altcândva, stând aiurea, într-un cotlon oarecare din centrul oraşului pe unde trec trupurile îmbătrânite ale prăzilor grele de odinioară, dar şi vocile lor stinse, ca nişte radiouri ieftine, bârâind în neştire la bordul unui taxi, îmbrăcam sinistrele gânduri tandre de aku o mie de ani în rochii de păpuşi, şi mi-era drag să le privesc, ordonate pe-o etajeră nesigură, sprijinită de peretele alb-cenuşiu, ca un balon atârnat de lustră aş putea plesni

oricând

acum

oricând

n-am nicio legătură cu lucrurile estompate, imposibil de ghicit sub stratul de vopsea despre care zici că l-am întins meticuloase cu pensula ca să uităm şi ca să nu mai privim înapoi cu mânie. de fapt mânia asta e un efect secundar al nostalgiei prost dozate, faptu că după atâta timp dezgropăm lăzi cu păpuşi în care nu-ndrăznim să-nfigem ace (că da, poveştile astea despre oamenii vechi sunt un voodoo trucat/mimat/greu de dus la bun sfârşit) , şi-apoi ce rost are să nu aducem în prim planul unor momente perfecte stafii sau spectre (cum ziceai nu vorbi despre cine a fost înainte pe locul tău). înainte pe locul meu a fost ceva la fel de fragil ca şi mine, conceptul de “fata potrivită acum, aici”, nu neapărat “fata potrivită” (de fapt microistoria personală a confirmat asta). pur şi simplu un act estetic deliberat- toată recuperarea asta inutilă, avem despre ce vorbi pentru că zidurile, spaţiile cer cuvintele astea, le confirmă utilitatea, necesitatea, eficacitateaaa. infirmă uitarea.

în hunedoara vorbim despre toată hunedoara de vreodată şi de acum. despre oameni ale căror dosare sunt demult închise, prăfuite. e ciudat, dar la genul ăsta de praf nu dezvolt reacţii alergice. ci altfel de reacţii, i guess.