (toţi înţeleg evoluţia secolului, niciunul nu-şi abandonează însă un trecut care-l defineşte – zicea cineva despre aristocraţi), tragem de pe umeraşe doar “veşmintele” menite personajelor pozitive. le aranjăm cutele cu mândrie şi sfială (imitaţia zeilor personali, ăsta da paradox, şi încă unul al ipocriziei desăvârşite). singurele fiinţe ireproşabile sunt cei care, aidoma nouă, se-mbracă întâi cu grijă în felul lor de personaj, se pomădează atenţi, sclavii propriilor oglinzi pe care nu s-ar da în lături de la a le sparge dacă într-o zi le vor arăta cu obstinaţie, sfidătoare, altceva decât chipul ăsta fără cusur. ei intră-n scenă gata ambalaţi. placizi, cruzi şi reci. în fond, noi detestăm efervescenţele şi ne ferim de efectele lor revitalizante. iubim, în schimb, butaforia. ne construim locuinţe atemporale, un fel de casuţe încorporate apartamentelor pefabricate cu care suntem obligaţi să ne identificăm (căci imediat sub numele noastre vulgare e trecut domiciiliul, la fel de jignitor de vulgar). suntem ultragiaţi de auspiciile sub care trăim. dacă nu ne-am comporta atât de decent, ai simţi miros de sânge emanând din încheieturile noastre subţiri, acoperite de-o piele la fel de subţire şi de amăgitoare precum smântâna proaspătă a laptelui. ne plac metaforele astea plastice, cu un aer vintage, nu ne dăm în lături de la a le folosi. suntem incorigibili în emfazele noastre. afectaţi, dar numai când ne vorbim în gând. suntem snobi şi elitişti, dar înconjuraţi, ca nişte monumente compromise, de inutile cordoane ale laşităţii. separaţi şi izolaţi cu bună ştiinţă. nu te aştepta ca la sfârşit să ne proclamăm solidari sub un nume generic. n-ar avea rost. am fi trebuit clădiţi în aşa fel încât să putem deveni fiare în caz de nevoie.

ţi se par surprinzătoare în redundanţa lor metaforele vestimentare atât de des reciclate aici. well, chiar cred că numai în umbra hainelor poţi asuma un trup metaforic. aşa că, ce-am de pierdut? din păcate, femeile nu pot fi dandy, e ilogic şi chiar puţintel pleonastic, dacă mă-ntrebi pe mine. dacă aş cunoaşte alte femei mai bine, ţi-aş vorbi despre ele. dar eu numai pe mine mă ştiu pe derost. iar gustul penru modă, manierist, golit de superficialitatea glamorous care ni se serveşte pe post de tratat asupra metamorfozelor cameleonice care o transced, zic eu, pe madonna- că tot ni se dă exemplu permanent- îmi cam curge prin vene. de-aia mi-am şi numit blogul după singura maşinărie în al cărei potenţial magic/mister cred. o maşină de cusut înglobează o maşină a timpului. stârneşte. promite. concepe. reînvie imagini reflectate de-a valma în vitrine. iluzionează. securizează. mă înclin în faţa îngerilor & demonilor maşinii de cusut.

nu râde de frivolitatea a aceea ce-ţi zic, dar când eram copil aş fi vrut să fiu creatoare de modă. surprinzător, pt cât citeam şi făceam tot altceva. nici urmă de simţ practic. o neîndemânatică. aş putea sparge toate mărgelele de sticlă din joc, mi-am zis cu un rânjet pe la 15 ani. pe când mă credeam şi eu o semi-zeiţă. o semi-hecate, credeam, în ciuda aparenţelor. mă rog, omisesem să spun, dar ostentaţia nu mă convinge. şi un cvasi-indie look are ceva sinistru. în fine, nu mi-a fost dat. şi din punctul ăsta pe care simt nevoia să-l dezvolt, recurgând chiar la un sarcasm tardiv, întotdeauna e uşor să te priveşti cu blândeţe mustrătoare după ce ai dat-o bară “cu ceva” (şi, pe scurt, e vorba despre subiectul la care sunt atât de sensibilă încât cred că într-o bună zi o să dezvolt chiar o ciudată reacţie alergică – volumul meu). warning: sunt o anti-eroină. nu o fată obişnuită, nu o formă de a îmbrăca minimalist banalitatea preferată a autenticităţii/autenticismului. blogul ăsta e ultimul fir dintr-o plasă de paianjen ataşată de zidul pe care visam să-l escaladez. luaţi-mă ca atare.

textele pe care le scriu nu se uzează prin purtare şi prespălare (adică ştergere şi recompunere a sensurilor, debate, clasifcare), nu se rup din pricina îndelungatei folosinţe, nu sunt hainele preferate ale nimănui. asta doar le-ar spori strălucirea. le-aş asemăna mai degrabă paltoanelor ţinute într-un dulap cu molii. nu ştiu dacă putem vorbi despre performanţe ale strategiilor vestimentare în aceeaşi măsură în care suntem legitimaţi să urmărim exhaustivitatea strategiilor discursive ale unui produs lit sau non-lit. nu ştiu dacă e corect să spun că, la nivel performativ, m-aş exprima cu ceva mai multă eficienţă şi viociune decât o fac scriind (adică nu-mi arog dreptu să cred aceasta, deşi am o suspiciune). deocamdată, trag linie, fac bilanţul şi văd asta: am produs un volum care se prăfuieşte naiba ştie prin ce cotloane sau foldere. în catalogul editurii pentru care am optat până şi titlul îi e scris greşit. eroare impardonabilă pentru că eu una n-aş comanda un volum care se cheamă “între ceasuri”. e neinspirat şi grotesc. articularea/universalizarea atotcumprinzătoare pe care le-am intenţionat şi expus zicându-i “toate ceasurile” nu-s aiurea,  fiecare dintre aceste 2 atribute îşi are rostul ei… despre celelalte experimente editoriale la care-am fost suspusă nu are sens să vorbim. seamănă toate cu radiografiile unui trup nedezvoltat măcinat de o excrescenţă aparent benignă. sau cu imagina la ecograf a unui fetus ghemuit în uterul strâmt al unei fetiţe de 10 ani. poemele mele (nu textele, poemele de data asta) sunt un soi de copii crescuţi cu inconştienţă de un copil numai un pic mai în vârstă, potrivit pt alt rol (frate, adică cititor docil, în fine, am şi eu narcisismele mele de care nu mă dezic).

aş fi putut scrie lucruri haut-couture, am ales nişte pret-a-porteuri ineficace. haine în care nici măcar manechinele angajate să le poarte cu demnitate pe podiumuri din lemn putred nu se simt confortabil.

enjoy my eclectism. şi nu vă lăsaţi înşelaţi de imposibila pereche precocitate-ratare. nu-i adevărat că ar fi născute sub zodii prea diferite ca să le asigure compatibilitatea.

txt scris între wolfgang iser (actul lecturii) & adriana babeţi (dandysmul. o istorie). de aici conceptele prelu(cr)ate.

pe mp3 player mi-am pus aşa, pentru orice eventualitate, câteva piese care mi s-au cuibărit în timpane de când lumea şi care operează năstruşnicii cu rotiţele care scârţ-scârţ, ruginite şi ca vai de ele, mă duc înainte. dar de ce l-am pus şi pe joe dassin, n-am să-nţeleg decât după ce-mi vor fi trecut tulburarea şi frisoanele pe care vocea aia calm-exasperată, ca o figurină din scooby doo, înarmată cu o mie de măşti îndesate peste chipul real, le trezesc over & over again în mine . joe dassin, dragii mei, oricât de patetic sau de hippie v-ar suna. joe dassin care cântă forever and ever piesa cea mai bine conservată în mine, credoul pe care uit mereu şi mi-e ruşine mereu să-l rostesc în biserici pentru care you may go to hell for having loved. şi totodată mi-am amintit de dulcea scufundare într-un film emblematic pt mine, der himmel uber berlin adică, sau wings of desire-în engleză. eu care m-am blestemat mereu pt cât de sensibilă şi ataşată pot să devin am auzit atunci cu urechile mele că numai cunoscând dorinţa (the dull flame of desire, cum se zicea altundeva, în the stalker- mai precis) poţi fii mai presus de îngeri şi mi s-a părut minunat, cineva pecetluia copilăreala asta, dragostea asta vecină cu obsesia, dragostea pe care oboseşti s-o mărturiseşti pentru că-ţi completează certificatul ăla de internare în ospiciul cel mai crunt, adică pământul ăsta plin de oameni ca tine, care au încetat să se teamă de consecinţe pentru că sunt rupţi de realitatea ca o pernuţă de ace, în care acele sunt relaţii cauză-efect în spiritul cărora eşti educat, datorită cărora instaurezi şi-n tine dictatura asta a uitării, cineva binecuvânta acolo obsesiile unei fete nebune care-şi cântă dramatic odeleta de amor curtenesc re-creat, fără să se gândească la detalii, la degete îndreptate spre ea, la rânjete sardonice. persistenţă. obedienţă. obstinaţie. fall at his feet. să nu priveşti niciodată altfel decât faţă către faţă.
ich weiss jetzt was kein Engel weiss.

 

visez uneori că intru într-o biserică şi cineva predică despre sfârşitul lumii, iar de-afară răzbate ceva ca un şir de pocnituri de crengi uscate. mi se strecoară obsesiv în urechi. uneori, înainte să adorm, aud doar pentru mine un cântec frumos, potrivit. spun uite olga, ăsta e cântecul tău. dar foarte curând moare, se resoarbe… am urcat azi în troleul 6 şi am mers până la penultima staţie. exact ca într-un vis mai vechi, de la-nceputul lui octombrie. aceeaşi senzaţie de waste-land, acelaşi sentiment de aflare-n mijlocul unui cartier de blocuri proaspete, împietrite într-o buclă temporală, aşteptându-şi, strălucitoare, cu vopseaua nouă, cumva neglijent aplicată şi nude, indecente, fără geamuri, locatarii. la capăt se făcea că vedeam o biserică identică unui vas scufundat, cu prora astupată de pământul nisipos. apoi, printre maşini jumătate vapoare-jumătate avioane, eu şi andra ne luam zborul. era un cer albastru şi întristător. ca aunci când, pe o vreme frumoasă, te-ntorci de la vreo înmormântare şi rudele superstiţioase spun că „i-a părut rău după viaţă”. o moarte liniştită înseamnă ploaie. ploaie abundentă şi trosnete. pentru liniştea lumii încă în viaţă.

uneori sunt victima celor mai deştepte încurcături. alteori îmi spun cu sadism că merit să parcurg labirinturi din astea construite abia pe jumătate, căi pe care, din lipsă de interes, din nepăsare, din orgoliu sau din cine ştie ce tragedie subiacentă, nimeni n-a reuşit să le isprăvească. e felul meu de-a primi şi accepta roluri principale. o voce mă dublează, o voce care zice iată-te pe tine în mijlocul coridoarelor ăstora imateriale, prefăcându-te că le dai sens, căci trebuie să ştii, în asta stă toată frumuseţea, unele spaţii psihice sunt construite special pentru alienatul din tine, pentru ştirbitul şi neîntregitul din tine, pentru creierul tău ca un pahar ciobit în care se varsă imagini pe care, ca o danaidă sui generis, eşti obligtă să le recoltezi din mulţime (din miile de metafore acvatice adecvate mulţimii). nu ajung unde trebuie sau ajung într-o zonă alternativă. caut oamenii buni şi-i întâlnesc pe cei răi şi otrăviţi. şi pot zice că i-am găsit. sunt alţii, diferiţii. nimic nu-mi iese din prima.

în somnul amorţit şi chircit din dupăamiaza asta am visat că naram ceva despre un om pe care, spuneam eu, l-am pierdut foarte demult. vorbeam în timp ce, obosită, ca un resort (sau un joc yoyo) împins mereu la pământ, împingeam un cărucior pentru cumpărături printr-un înspăimântător hypermagazin. spuneam că s-ar putea ca el să fi trecut de milioane de ori pe lângă mine cu trupul lui nou şi eu să nu-l fi recunoscut în acelaşi mod în care nu mai poţi recunoaşte exact animalul, ca individualitate, cu numele şi trăsăturile lui, văzându-l tranşat în galantare. şi era un aer muced acolo, numai oboseală şi frică de jur împrejur, şi vederea-mi slăbea pe măsură ce înaintam printre copleşitor de multe rafturi şi produse, părea nesfărşit de adânc tot hăul ăsta depersonalizat şi uniformizant. eram mioapă. şi nu eram singura. ca în nişte cuşti, ochii mei – captivii unor lentile groase, cu nimic mai reconfortante.

mi-ar plăcea să uit tot ce-mi propun să uit. să şed aşa, ingenuă şi placidă într-un cocon de momente împlinite. rateurile să se auto-delete-eze. de mâine scriu despre cărţile pe care le citesc, deja eu, ca unic subiect, sunt plictisitoare. până şi pt. mine…
supersad mood. cu accente nevrotice. un fond obsesional bine conturat. încă marcată de “atonement”.

p.s. tabloul lui schiele pare scos dintr-un vis cu o.m.-ul extins. deci, tulburător…

 

când mă trezesc pijamalele mi se par mai largi, mai aspre mai ca din altă viaţă fără fluide şi fără alt aer decât ăla pe care-l deteşti ăla care miroase a rău a rău de mare a rău de avion a rău de maşină a pastile care nu te apără care numai te împing de la spate. pentru fiecare fericire există un antidot/ şi tot ce se poate întâmpla se întâmplă

***

eu sunt nesfârşit de frumoasă, chiar aşa mi-a zis călin, „nesfârşit de frumoasă”,n-ar trebui să mă tem, hainele mele ciudat de ponosite, rochiile, pantofii, meşele stau ca pe o şină de cale ferată. nu mă vând, ce vezi aici e partea falsă partea otrăvită din mine buruienile pe care le ţii strâns la piept şi cămăşile devin una cu pielea. „între vis şi alt vis ar trebui să fie pasaje ample, ai zis, ca între o întrupare şi alta”

dar nu. nu. nu.

*

uite, seara, locurile în care ne întâlnim se strâng repede se fac mici mici de tot, machete pe care le privim cu jind, abţibilde pe chioşcuri – la fel din 95 încoace- şi azi visul de care ziceam mai demult se îndepărtează, şi eu mă trezesc şi pe străzile pe care merg magazinele respiră unul şi acelaşi aer de rău de implozie de panică de lemn de marionetă în care roade o carie. nu există pereţi există numai plămânii noştri pe care se depun mizerii, sufletele noastre ca nişte depozite de fier vechi azvârlite la periferiile hunedoarei. când mergem pe trotuare ne uităm în fiecare oglindă atârnată de gâtlejele subţiri ale cerşetorilor. şi nimeni nu pare prea fericit.

*

„să fii neputincios, să uiţi că e ziua cuiva drag să uiţi tot despre cineva drag progresiv, gradual, dar totul, şi să-ţi pui creierul mic la gât ca pe un gablonţ norocos”

„să te ţii cu mâna de fiecare perete şi fiecare perete să fie numai un ambalaj în care-ţi transporţi indiferenţa răutatea suferinţa”

magazinele noastre sunt organe imense gonflabile pe care ne scriem numele la ieşire şi la intrare dar un nume de azi nu seamănă cu un nume de ieri. viaţa pompată în noi sufocă viaţa care creşte sălbatică în noi

***

eu nu trebuie să am definiţii- aşa îmi ziceţi voi- nici de frumuseţe nici de odihnă nici de bunătate sau dragoste- pe mine scrie „deschidem în curând încă suntem o magazie cu jeg şi păienjeniş de demult prin cotloane şi n-avem chef să dereticăm n-avem chef să vă facem să ne iubiţi dar ce contează voi nu aveţi ochi nici picioare destul de zvelte ca să păşiţi cu demnitate pe-aici”.pe-aici vii şi te-mpiedici pe-aici vii şi uiţi să pleci-voi aveţi nişte bani de buzunar şi o viaţă de care vă plângeţi şi cafelele multe multe care vă şiroiesc pe bărbii, care vă fierb în creiere până ce le întunecă de tot

m-am hotărât să nu mai visez să nu mai zgândăresc matrioska pe care o scoţi în afara mea,un os care-mi iese prin toate straturile de dantelă şi prin toate tencuielile din polistiren, pe care o autentifici în mine atunci când mă strângi în braţe şi sunt şi eu o bucată de material de construcţii şubrede joase firave mai sensibilă decât altele mai tăcută.pe străzi largi pe străzi fără alt viitor decât mila scrisă mare rotunjit „BINE A-ŢI VENIT” pe faţadele blocurilor şi pe cantinele tuturor oraşelor mici. pe străzile spălate cu suc e ziua în care te apropii de mine cu un briceag cu o mână la spate cu o mână în mâna ei

„a fost odata ca niciodată o fată de împărat”

„a fost odata ca niciodată o bucată de plastic”

 

 

ah, am clacat. n-am dus proiectu ăsta până la capăt. de fapt, cred că aşa-s chestiile astea, brodate-n jurul laşităţii. e ceva care te trage de mânecă şi te forţează să NU spui SECRETUL ăla al tău, cel mai şi cel mai bine ştiut, cel mai şi cel mai bine păzit. ştii cum e? normal că ştii. normal că te râcâie, că vrei să strigi în gura mare “da am păcătuit, dar am păcătuit altfel, am iubit altfel, am dorit altfel”. vanitos şi trist, să strigi asta în mijlocul străzii şi să râzi ca un nebun care vede totul atât de limpede încât e imposibil să te opreşti şi să-l asculţi. ce am gândit atunci, aş putea să rescriu tot ce am gândit atunci şi de atunci, un vid sinistru, ca azi, la cursul de teorie, când ăla o pipăia libidinos pe prietena lui acneică şi locul mi se părea al naibii de strâmt, iar din ultimul rând, chipul profului se confunda cu tabla. no more faces. toată ziua bântuită de nereuşita asta. de frustrarea asta.  uneori frumuseţea ta se apropia de mine ca o hienă de stârvul unui vulture pleşuv. astăzi însă ea e numai o saltea care-mi amortizează frica de înălţime. alteori, frumuseţea ta se întindea spre mine ca o praştie cu elastic de prins borcanele şi cioburi de sticlă în loc de pietre. frumuseţea ta era o armă dintre acelea care ţi se rup în mâini înainte de-a le fi putut, cel puţin, folosi. 

şi mai vin visele în care  te iau de mână şi mâinile tale sunt complete, săpuniere uscate şi foarte vechi, în care se odihnesc bucăţi de ceară şi urme de jeg, amintirile corpurilor rufoase care se chinuie unul pe altul. gândurile din vis, când descopăr foarte multe sunt bucuroasă, atât de bucuroasă că mâinile tale seamănă mai degrabă cu mâinile prietenelor mele iar asta mă  îmbracă într-un sentiment de bine, îmi pune la gât şiraguri de cuvinte inocente, de gesturi fără nicio pondere şi fără nicio masă musculară, asta pune scuturi vii între noi şi restul realităţilor pe care le ţin în portofel laolaltă cu buletinul şi certificatul de naştere ca pe pozele unor copii din viitor,manechine cu ochii pictaţi şi manechine fără braţe şi fără picioare. nu mai e niciun păcat, timp fără timp, timp fără timp, timp în timp în timp, o matrioskă  imposibilă.  tu nu eşti real, atunci, uite, am ajuns să scriu asta pt tine, e cel mai uşor aşa. n-am să continui. o să revin la revolte, la  bloguri solipsiste.

 

don’t change your heart. don’t look around you. pe ruinele celei care-am fost s-a ridicat un mall cu de toate.  

e o conjunctie coordonatoare pe care-o iubesc si de care abuzez “si”. e si un adverb pe care-l iubesc. tot “si” il cheama. “si” asta, in toate combinatiile lui, ar putea sa duca la bun sfarsit progresia asta fortata, semanand cu gestul dement al unui om de-a manca pana plezneste, la propriu. fuck. asa-i cand incerci sa incropesti ceva obiectiv despre prima ta dragoste. e o faza egoista: mi-ar placea sa citesc pe toate blogurile macar o postare despre asa ceva. doar de n-ar fi atat de incalcit subiectul. atat de acoperit de prea multe ierburi si obiecte si interpretari si psihanalizari si “las-o balta”s si “move further”s care-i ascund “esenta”

(acum dupa ce am recitit textul anterior realizez unde-i era hiba, care-i erau carentele) contrar a ceea ce afirmam, folosindu-ma de sintagma cheie, si refacand in sens invers traseul chestiei asteia despre care i-am promis andrei ca o sa scriu (si e un supliciu, e teribil de greu sa nu redevin cum eram atunci, PENIBILA), nu-i vorba doar despre ce nu stiam, ci totodata despre ceea ce stiam, ceea ce n-am uitat, desi mi-ar fi placut sa. iar acum, cand imi dau seama ca dupa 6 ani de-atunci inca pot sa descriu fiecare detaliu vestimentar, fiecare grimasa (cu doar un album de poze ajutator la dispozitie) , inteleg de ce-am gasit intotdeauna inutila optiunea “delete”. n-are rost sa te prefaci ca elimini ceva din tine, n-are rost sa zici “ma pregatesc sa merg mai departe”. recycle bin e pe desktop, iti ranjeste cu bonomie, iti zice cum a zis el: “memoria e un tradator”. plus: faza imi aduce-aminte de o metoda de autoincurajare dupa o cura de slabire. cumperi un bax de apa si zici “atat aveam in plus. wow! iata cat cartam dupa mine”:) dar, destul de ironic, creierul plus inima nu tin cura de slabire. ce acumulezi, acumulat ramane. depressing enough, nu?

ceea ce stiam era putin dar era diabetic de siropos. stim cu totii care ti-s coordonatele pe la 13-14 ani. jurnale colective “de fete”, exclusiviste, intesate de secrete subtirele si superficiale, planuri pentru primul sarut (sa fie romantic, sa mergem la un suc, sa ne plimbam prin parc, sa nu fie cu limba, sa fie urmat de ceva dragut, ceva de genul “imi place de tine” desi e obvious sau, nu stiu, esti mult mai faina decat oana m. ) ) , amintiri despre cateva ocheada neimportante pe hol, in pauza mare, sau pe tribunele putrede, la campionatul de fotbal al liceului (tii minte meciul dintre 6 a si 6 b, cand “ala”, dupa ce-a dat gol, si-a dat jos tricoul si-a alergat la bustul gol 2 ture de teren, si mama ce va mai hizileati “tu” (eu) si “andra”, si-a dat seama ca-ti place de el, acuma si profu de sport stie, ai zis si tu atuncea ca e dragut andrei asta.) in plus, imixtiunea jocurilor “cu banul” sau “adevar sau provocare”, a ritualurilor care mai mult frustrau, complicand inutil cuvintele & gesturile, te transforma, incet si sigur, intr-o fiinta comoda, care lasa cuvintele monosilabice sa comunice, sec & economic, ce era de comunicat. mie imi cam treceau pe langa urechi zvonurile declaratiilor “din carti” sau “din filme”. lucrurile astea se petrec dincolo de o pelicula, respecta un pact, sunt pur cathartice, n-ai de ce sa le reiei in plan contingent, imi ziceam. tu n-ai nimic de facut la modul cerebral, nu trebuie sa gandesti in plus, ai parea desueta, te-ar lua in deradere, indubitabil ti-ar scadea sansele. relaxare, nepasare. sa fii sau, macar, sa te prefaci ca esti i n a c c e s i b i l a. asta era secretul. de asta musteau caietele exclusiviste. de idealul i n a c c e s i b i l i t a t i i, valoare imuabila pe care, la drept vorbind, nici chiar la 20 de ani nu esti pe deplin capabila sa ti-o insusesti. la 13 ani e greu, dar e fermecator, e sublim, e o binecuvantare sa scoti pe dinafara mugurii potentialei femei fatale in moliciunea si langoarea careia te-ai desfata cu-adevarat abia peste vreo 2 decenii. cred ca mie mi-a reusit “trucul” o vreme. atata timp cat i-am acaparat lui atentia, lui- despre care i-am promis andrei c-o sa scriu un blog, inca o data, pt ultima oara. atata timp cat, cum imi placea sa zic atunci, privirea lui a staruit in privirea mea…………………………………………………………………….

CUT!!! total bullshit siroposenia asta induiosatoare, si ce daca respecta adevarul istoric, adica autenticitatea pe care ma chinui sa mizez acum. e greu si neinteresant. adica e greu sa subliniez cu 2 linii groase si un evidentiator galben ca de data asta nu implicarea e baza. neimplicarea, in schimb, imi permite sa inaintez prin buruienisul crescut peste asemenea zacaminte radiocative pe care-am considerat ca-i mai sanatos sa nu le mai exploatez. dar si aceasta functioneaza pana cand ajung la “scris”. un soi de scris apatic-jurnalistic pe care nu l-am deprins. imi compromit blogul. imi vine sa abandonez tot, sa selectez textul si sa apas, fara regrete, pe backspace. stiu ca acum sunt o persoana de sex feminin (dovada/evidenta dureroasa- ce-mi place ambiguitatea celebrilor falsefriends din engleza),asadar, o fata cu inteligenta putina spre medie, scriind cu sarg diverse lucruri amuzante.

STOPJOC

change your heart, imi venea sa strig atunci in urma lui. si nu stiam piesa, nu stiam filmul, nu era ceva livresc sau naiba stie, furat, asumat aiurea. eu stiam numai senzatia asta de implorare aiuristica si irealizabila. cui naiba ii poti zice change your heart? cuiva in care ai decantat tu ceva, ceva ce n-a iesit. si-acum: fucking shit. ca la o formula matematica pe care n-o mai poti aplica si in exercitiul asta. senzatie trista (de abandon la care nu consimti, nu-i ca atunci cand te pui in postura unui catelus caruia-i zice stapanul vin repede inapoi si nu se mai intoarce, din pricina te miri carui Zodiac guy, nu revine ever ever ever). stare pe care acum nu doar o intuiesc, nu doar o dezgrop din mine, ca pe niste vasute din plastic cu care ne-am jucat de-a dezastruoasele bucatarese asta-vara, apoi a venit ploaia, am fugit in casa, cu genunchii juliti aproape vindecati am fugit usor, pishcareatza fuga de dupa-amiaza senina, a venit seara cu teama de omu’ din parc, omul cu blugi jerpeliti si saci ticsiti cu orice, au venit frunzele, boabele de struguri dulci-aspre-usturatoare, am uitat. satre pe care o stiu, pt care am o alternativa la care-atunci (uf) n-aveam acces. da, da, doua piese – beck si placebo- ce loud, ce shallow, vei zice, dar nu, nu, eu ascult muzica din fibre elastice, muzica sub care ti-e cald, ca primavara sunt hainele astea croite din sunete – “change your taste in (wo)men” i-as fi zis sau “change your heart, i need your lovin”, dar uite, habar n-aveam cum sa ma exprim scurt si la obiect. de fapt n-ar fi contat, din unghiul ala ma vedeam trantita pe jos. in sau cu dizgratie, cine mai stie. un gest rautacois asta, de-a fi lasata sa te surprinzi – tu, pe tine, your reflection- in cele mai dezavantajoase ipostaze.

dar da, ai dreptate, strigatul asta ar fi fost manifestarea mea pestrita, exteriorizata. materialul de suprafata, nu captuseala. captuseala de-un efect mai persistent, umfland materialul scos la inaintare, cel frumos, cel autosuficient, sau dimpotriva, botindu-l, electrizandu-l, lipindu-l de ciorapi, de piele, de pielea pe care o ingrijesti doar pt tine, nu pentru mainile sau atingerile altcuiva. mult mai intins, mult mai elaborat cantecul din interior, pe care nu-l stiam, dar care ma bantuia asa, ca pe-un castel negru si darapanat si neingrijit de nimeni decat de vreo babuta despre care se zvoneste c-ar fi nebuna. clisee dupa clisee, deci. si cliseul meu suprem. tipul (altul, dar strans, inghesuit, tasat sub acelasi cuvant minuscul si plin de misterul discutiilor prietenesti extra codificate: ‘tipul”) caruia i-as fi putut zice (sau despre care as fi putut gandi, tot la fel de reconfortat mi-ar fi parut) change your heart, this could be spectacular but it’s impossible. si daca stiam asta, astea suficient de bine incat s-o si rostesc? i mean, cu cat la suta ar fi fost mai putin penibil pt mine, cu cat la suta mai mic impasul comunicational, cu cat mai usoara desprinderea, acceptarea, toleranta pe care n-o mai promovez. toleranta la elementii straini ce bruiaza aparenta de perfecta omogenitate a unei relatii asa de incerte ca aia. ca alea. si acum, i see this (ca tot postul de la o imagine mi se trage, e firesc sa abunde in verbe sentiendi de genu asta…): o poza cu cineva (si cu mine). il decupez cu grija. si nu stiu in ce mom, unde se declansaeaza obsesia: in imaginea lui concreta, a corpului cu toate trasaturile distinctive, sau in decorul in mijlocul caruia el apare spectral, o silueta goala umpluta de “ce voiam eu”. unde anume se instaureaza fetishul, perversiunea acestor reveniri asupra unor “vise uitate ale altcuiva”?. ma-ntreb in scris/ ma purific de ceva greu de explicat.

altcândva, stând aiurea, într-un cotlon oarecare din centrul oraşului pe unde trec trupurile îmbătrânite ale prăzilor grele de odinioară, dar şi vocile lor stinse, ca nişte radiouri ieftine, bârâind în neştire la bordul unui taxi, îmbrăcam sinistrele gânduri tandre de aku o mie de ani în rochii de păpuşi, şi mi-era drag să le privesc, ordonate pe-o etajeră nesigură, sprijinită de peretele alb-cenuşiu, ca un balon atârnat de lustră aş putea plesni

oricând

acum

oricând

n-am nicio legătură cu lucrurile estompate, imposibil de ghicit sub stratul de vopsea despre care zici că l-am întins meticuloase cu pensula ca să uităm şi ca să nu mai privim înapoi cu mânie. de fapt mânia asta e un efect secundar al nostalgiei prost dozate, faptu că după atâta timp dezgropăm lăzi cu păpuşi în care nu-ndrăznim să-nfigem ace (că da, poveştile astea despre oamenii vechi sunt un voodoo trucat/mimat/greu de dus la bun sfârşit) , şi-apoi ce rost are să nu aducem în prim planul unor momente perfecte stafii sau spectre (cum ziceai nu vorbi despre cine a fost înainte pe locul tău). înainte pe locul meu a fost ceva la fel de fragil ca şi mine, conceptul de “fata potrivită acum, aici”, nu neapărat “fata potrivită” (de fapt microistoria personală a confirmat asta). pur şi simplu un act estetic deliberat- toată recuperarea asta inutilă, avem despre ce vorbi pentru că zidurile, spaţiile cer cuvintele astea, le confirmă utilitatea, necesitatea, eficacitateaaa. infirmă uitarea.

în hunedoara vorbim despre toată hunedoara de vreodată şi de acum. despre oameni ale căror dosare sunt demult închise, prăfuite. e ciudat, dar la genul ăsta de praf nu dezvolt reacţii alergice. ci altfel de reacţii, i guess.

ştiu că eu, stând aici, refăcând traseul altădată parcurs ca de la sine al tabieturilor mele minuscule hunedorene, sunt, într-un fel, numai simbolul celei care le punea în practică aşa de simplu şi aşa de firesc altădată. un jacobs 3 în 1 într-o cană verde închis, fondul de ten văscos, atârnând/levitând ca varul cojit al unui bloc pe lângă care trec şi-mi mijesc ochii, iar la geamuri stau ghivece pitice, condensate, asorate cu aerul de-afară, mai e şi sentimentul sau sentimentalismul unei primăveri premature, şi apetenţa mea pentru florile tăiate, denaturate, lăsate pradă unor procese aproape la fel de sinistre şi iremediabile ca acelea la care ne supunem cu toţii, şi nu generalizez, nu discut despre umanitate acum, ci despre o rasă tipică, a nostalgicilor, a acestor uşuratici ai unor memorii de care nu le-a păsat la momentul oportun, de obicei suntem grăbiţi să prindem lozul cel norocos al momentelor în crescendo, fără să vedem detaliile, fără să le consemnăm atunci. m-am întrebat deunăzi (ce cuvânt frumos, deunăzi, copilul handicapat şi lipsit de griji reale al superprezentului tău activ şi al trecutului încorsetat în multe foiţe de ceapă şi în multe foiţe imponderabile de parfumuri care te lovesc peste faţă cu severitate, ca mâinile altcuiva, mâinile îngrijite şi tocmai de-aceea monstruoase, de hidră, de sfinxă, ale unei necunoscute), m-am întrebat, deci, de ce-mi amintesc atâtea flashuri care aduc a părăsire, a risipire, taman din cele mai ingenue şi mai frumoase chefuri- alea organizate de părinţi şi întru slava părinţilor, alea observate deopotrivă cu un gen de candoare comprimată, bipolară, deopotrivă implozivă şi explozivă, dar şi cu un ochi critic, instruit, atent, gata să amendeze orice scăpare. îmi amintesc mişcările noastre dezordonate şi baloanele pe care le spărgeam cu sadism, dar nu pocnetul ăla incitant, ca strigătul înfundat al micilor războinici din noi, ci aspectul de piele flască, de iepuraş rănit, de iepuraş jupuit (ca cel pe care l-am văzut în ziua aia, în bucătărie, anulând toată drăgălăşenia iepuraşilor comercialo-mitico-kitsch din cărţi şi felicitări şi desene animate retro). îmi amintesc melodiile care ascundeau în spatele veseliei lor de paradă carnavalescă acorduri decadente. îmi amintesc cum dansam fetele cu fetele, şi embrionul unui păcat nefiresc căzând pe soluri fertile sau pe asfaltul crăpat ce refăcea my playground love- oniric). îmi amintesc gustul sucurilor standard (doar cola sau fanta, doar pepsi sau frutti fresh). doar -domnişoareloooorrrr ironic molatec alintat otrăvitor- capcană în care puteam cădea uşor dar numai proastele voiau apelativul ăsta, voiau să şi-l lipească de piele şi de nume ca pe-un plasture sub care nu se vindecau, ci dospeau, fierbeau, creşteau răni, purulente, lugubre, hidoase, obscene răni, repetând imaginile horror ale unor indecenţe de pe-acum presimţite. domnişoarele beau cappucino slab şi şampanie inofensivă şi dezvoltau subiecte abstracte, mimând un joc rafinat cu minţile neiniţiatelor, ignorantelor (care, peste ceva vreme, aveau să-şi renege şi nege repetat natura asta iniţial asumată, depăşind cu mult potenţialităţile otrăvitelor domnişoare în chipurile cărora prindeau rădăcini deja riduri şi cearcăne ascunse cu voluptate sub deja visatele, deja consultatele şi apreciatele produse de catalog avon sau oriflame). îmi amintesc buclele nenaturale ale prietenelor mele, rânjind în obiectiv la o petrecere de la care fusesem, cu răutate, cu un surplus de cinism, omisă. îmi amintesc impresia de “nu-i bine” avută în faţa acelor precare cosmetizări (cârlionţi elaboraţi încadrând un chip încă bucălat, fard verde sau albastru vulgar sub arcadele-lipitoare ale unor sprâncene buruienoase, încă nepensate, încă nedomesticite). contraste şi germenii unor frumuseţi în litigiu, toate astea făceau tortul să parcă cu 1000 de calorii mai greu, sucul cu o mie de bule mai acidulat, talia cu 20 de cm mai groasă, ciorapii cu milioane de lei mai ieftini decât ai…, hainele de zeci de ori mai banale, etichetele de sute de ori mai chinezeşti sau turceşti sau, pur şi simplu, “din piaţă”, “kitschuri ordinare”, suferinţe la care mamele, în cochetăria lor deja decadentă, la 30 şi ceva de ani îţi mai placi ţie şi-atât, nu mai luau seama. îmi amintesc de întrecerile în coafuri nepotrivite, coafuri ca nişte peruci strâmbe aşezate pe creştele adăpostind un creier crud şi o gândire imatură, îmi amintesc de personalităţile tăiate pieziş după tiparele revistelor cu 50 de coli subţirele, cool girl, bravo girl, de oracole cu pretenţii şi oracole calificate drept stupide, de o mică mondenitate ale cărei ecouri aveau să se stingă o dată cu realizarea limitelor, a marii banalităţi, a instinctelor de fiară posesoare de colţi adevăraţi, nu cu proteze de carnaval scurt şi neserios, de sâni adevăraţi, nu de cârpe îndesate-n sutien, de a hole in the heart and one between the legs. o sumbră ţară a fetelor societatea aia a clasei a6a A a7a A, a liderilor locvace, a replicilor tăioase, a “cum s-o pun la punct”, a sinistre mezalianţe. şi totuşi, ce aer fain, şi frunzele aurii verzi aurii, şi cerul potrivit, şi atmosfera senină, şi nimic negru, doar moftul lucrurilor care te fac cu 3-4 ani mai seriossss…

mda, simbolul a tot ce am fost. childish indiference.