& yet…gata cu blogurile teziste, cu universalvalabilul. mai frumoasă (?- e discutabil) şi mai vie şi mai anternantă la scris imaginea asta de fiecare seară, aşa de stranie în identica ei repetabilitate că îmi vine deja să râd. picture this: o carte pe pernă, straiţa sub pat, eu cu genunchii la gură scriind pe laptop… planuri pe (fiecare) dimineaţă- trezirea la 7, duşul cu miros de vanilie, o cafea potrivit de tare, ritualul şirului mic de obiecte indispensabile, playerul fixat pe folderul “mai” – plin de hooverphonic, blonde redhead, ceva piese vechi preferate (metisse, placebo, mă rog, girlie things). ieşit din casă pe la 8, căutat singurul loc ce nu e dublu din tot busul, happy când îl prind şi-l pot ţine doar pentru mine. mici egoisme şi trufii de prima oră. apoi, încă o cafea la facultate slash bcu, gândul la ce să mai citesc, la ce să mai fac, la cum nu am mai scris poezie de un secol, la cum nu mai gândesc decât în fraze lungi, lungi, lungi. gândul lucid la cât am slăbit. gândul reprimat că mi-e foame… şi după aia lipsa de concentrare, câteva flashuri răzleţe, câteva porniri răzleţe (să am nişte saboţi din lemn cu care să tot lovesc ritmat un perete vopsit în galben lucios, să mă bucur de cum se sfărâmă tencuiala, de sunetul ăla refreshing, de cum s-ar putea forma o echimoză dacă peretele ar fi un muşchi- nu neapărat integrat în corpul cuiva anume, asta necesită deja second thoughts), stressul pixurilor în toate culorile, a caietului în toate culorile, preocuparea pentru asortat pixurile cu foile, foile cu vestimentaţia, şi reorientarea înspre chestiuni practice- culorile direct proporţionale cu validitatea informaţiilor fişate, prostii schizotypical. weekendul ăsta mă chinui să înghit varza umplută a lui nicolae filimon şi tocăniţa de concepte ciudat combinate a criticilor români care încearcă să fie cool when writing about paşoptism. e destul de vizibilă intenţia (mai ales la liviu papadima care, versat şi superinformat, nu ezită totuşi să spună că moll flanders e scrisă de fielding , btw, din moll flanders am învăţat eu cum se fac copiii ) )

nu prea ştiu de ce ţin neapărat să încep un jurnal de sesiune (nu-i eficient pt că trebuie să cenzurez o grămadă de nume), e doar un soi de

olga, fă-te că lucrezi

mi-aş putea face bagajele aş putea fugi la hunedoara (nu credeam că hruba aia de 3rd world ar putea să fie vreodată alternativa vreunui refugiu), aş putea să-mi las pe toamnă vreo 2 examene, aş putea să zic nu-mi pasă că azi am surprins o privire rea îndreptată spre mine, o privire ca de animal biciuit sau ca o andrea perforându-mi creierul, curioasă parcă să vadă ce e acolo. nu e nimic, nu te chinui să afli, nimic decât ceea ce presupui deja că este. sau poate chiar mai puţin decât atât. aş putea să nu dau atenţie privirilor, la urma urmei pentru asta sunt făcute gândurile duble, genul care se bruiază unul pe altul, aşa cum căptuşeala trage de materialul de la suprafaţă şifonându-l, şi cum totul depinde mereu şi mereu de alte dedesubturi, pentru asta te poţi gândi la cum ai zis o mare prostie într-un moment revelatoriu, şi asta doar pentru că erai obosită sau te jenau pantofii ăia hidoşi cu tocuri de 10 centimetri, la cum ţi-a fost ruşine când maică-ta te-a surprins prima dată plimbându-te cu un băiat, şi ce cretină ţi se pare toată povestea acum, mai ales fraza ei ca o veritabil[ infuzie de jenă-frică-blushing : „să nu-ţi baţi joc de ea, mă!”. culmea…asta a şi făcut, finalmente. „mami & o prolepsă narativă.” sau cum l-am invitat “pe la mine, la un vin fiert” pe un tip de care îmi plăcea foarte mult (fizic, atâta, în rest era destul de plat, dar era superb, cel puţin aşa mi se părea mie) şi care mă tot scotea în oraş, iar el s-a speriat şi a dat înapoi, eu nu fantazam decât să beau un vin fiert cu el şi să ne uităm la brothers grimm (nu ştiu de ce aveam fix filmul ăla în cap, îl downloadasem şi mi se părea propice atmosferei noastre de basm incipient pe fundal hibernal), am aflat apoi că avea inima gata frântă de nu ştiu cine şi că brusc apăream şi eu în postura de potenţial călău deşi, sincer, mi-ar fi plăcut să stau lângă exemplarul ăla şi să-l îndop cu vin şi cu alune şi ca într-o piesă de joe dassin “simplement pour te créer/et pour te regarder”. ( alternanţa tu-eu e abs premeditată, mi-e foarte străină fătuca de 14 ani cu prietenul de mână prin parcul corvinu, mai puţin străină gotheriţa de 17, cu previziuni fairytaleishe & stări emoţionale intense )

m-aş putea apuca să-mi programez orele de învăţat, pauzele, cafelele, pixurile de consumat, rechizitele, batoanele din cereale, toate verbele la supin şi la participiu înghesuite într-un glosar cu „ce-ar mai fi”. sau aş putea să-mi privesc coastele în oglindă, să fiu mândră de cum se ivesc de sub piele ca nişte firide, aş putea să-mi fac o fotografie în care să ies frumoasă, o fotografie în care să ies mult mai frumoasă decât sunt, să mă rujez, să fiu fatală. şi când le zic altora „nu-i nimic”, privirile lor îmi răspund cu „asta s-o crezi tu”. mă încrunt răutăcioasă şi am destule păreri crude, răspicate, păcat că nu le articulez, păcat că nu ies la suprafaţă decât ca nişte oftaturi nemulţumite (oftatul e semn rău, zici tu) stau cu mintea în iad şi nu deznădăjduiesc.

p.s. trist: îmi ţin pe masă, pe post de suport cănii de cafea (plină cu adoratul lichid energizant, uneori, alteori doar simbolică) o cronică destul de acidă la volumul meu, xeroxată de un prieten, şi pe care încă n-am îndrăznit s-o citesc altfel decât pe sărite. o propoziţie pe zi. ca rasputin, îmi dozez otrava. acum mă deprimă judecăţile de tipul „e la modă să pui mottouri din eliot”. mie îmi place să arunc piste false şi să an ticipez eventuale analogii, nah… şi de când e la modhă eliot? are un coming back? is eliot the new frank o’hara în mottouri? is green the new pink?

o reverenţă, doamnelor şi domnilor.

you’re the truth, not i.

tot savurez insecta de claire castillon, nu-i o lectură adecvată momentului olga 2008, e mai degrabă genul de carte despre care pot zice că îmi doresc să o fi citit cu mintea crudă şi imaginaţia morbidă de pe la 15-16 ani, minte şi imaginaţie care-mi serveau pe post de paradoxale “frontispicii” (adică le afişam cu mândrie ca pe nişte elemente baroce cu un rol preponderent decorativ, dar noh, nu-i tocmai propriu să le numesc frontispicii din moment ce-s chestii absolut abstracte, e ca şi când judeci fiinţa cu f mare din puct de vedere literar ) ). cruzimea şi toleranţa, ba chiar cultivarea unei anumite pasiuni pentru grotesc, sinistru, lugubru păreau să reprezinte motivele mele de mândrie şi imboldurile întru detaşarea de restul. de precizat că pe-atunci “restul” era tabăra de fete finuţe, cochete, roz pal şi bleu ciel, folkiste, simple, sfioase, pioase, curve degizate-n sfinte, frigărui pentru inimile tipilor frumoşi& infatuaţi, genul la care ştiam/ştiu că n-o să am niciodata acces. şi-acuma, sincer, decât silfidă magnetizată de fraze cu schepsis (eşti o floare, eşti un crin), mai bine proto-emo sau ce mă putea defini pe atunci. etapa maniei persecuţiei din pricina unui chip anodin de sub care se zbătea să răbufnească un om din ăla paradoxal, cu the sadness of being smart muşcându-i din orgolii, a trecut. fireşte, nici acum nu mă sperie şobolanii care circulă liberi pe trotuarele mănăşturului “necenzurat” de faţadele decente ale blocurilor de la şosea, nu mă scârbeşte să strivesc păienjeni şi alte gângănii destul de monstruoase, n-am treabă dacă bunică-mea îmi povesteşte despre intestinul ei iritabil în timp ce mănânc ton cu salată de roşii, îmi închipui plimbări nocturne prin pripiac, the ghost-town, încurajez tot soiul de detabuizări inofensive (hai să nu mai facem pe impresionabilii/ ca-n bancul sexist cu şi blonda aia bună face …) , am reuşit s-o fac pe adela să se albească de greaţă povestindu-i prima istorioară din “bântuiţii” a lui palahniuk (cea zisă de sfântul-fără-maţe). nu sunt mândră de aşa zisul meu sânge rece. nu e sânge, e ketchup. e drept că uneori trebuie să simulez atitudini potrivite pentru o “madmazelă” (uite-un şoarece aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa), dar totuşi, asta doar ca să salvez aparenţele al căror ansamblu m-ar putea desemna drept ostentativă-n autocenzura reacţiilor “autentice” şi inevitabile. în continuare spun, sângele rece nu se manifestă printr-o răceală motivată de frica de penibil şi conştientizarea & acceptarea unui firesc al fiziogicului (adică, să ne gândim la igiena de secol 18 în societăţile aristocratice. simţ olfactiv atrofiat, cum zicea drimba ) ) nu prea mă văd impasibilă în faţa vreunui cadavru, nu prea mi-ar veni să râd dacă aş vedea corpuri dezmembrate-n jurul meu, dar am o sumbră satisfacţie în forma oricărui produs estetic cyberpunk şi îmi place mult claire castillon . sunt o stressată incurabilă şi mi-ar plăcea să mă laud cu o frumuseţe maladivă.

(strada pe care locuiesc este asfaltată, muncitorii urlă unii la alţii, prima mea mare dragoste idle pe mess de câteva ore, îmi dă târcoale sentimentul de it’s allright, it’s allright pe care-l am când îmi pierd vremea, la etajul 4leaplafonul se încinge,vreau liniştea palpitantă de dinaintea sesiunii sau o virtuala dragoste hopless revisted, vreau o furtună cu clăbuci, just another night in … nantes ? .)

mă simt exilată într-o ţară în care se vorbeşte o limbă străină mie, ale cărei reguli gramaticale şi posibilităţi combinatorii îmi sunt străine, dar care conţine, în mod suficient de perfid, destui false friends încât să-mi dea senzaţia că mai prind sensuri din zbor, insuliţe de sensuri, bucăţi decontextualizate, că mă mulez pe intenţiile mesajelor pe care le transportă ca pe nişte viruşi sau ca pe nişte leacuri până spre altcineva. nu spre mine. nu cu mine se vorbeşte. nu în direcţia mea. nu de dragul meu. percep toate astea ca pe nişte vestigii ale unui limbaj pierdut. toate vin dintr-un soi de supradeterminare posibil traductibilă printr-un ghid de supravieţuire în mijlocul furtunii. înţeleg numai ce vreau şi din păcate (sau din fericire, mai ştii) semnificaţiile pe care le developez eu sunt negativele absolute ale sensurilor pe care le vizează ceilalţi. se poate să existe o conştiinţă inerentă discursului meu care să se ralieze la aşteptările celorlalţi. se poate ca ilizbilitatea caracteristică ansamblurilor de păreri şi idei ce converg din nevoia asta tâmpit orientată de a “o scoate naibii la capăt”să nu fie decât o marcă a unei lizibilităţi comune, generatoare de falsa iluzie că “lucrurile se mişcă”. lucrurile se mişcă doar pt că lucrurile se seduc unele pe altele. ideile mele se îndrăgostesc fără speranţă de cele mai inadecvate atitudini pe care le-ar putea purta în lume. deci, recapitulând. am senzaţia că i don+t belong here. bun. asta e tot. înţeleg. tăcere. priviri de asta am mai auzit-o. priviri de tu când te maturizezi. ok, poate că sunt eu mai ciudată, poate că informaţiile esenţiale pătrund în mine pe uşa din dos, aşa că în buna mea logică de pension le cazez în camerele rezervate servitorilor, în timp ce în marile apartamente ale şi mai marilor idei se lăfăie şi lâncezesc impostori notorii (în sprijinul acestei idei am să fac o listă cu toate cărţile care mi-au plăcut vreodată cu adevărat). sau poate că nu-s croită pt asta , că tot mecanismul monstruos al aderării mele la ac formă de manifestare cognitivă e de fapt o formă de sustragere de la cultul responsabilizării într-o zonă destinală fără if’s sau but’s. poate că eu am norme şi canoane prestabilite asupra cărora tot operez mutaţii nesăbuite şi deci mă cutremur. sau poate că sunt cel mai mare paradox ever şi aştept un logician care să-mi dea de capăt. 89 89 89….

sau poate că pur şi simplu am lacune cât găurile din stratul de ozon, lacune care distrug adevărata şi frumoasa mea natură.

puberty sucks/ titlul ilustratiei

olga îndopată cu eco, graphoman practicant, caut cititor model. rog seriozitate

“cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.” (eu, iulie 2007)

dintr-o pornire blogomaniacală, ba mai mult, dintr-o adâncă “nostalgie cu pui” care mă roade (rod?) pe dinăuntru mă apuc să dezvolt povestea cu “vara aia”. şi nostalgia asta are de fapt o natură ambiguă, pt că nu-i o nostalgie onestă, survenită pe linia unei declanşări a mecanismului rememorării cu prilejul nush cărei madlene, ci e una care vine într-un efort lucid detivat din sensul presimţirii unor afinităţi care se stabilesc acum între problemele subversive care mă torturau atunci şi intenţiile mele sadice de a-mi accepta vocaţia de om mereu dezorientat ca pe o probă de autentificare şi reautentificare. mă cer pe mine însămi nostalgică, îmi provoc starea ca să ajung la confluenţele pe care le bănuiesc. ok, ok, e ceva posesiv, ba mai mult, ceva extrem de vanitos în a-mi asuma- pe deasupra acestei activităţi total unapropriate acum, când am atâtea pe cap, -şi exprimarea unei pretenţii absurde şi răzgâiate ca “stai aici cu mine şi prefă-te că mă asculţi”. prefă-te că participi. prefă-te că e important “să înţelegi”. deşi nu e şi nu depinzi în niciun fel de traumele înscrise pe harta emoţională a unei fete care îmi purta hainele şi numele. e important să empatizezi, da? e important să nu zici “ok, mai degrabă mă uit la o telenovelă sau să citesc ceva literatură suicidal-orientated”. e important să fii etic. e important să primeşti o a n-şpea pornucă şi de la mine. devine apăsător? devine încadrabil în folderul cu emo sucks? aici nu-s senzaţii tari şi nici situaţii limită. nici măcar la modul fake. în plus, nici ţie nu-ţi displac în totalitate comediile siropoase cu adolscenţi (mă rog, asta nu când eşti într-un mediu fastidios şi snob şi eşti obligat să vorbeşti despre cum te dă pe spate david lynch ), în plus, nici ţie nu ţi-s căcaturile astea sută la sută străine.

en fin…să purcedem (apropo, ce dezolanţi sunt oamenii care-ţi povestesc vrute şi nevrute şi care te absorb cumva în procesul ăsta cu vagi intenţii devoratoare-de-lumea-din-jur şi care strică tot cu o verificare fatică de tipul “te plictisesc?”). ce-ar fi esenţial de ţinut minte e că nutresc o profundă afecţiune pt ceea ce în repetate rânduri am calificat drept cea mai groaznică ipostaziere a mea- cea de atunci. da, eram plină de ură, da, eram găunoasă, da, îmi plăcea să joc dublu, da, eram urâtă, da, eram grasă, da, eram patetică, da, nu existau motive pentru ca în mine să se profileze sau întrevadă germenii unei eventuale famme fatale, genul de care vrei, trebuie şi e musai să te îndrăgosteşti, da, eram kitsch, da, trăiam cu false iluzii, DA, ÎMI PLĂCEA ENOOOORM CĂRTĂRESCU & ORBITORU LUI & POEMELE LUI & VOLUMUL TOTUL – despre care încă sunt de părere că e superbun (all in upper case, că asta e dintre chestiile ruşinoase, irepetabile), şi, da, eram madly inlove de un om cu multe valenţe malefice, iar pasiunea mea era în însăşi esenţa ei una maladivă. dar aveam şi o imaginaţie foarte colorată şi un suflet cumva ingenuu şi nu eram suspicioasă şi otrava abia începuse să muşte din mine şi credeam în lucrurile alea imense de care, o grămadă de ani şi de “broken dreams” mai târziu, ţi-e cam jenă să te apropii. ascultam puţină muzică, dar o ascultam cu multă angajare şi mai eram şi la un capăt de la care viitorul se vede foarte luminos. viitorul sau orice mai concret la configuraţia căruia vrei să te raliezi. normal, timpul a tot contorsionat vremea aia şi perspectivele care mi s-au deschis asupra a ceea ce eram atunci aproape că se bat cap în cap. dar era un miez de maturizare precoce acolo, al cărui sens îl desluşesc abia acum.

vara aia nu s-a articulat pe scheletul rizibil de strâmb şi decalcifiat al certurilor mele cu tipul ăla, nici pe privirile prietenei lui de-atunci (care, haha, încă persistă şi pe coridoarele facultăţii de litere, ceea ce e absolut amuzant, am parte de maşini ale timpului & trips down memory lane zi de zi…), nici măcar pe ziua aia când am făcut cunoştinţă cu cel mai aiurea dintre toţi tipii cu care mi-am pierdut vremea (au fost foarte puţini, incredibil de puţini, vreo 6 în total), ci pe toate problemele pe care le aveam cu mine, pe incorigibila mea ipohondrie, pe plimbările infinite prin labirintul cartierului meu, pe cum citeam “chestii esenţiale”, pe boris vian, pe orwell (dar asta în paroxismul paranoiei distopice pe care-o dezvoltasem), pe profii care mă acuzau că sunt indecentă pentru că port fuste prea lungi (nu erau nici prea lungi, nici prea altcumva, erau pur şi simplu nişte fuste cu alura goth, atâta), pe boncacii mei roşii pe care-i purtam no matter the weather, pe nişte texte revoltate. normal, îmi veţi zice, de fapt nu există locuri în toată geografia asta sentimentală pe care să-ţi doreşti să nu le fi văzut, sfârşitul contează, sfârşitul verii, mântuirea de la sfârşit, aşteptările pentru sfârşit. şi dacă vă zic să revedeţi începutul? şi dacă susţin şi eu că n-avem de ce să ne uităm la finalul unei cărţi când tot ce contează e felul în care începe şi când dacă nu ne convine ultimul rând dinainte de the end e pt. că unii autori au destul fler ca să distrugă lucrurile, aşa cum se-ntâmplă şi-n viaţă, până şi ficţiunea elaborează sisteme din astea pt detectat şi distrus idealisme. nu-mi doresc să fi trecut prin seara aia de plimbat singură în jurul parcului şi de urmărit cu privirea şi cu o plăcere bolnavă cum tristeţea mea exagerată era numai o versiune clovnescă a fericirii lor cu gust de malţ şi de poveşti useless despre kirkegaard, nu-mi doresc ca imediat după ora de meditaţii la germană, oră peaceful şi un pic enervantă despre ecologie şi Umweltschutz und Energiespaarung (îmi plăcea cuplul ăsta lexical, era foarte simpatic) să fi mers în părculeţul de lângă catedrală ca să citesc nu ştiu ce citeam atunci (nuj dacă nu cumva ceva de llosa, şi nu, nu conversaţia bla) şi să-l întâlnesc pe el, care să-mi spună că voi fi foarte urâtă la bătrâneţe pentru că am o mie de expresii pe chip, şi majoritatea-s schimonoseli zămislite din marea-mi răutate , nu-mi doresc să fi fost împinsă pe muchia aia a dispreţului maxim, nu-mi doresc să fi dispreţuit atât, să fi cârtit atât şi să fi zis de ce de ce de ce aşa de des. iar acum că am zis aproape tot ce conta, aş prefera să nu văd pe-aici intruziuni de-ale personajelor cărora le-am făcut onoarea să le trec fişele clinice-n revistă şi să hotărăsc, once more with a feeling, că n-aveam ce să mă amestec în lăturile lor mentale şi spirituale şi sufleteşti, ba mai mult, aş vrea să fac o reverenţă şi să le mulţumesc că mi-au dat ocazia să stochez asemenea exemplare şi specimene handicapate dpdvd comportamental, şi, ca să nu alunec pe panta unei patologice tendinţe spre sadism, n-am să le dedic singura piesă pe care merită să-şi mişte fesierii dar eu am s-o fluier 10 minute mai târziu, mai selfsufficient şi mai cool decât orice postură anterioară a mea.

you were such an amazing inspiration for what i’ll never ever ever choose to be

so long, farewell

îmi amintesc luna mai de acum 4 ani. a plouat încontinuu. aveam în cap numai scenarii apocaliptice. eram foarte singură şi, cu o planşă imaginară a ce am şi ce nu am făcut, cu un plus de toate argumentele ultra-persuasive ale unui fost prieten destul de influent & de incisiv în cercurile de căcat în care se învârtea (mimând artificialitatea unor medii cu pretenţii cool şi intelectualiste, hunedoara’s products), eram convinsă că sunt un eşec total ca om. luasem o notă mediocră la olimiada naţională dintr-a 9a, eram incapabilă să stabilesc relaţii normale şi decente, jucam o duplicitate prost înţeleasă (pentru mine era de fapt un factor de conservare), sufeream al naibii de tare din pricina jignirilor repetate la care comportamentul tipului cu pricina mă supuneau în mod repetat şi în preajma căruia mă regăseam inevitabil, măcar indirect, prin intermediul câtorva prieteni reziduali pe care făceam mari eforturi să îi salvez într-un mic folder cu de toate analgezicele. nu eram emo, pt că eram prea smart pt asta. în plus, starea mea era consecinţa unor acţiuni cărora le dădeam prea multă importanţă. în fine, citeam foarte mult şi scriam deja altfel, voiam să ies din mocirlă. ploaia aia era fundalul perfect pentru stările mele cu miros de caprifoi, pentru hainele negre şi lălâi şi pentru părul legat rebellious cu sfoară de iută, pentru un bolovan găurit (diametrul de vreo 3-4 cm) pe care-l purtam la gât ca semn al osândei ăsteia de bâlci. ascultam ada milea- plouă, plouă, plouă şi se-mbibă tot pământul…eram fascinată de orwell. blogul meu de atunci erau nişte mailuri trimise care încotro. stressam oameni binevoitori (oana n., de pildă) a fost o vreme pentru spus “nothing is real”. o vreme care m-a scos cu forcepsul di marele-mi idealism:)

& now…

“nici tu nu ştii ce vrei”. mă rog, eu credeam că ştiu ce vreau, măcar teoretic. dar în faţa vreunui mare motiv de bucurie (genul de moment că nu ştii de unde naiba ai atâta noroc când eşti un nevrednic şi-un ignorant, apoi îţi zici că norocul ăsta s-ar putea să nu fie tocmai noroc şi aşa mai departe) dau înapoi. în sfârşit am o provocare cu miză mare (să reînvăţ germana de laborator şi de consultat dicţionare pe care-o “practicam” în liceu, de data asta la un nivel mult mai realist), dar mai e şi blestemata de sesiune, mai sunt şi câteva planuri de săptămâna asta care nu s-au materializat aşa cum credeam, lăsând loc unor întâmplări cu iz de o mie de ori mai palpabil (naturallyyyy…). a mai fost şi groaznica piesă a lui andrei şerban (purificare- după sarah kane), groaznică din pricina actorilor care aveau mari dificultăţi cu încăputul în haina de latex a rolurilor, cred. mai e şi gândul că viaţa trage de mine, mai sunt articole de scris, nopţi albe de programat, obsesia tihnei, obsesia răgazului, seri când ajung acasă şi adorm în 5 minute, pierderea noţiunii de timp liber, o vară liniştită pe care mi-o doresc, cu drag, a mea pt. totdeauna. mai sunt şi reacţii neavenite de messenger (din partea mea sau a oricui), mai sunt vise care tulbură şi pe care simţi nevoia să le povesteşti chiar dacă logica visătorului visat nu ţi se potriveşte şi nu poţi să aştepţi nimic de la celălalt capăt al firului. de fapt, o permanentă şi enervantă pendulare între realitate şi o mie de ficţiuni deodată, paradigma mutantă a lui could, would, should, un lexicon de motive pentru care să ai un somn agitat şi argumentele infinite pe care să le aduci în sprijinul sau în dauna ta.

eşti?

mai eşti?

îmi pare rău că n-am timp de blogul ăsta. mi-am tot pregătit nişte discursuri suitable pt zilele trecute (clasicele scheme de blog concepute-n bcu, între cărţi). dar acum îmi pare rău că nu pot să povestesc, să divaghez, să fiu imprecisă şi ambiguă “pe banii mei”, să citesc romane, să mă plimb prin ploile de după-amiază ale clujului tropical, să-mi cheltuiesc bursa, să mă îndrăgostesc fără speranţă, să am părul lung, să am inspiraţie, să am prezenţe la sport. să fac din blogul ăsta un spaţiu cozy, cum era cândva… îmi pare rău că am lipsit de la poetici, că cea mai ridicolă prezenţă a grupei – care rumegă biscuiţi cât timp alţii prezintă, care dactilografiază numele autorului veacului de singurătate într-un mod superoriginal- “marchez”- o să ia o notă mai mare decât mine, că îmi bag picioarele în tot, că dacă o scria mann “condiţia umană” era cu 500 de pagini mai groasă, că sunt ipohondră, că am aluniţe, că bush are butonul roşu, că m-am născut după cernobâl, că scriu prost, că l-am înşelat pe călin într-un vis. îmi pare rău că sunt o laşă, că tre să-l citesc pe swedenborg, că am tendinţe spre perversitate, că mi-e ruşine cu multe dintre lucrurile pe care le fac, şi wtf…

i am a living murphy’s law

etimologic vbind, numele olga e hibridul dintre un nume de origine slavonă (olda) şi un nume de sorginte germanică (helga). zice-se, conform dicţionarului onomastic creştin, că ar însemna ceva de genul femeie luptătoare şi înţeleaptă.

şi pentru că semnificantul e uneori mai puternic decât semnificatul, mă gândesc la ce să fac ca să trec din faza schimonosită de olguvia înapoi la aia obişnuită şi, iată, f ioana d’arc sau, noh…ioanadark...

în fine, am şi-acum nişte 13mai resolutions (13 mai e ziua mea nashpa de fiecare an, era să zic funestă dar nu vreau să-i acord conotaţii prea grave)

mi-ar plăcea să răspund cu ceva mai multă prudenţă provocărilor spontane, adică să nu mai scot din mine tot ce-mi zbârnâie prin cap la ora aia. în ultimul timp am avut sentimente de antipatie faţă de aproape orice om cu care am intrat în contact. măcar pentru câteva secunde am avut genul ăla de ameţeală care mă ia când un duh violent sau naiba ştie ce îşi face loc în mine şi mă încurajează în pornirile mele agresive. genul ăla de stare- half pleasant, half destructive.am tăcut şi am înghiţit, ca apoi să scuip toată otrava cu vanitate. you know, umilinţa e o lecţie foarte sinuoasă. genul de operă personală care-ţi supravieţuieşte prin puterea (contra)exemplului- depinde în pilda cui locuieşti. nici nu ştiu dacă smerenia e o soluţie la viciul ăsta numit “nevoia de confirmare”. dacă nu cumva tratamentul prin abstinenţă înrăieşte copilul nebăgat în seamă din tine şi-l transformă într-un monstru incisiv şi super-caustic. yeah, olga, abstinenţă de la laude în prezenţa cărora oricum te simţi ca o impostoare. şi dacă n-ar fi carenţele în self-confidence (îmi place aşa de mult cuvântul ăsta că mă prefac că n-are corespondent în română), dacă aş putea măcar să ştiu lăsa în jurul oricărui discurs de-ale mele o marjă de siguranţă că nu am de-a face cu un interlocutor virusat cu intenţii meschine şi să-mi achiziţionez un set de protecţie/prim ajutor în caz de penibil… dacă n-ar fi starea de olguvia un limb în care aştept să devin naibii una cu semnificantul ăsta care-mi ţiuie-n urechi tot timpul, ca o obligaţie “olga, olga, olga”. mi-ar plăcea să citesc mai mult, mai sistematic, mai rapid, să am o memorie mai reading comprehension-orientated (deocamdată învăţ f bine fişând).- mi-ar plăcea să nu mă mai panichez, să scap de compulsia asta a unui soi de autoflagelare tâmpită, să nu mai vorbesc cu atâta seriozitate despre lucruri mari, care mai-mai că se cer scrise cu majuscule. în fine, mi-ar plăcea să fiu punctuală, responsabilă şi să rezist măcar vreo 3 nopţi albe de pus lucrurile la punct.

amin.

(tot ce am scris sună fake, dar azi a  fost o zi atât de contradictorie încât până şi pe blog mă simt atinsă de ceea ce cunoscătorii ar putea confirma drept sindoromul călinfilipinez , cunoscut şi sub denumirea generică- (asumată ca atare în  urma constatării frecvenţei lamentoului care însoţeşte şi particularizează strania maladie a spiritului) –   de “ce rost au toate acestea?”)

tired tired sick plus tired

imi place f mult siteul polyvore pentru ca pot “crea” seturi kitschoase fara amendamente si pentru ca e plin de haine splendide pe care nu mi le pot permite. asa imi petrec eu orele golite de chef. facand lucruri nereprezentative. band un caffe latte. ascultand ceva soft…

a se remarca deci combinatiile dezastruoase si titlurile cretine pe care le dau.

felt like being honest with my lame-self today.

…între notiţele de la un curs care părea să nu se mai termine şi câteva fişe dezordonate dintr-o carte înghesuită într-una din bibliografii ca într-o crevasă conţinând ceva comori sweet şi derizorii (ca scorbura plină de gume de şters şi ascuţitori din orbitor). m-am gândit de multe ori la bibliografia personală pe care-a avut-o de parcurs creierul meu, creierul tău, aia de care se foloseşte la nesfârşit, demonstrându-şi limitarea ridicol dublată de anumite pretenţii vagi pe care oamenii le presimt drept respingătoare în abstracţiunea lor, aia care mă face să reacţionez la orice mi se întâmplă cu paralelisme inutil însuşite. o listă groaznic de lungă de texte care nu se leagă în niciun fel unul de altul (& asta nu-nseamnă doar cărţi, dar ai învăţat deja lecţia şi mi-e târşă să pomenesc vreun curent crtic aici cause it would be lame), o listă lungă pentru o viaţă care nu se poate povesti pentru că nu are structura necesară şi bla. tu aveai forma unei fraze din baudrillard, dracu ştie de ce am cules-o tocmai pe aia, de ce am scris-o cumva ca în relief, de parcă ar fi însemnat mult pentru mine, de parcă mi-aş fi dat silinţa să arăt CÂT DE MULT ÎNSEMNA PENTRU MINE – fie posterităţii care mi-ar fi cotrobăit prin notiţele astea stupide ( în cazul în care notiţele mele vor valora ceva, deci în acel procentaj infim de posibilităţi pt viitor), fie unor oameni exotici ca taică-mio care a cumpărat dintr-un anticariat jurnalul unui tânăr legionar, student la teologie, mare amator de scrieri în graca veche, de poeţi romantici şi de filosofi nihilişti. de fapt, citind jurnalul ăla mi-am dat seama cât de uşoară e ratarea chiar în mijlocul unei mări de oportunităţi şi chiar dotat cu lecturi serioase şi o inteligenţă peste medie, iar asta m-a întristat, pt că eu nu deţin nici de unele dintre acestea cu adevărat. şi tot aşa m-a mai întristat un eseu de-ale simonei de beauvoir din al doilea sex (oricum, pe femeia asta n-o pot suferi ever since “amintirile unei fete cuminţi”). oricum, te-am găsit acolo, ziceai, pompos şi acid, că “iubirea ar trebui să poată să existe, dar nu există”. te răsfăţai, adică, în mlaştina unei bune bucăţi din ideologia mea de adolescenţă. încremenită, a total waste of beauty, cu mintea îndobitocită, canalizată într-o singură direcţie, cu mintea ta mult mai drăgălaşă decât a mea . te îndeletniceşti cu cea mai grea întrebare dintre toate ( interpretare, formulare & consumare a ei în versiune keane-bedshaped, piesă scăldată-n toate valenţele-i disperat-ironice, de care cu dibăcie se şi foloseşte) : WHAT DO I KNOW?. chiar aşa, what do you know, mai nimic, eşti solipsistă, dar aşa sunt toţi ceilalţi , now screw you, ţi-aş fi strigat, dacă o sută de oameni din sala de lectură 1 nu m-ar fi catalogat drept o schizofrenică inofensivă pe care trebuie s-o privească în continuare cu simpatie. screw you pt că mă obligi să scriu un blog care seamănă cu alte câteva zeci concepte de bloguri maniaco-depresive, emo, goth, rebellious, vag filozofie, vag psihologice, vag culturale, vag afiliate la pretenţia generatoare de complexe de superioritate: amîntrebărişiproblemeexistenţialedecisuntîndreptăţitsăscriuaici. screw you pentru că ştii ce faci şi pentru că te detaşezi as usual, perfidă

te cheamă olga (varianta de lux, mai 2006)

cartea ta preferata e ada sau ardoarea de nabokov

i found you on a notebook

şi am decis să-ţi fac un ultim (?) hatâr şisă nu te ignor.

acu dispari.