semestrul ăsta am fost pe dinafară “in black” (sau the say-goodbye-to-hippie-and-never-go-back mood) şi pe dinăuntru în carnaval. după cum ziceam înainte, acum ar trebui să suport consecinţele. dar cât de seacă pot ajunge încât să şi scriu despre asta? e clar: incapacităţile mele legate de examene şi mai ales îngrijorătoarea lipsă a anxietăţii reale dinaintea lor (pe care îmi vine s-o simulez aşa, din superstiţie) marchează sfârşitul unei ere: the wonder kid era (nu deveniţi prea sensibili la atâta cantitate de englezisme, gândiţi-vă că dacă zic the wonder kid era în română o să ne gândim cu toţii la un celebru avortat manelist)

the wonder kid era a început prin grădiniţă, când mă remarcam în două privinţe: în primul rând, desenam încontinuu şi destul de coerent, având chiar ceva urme de tehnică şi perspectivă, şi, desigur, din aceeaşi arie de preocupări, făceam foarte drăguţe şi curate (adică nu mi se amestecau culorile rezultând în căcăniu) modele din plastilină. în al doilea rând, reţineam cu uşurinţă tot soiul de poezii şi amănunte “esenţiale”, o dată am primit o bulină roşie cu diametrul de vreo 10 centimetri pentru că am ştiut sinonimele a 3 cuvinte (timp, zăpadă şi copac ) ). toate astea aveau 2 repercusiuni: eram foarte infatuată, deşi uneori, ca şi acum, încercam să intru în graţiile copiilor superficiali & evident că sfârşeam prin a fi respinsă. cred că respingerile astea permanente, dublate de nesiguranţa de sine indusă de nişte so-called educatoare preocupate să-şi bată joc de aspectul fizic al unui copil de 5-6 ani au fost cele care-au menţinut echilibrul între a mă simţi deşteaptă şi a dobândi şi experienţa stânjenitoare, apoi din ce în ce mai pregnantă şi aproape patologică acum, în adolescenţa târzie , a raportării la sine ca la un altul handicapat. probabil că, de-a lungul anilor, cel de-al doilea weltanshaung a predominat. dar asta nu explică şocul meu de-a mă vedea brusc redusă la tot ceea ce nu aveam prerogativele să fiu.

anii de glorie ai erei mele au fost prin şcoala generală, pe la 8-10 ani, când am început să scriu poezii şi compuneri destul de bizare, acestea din urmă, deşi aveau la bază teme absolut inocente, sfârşeau prin a fi o combinaţie de poe în mizerie cu suprarealism şi făceau turul cancelariei, o dată am auzit-o pe învăţătoare zicându-i directorului (o creatură absolut rotundă, pe cât de mic, pe atât de lat, cu părul destul de mare şi o mustaţă imensă, parcă anume destinat amintirilor mele din copilărie, ca atâtea alte personaje “tip”, schematice, redabile & recognoscibile din câteva tuşe, ca la desene animate. i se spunea, printre altele, “pătrăţelu”) că ” numai dumneavoastră aţi mai fi putut scrie aşa ceva”, ceea ce era un raport destul de grosolan, ca să nu zic barbar de-a dreptul, mă gândeam eu, pentru că nu văd de ce directorul şcolii generale numărul 3 din hunedoara, prof de matematică, sferă umblătoare, şi-ar pierde vremea scriind compuneri visătoare despre peştişori aurii care răspund enigmelor unui pescar de la pontul euxin )))). apogeul (dar şi agonia) le-am atins în clasa a4a, când am apărut în repetate rânduri pe diverse posturi tv locale (îmi plăcea când venea televiziunea la noi pentru că maică-mea cumpăra îngheţată sau altceva bun şi eu eram centrul atenţiei, ceea ce conta numai în măsura în care şi băieţelul de care îmi plăcea avea să mă vadă şi, poate, avea să se gândească la posibilitatea de a avea un ochi şi pt mine, cu alte cuvinte, nu-mi dădeam seama că pe bărbaţi îi sperie lucrurile astea). tot în clasa a4a am luat prima dată contact cu lumea scriitorimii româneşti şi nu numai, la un festival de poezie. dar după prima mea plachetă (pe care acum o reneg din motive practice, nu pentru că nu mi s-ar părea în continuare destul de drăguţ şi macabru ce scriam eu pe-atunci), am început să resimt şi neajunsurile unui atare statut privilegiat. nu se mai juca nimeni cu mine, eram subiect de glume & şicane hurtful, învăţătoarele & copiii, via familiile lor dezorganizate, îndrăznesc să cred, pt că aşa erau cele mai multe familii 90ciste în hd, opinau că acest volum l-ar fi scris ai mei şi, ca nişte dezaxaţi ce trebuie să fi fost în acest caz dystopic, mi l-au pus mie în braţe, ei având mari ambiţii concentrate monomaniacal pe copilul lor (halal ambiţie: să-l faci poet, great curse, after all). în general, lumea mă oprea pe stradă şi mă simţeam ca un exponat de la circ, probabil că aveam un foarte acut simţ al ridicolului pe care încep, treptat treptat, să-l pierd, probabil că e totuşi ceva sinistru în a fi oprit pe stradă de tot soiul de dubioşi şi a ţi se spune că “nu-mi reciţi şi mie o poezie?”, ba mai mult, e culmea tristeţii să devii un mit urban în carne şi oase, şi încă mitul urban al hunedoarei, pt că încă mi se întâmplă să fiu întrebată dac-o ţin minte pe fetiţa aia care scria poezii la 10 ani şi care a murit la scurt timp după ce şi le-a strâns într-un volum )))))) îmi place partea cu “era cam de vârsta ta” sau “nu stătea pe lângă tine, prin o.m.?”.

e drept că fetiţa aia a cam murit când, la 11 ani, am început să-ncerc să mă raliez la valorile paupere ale colegilor mei, să ascult muzică tâmpită, să-mi las părul lung şi să mă îmbrac hippie. să cad în capacanele unui infinit şir de erori de gust care persistă până-n zilele noastre. şi din ce mare cititoare de borges şi specialistă-n pictura modernă mă conturam, într-a 5a am devenit doar un prodigious child care făcea de toate, fără emoţie şi fără să mai exceleze în nimic. cele mai puternice amintiri din perioada asta se leagă de cursurile de la şcoala de arte, de faptul că mă pricepeam destul de bine la făcut crochiuri şi de sala în care desenam, foarte rece, oarecum întunecoasă, la capătul o.m.-ului, într-o clădire igrasioasă care adăpostea pe lângă şcoala de arte, şi mai celebra şi mai bine văzuta şcoală de muzică, aşa că toate încercările mele cam vagi într-ale talentului, dar şi într-ale tehnicii, se sincronizau cu tentativele la fel de îndoilenice- calitativ vbind- ale unor copii de părinţi ambiţioşi care se racordau la normele de educaţie ale unui secol 18, ceva de genul. îmi închipuiam că puştii ăia sunt mai chinuiţi decât mine, pentru că se-ntâmpla să-mi placă să pictez, ba chiar să vreau să fac carieră în domeniul ăsta. mi-a plăcut foarte mult “great expectations”, filmul din 99, pentru că era exact povestea cuiva care producea nişte lucrări destul de naive, dar şi destul de pline de sentiment & de “that special something” ca să aibă o expoziţie în new york, ignorând circumstanţele de alt soi, whatsoever. şi mai era şi îndrăgostit de o fată blondă cu ochii verzi şi oau, şi eu eram îndrăgostită de un băieţel blond cu ochii verzi despre care încă bănuiesc că a simţit la fel ) dar de ce să-ţi trăieşti şi împlineşti your 1st crush când poţi da din bară-n bară până la victoria finală preţ de o adolescenţă mustind de discursuri bazate pe interogatio, cu clişeul aferent “why her? why not me (?”

probabil că my only brainiac period a fost cuprinsă între a 8a şi a12a, când mi-am concentrat tot timpul şi energia pe lecturi şi bibliografii pentru olimpiade, reducându-mi viaţa socială la minimul necesar (şi nici atât), ratând toate distracţiile conexe vârstei, ratând chefurile cu alcool şi săruturi bisexuale , ratând tăieri de fir, pierderi de memorie din perioada petrecerilor, ratând toate cele n-şpe mii de majorate la care a fost andra, excursii, festivalurim concerte şi cam tot ce putea fi interesant şi presupunea oarece interacţiuni normale, iar nu cvasi-fiţe intelectuale în mijlocul cărora mă găseam prin cluj, timişoara sau bucureşti, întrebându-mă încontinuu “ce naiba caut eu aici?”. desigur, o periadă aşa de bogată în ficţiuni şi non-ficţiuni nu putea să nu producă ceva stări interesante de melancolie, revoltă, puţină anorexie, puţină dragoste neîmpărtăşită, câteva isterii, crize de plâns, nopţi albe şi cearcăne adânci, o perioadă gotică, plete, 10 unghii negre, puţin mai multă dragoste neîmpărtăţită, broken hearts şi versuri de genul

îmi macin măselele ciocnindu-le una de alta. maşinile gonesc

spre destinaţii incerte. farurile lor văzute de sus desenează hărţi şi accidente rutiere.

la 4 dimineaţa aerul e suportabil. clujul îşi dezlipeşte afişele şi leucoplastele.

suntem mulţi care ne-am lins rănile lipiţi de uşile cu glasvant

ale fiecărei fericiri posibile . undeva

în alt cartier atingerile tale sacadate mi-ar putea lua pulsul. m-ar putea aduce la viaţă.

aici îmi caut cântecul strivit între dinţi . pielea ta ca o prelată peste amintirile mele fragile

n-are nimic din fierbinţeala nopţilor de iunie când toate ferestrele îşi umplu plămânii cu

chiotele fetelor violate. pielea ta e netedă şi se netezeste incontinuu

ca o poveste pe care simt nevoia s-o infrumusetez ca s-o pot striga in gura mare.

ca s-o auzi si tu si sa te inveselesti

(bucată aleasă pt că e scrisă fix acum 2 ani, nu de alta…)

acum nu ştiu ce fac, dar mă uit la istoricul ăsta glorioso-decadent şi ştiu că nu-i bine. ştiu că nu fac bine, că nu-i ok şi că lucrurile nu merg acolo unde aş vrea eu. sunt un melc pe care cineva l-a mutat de pe-o frunză fix în direcţia opusă celei pe care voia s-o urmeze.

coordonatele pe care se plasează cauzele pierzaniei mele de semestrul acesta sunt: sex & the city (dependenţă mai mult sau mai puţin autoindusă, preţ de o lună), rezultanta acestui serial despre being pretty & smart, în orice oridine, dar obligatoriu simultan, also known as cura de slabire echivalând cu minimum de energie şi chef, Jean Baudrillard, pe care l-am citit de fiecare dată când trebuia să citesc ceva despre paşopt sau alte cărţi insipide şi yahoo messenger. lor trebuie să le mulţumesc pentru randamentul scăzut, lipsa de apetit pentru învăţat (recrudescentă acum, futu-i), senzaţia că devin cea mai deplorabilă ipostază a mea, amplificarea gafelor pe care le fac (datul cafelei pe mine în timp ce foarte flexată cobor scările de la bcu şi mulţimea de studenţi care stau să pufnească în râs, iar eu mă aşez în faţa lor, lângă balta de cafea proaspăt formată & în expansiune, le zâmbesc hibrid drăguţă-jenată-maybe seductive, deşi ăsta nu-mi iese decât în oglindă, când am control asupra muşchilor faciali), imaginea half-stupid, half-retard pe care, în cazul în care mai există dubii, NU încerc să mi-o construiesc, ar fi un proiect prea elaborat şi ar trebui să fie pus la punct de o minte mult prea sclipitoare ca să iasă atât de autentic, ea, ca o compensaţie pentru modul abject în care asimilez orice element rizibil care intră-n raza mea vizuală, ţâşneşte invariabil din mine (so i guess this is karma ?) nu mai are rost să mă autoconsolez, să-mi găsesc justificări & să scriu speechuri apologetice: o dau iarăşi şi iarăşi în bară, ca românia la meciul cu olanda (where the hell did that come from ? ) ) mă simt ca în ilustraţie: un om cu o mască hidoasă pe cap, într-un loc insalburu, în apa care se răceşte.

i miss normality.

urăsc cuvântul, dar e absolut definitoriu pentru ce a fost ziua de azi. o binecuvântată înlănţuire de ceasuri în care-am pierdut vremea, asta la concurenţă cu cele în care mi-am făcut gânduri sumbre apropo de mult aşteptatul deznodământ al acestei sesiuni, nu mă mai suport aşa, în carnea unui animal orientat spre plăcerile superficiale pe care i le oferă viaţa colcăitoare pe net, adică mi se pare că nu mă mai recunosc, mă-ntreb unde s-a ascuns olga responsabilă şi silitoare şi calculată, după care îmi dau seama că şi ea este un mit de camuflaj al olgăi super-împrăştiate şi panicate dintotdeauna, doar că eficienţa mea în condiţii de stress s-a redus dramatic, şi bănuiesc că e din pricina condiţionării de a fi în vacanţă acum, bad habbits die hard. mi-ar plăcea foarte mult să mai pierd vremea prin hd ca după festivitatea de premiere, la un suc sau pur şi simplu acasă, întinsă pe canapea, în somnolenţă, rănită de mediile aiurea (aiurea într-un context de 10 infiniţi) pe care reuşeam să le obţin sau, după caz, de faptul că n-o să mai văd preţ de o vară indivizii pe care-i urmăream “cu privirea” (prin gimnaziu), să mă trezesc apoi cu un fel de gol, un fel de tunel care duce în reveriile alea cu tine protagonist, după o viaţă de figuraţii, genul de naraţiuni revanşarde, şi să mi se pară că nu mai ştiu unde sunt. sau să am senzaţia de coerenţă perfectă- să adorm şi să mă trezesc pe aceeaşi melodie rulând undeva în fundal. sunt conştientă că zilele alea de căldură şi răcoare împletite, zilele alea pe care mi le imaginam ca pe nişte eşarfe ude, albastre sau gri perlă, n-au să mai fie niciodată aşa, oricât de mult aş încerca să le mimez, să le pun în scenă aici. spun doar că erau cadrele de somn cele mai prielnice visărilor pe care, what a shame, n-o să le scriu sau regândesc niciodată, volatile ca parfumul sau ca praful sau ca ceva frumos şi părelnic. un maldăr de albituri în care să te pierzi ca într-un oraş străin. un corp care se face una cu patul. prăbuşire safe. moliciune infailibilă şi fără pată.

azi mă simt într-o mie de feluri şi filme nedevelopate. o coajă de ou într-un coş de gunoi. o tigaie cu ulei pe care-o curăţă cineva cu o bucată de păine. gustul unei răni pe care pui sare şi pier.

eşarfele din analogia de mai demult sunt înlocuite de draperii grele peste nişte geamuri spălate de ploaia cea mai plictisitoare a unei zile de sesiune, iar exprimarea mea are de suferit. şi cred ca ma mai simt cam cum se simte si o fostă gimnastă, acum bătrână& reumatică, încercând să execute un flic flac.

in a matter of sleeping coffees won’t do.

mă uitam mai devreme prin primul blog olguvia, de anul trecut. îmi dau seama că, în mare parte, ceea ce speram să devină pagina respectivă s-a materializat, poate mai repede şi mai self-orientated decât aş fi crezut. chiar e acolo un mic muzeu de obiecte derizorii (n-o spun înspre slavă deşartă sau autopromovare obscenă) şi chiar îmi inspiră acea teamă de “nu eşti ce-mi doream să fii”, îşi îndeplineşte cu brio funcţia de pahar cu apă rece peste moaca tălâmbă compusă de vreun machiaj nefericit, adică reuşeşte să mă abstragă de la orice ţinte improprii şi auto-înşelăciuni prost mascate. e o instanţă care se foloseşte de tonul & ironia vocii de la sprite “psst…şefu’, olga vrea să îţi spună ceva: de fapt puţin îţi pasă de rolul paşoptiştilor în dezvoltarea culturii române , vrei doar să i te lauzi profei tale din liceu cu aprecierile doamnei x”. în plus, eram aşa de artificială în sinceritatea mea, şi, vorba cuiva, atât de sigură în timiditatea mea, încât nu doar că mă simt mai searbădă şi cu ceva neuroni mai săracă, dar chiar am senzaţia că am ajuns într-un stadiu de degradare pe care continuu să-l văd ca pe un bau-bau both scary & intriguing şi căruia, ca să elimin din start orice eufemizări, numai growing-old i se mai poate spune (romgleza sau cum am auzit că i se zice slangului ăstuia snobish mi-e chiar utilă, n-o folosesc doar de dragul de a o avea-n palmares ) ) . iar citatul din palahniuk “închipuie-ţi că ai merge seară de seară la balul de absolvire, pentru tot restul vieţii”, nu ştiu de ce ataşat unui blog scurt şi la obiect de pe-atunci nu poate decât să-mi înfigă în creier ghimpele faptului că din binecuvântate pricini mi-am ratat banchetul, aşa că nici măcar nu pot demitiza (a.k.a călca în picioare) un clişeu mai mare decât toate kilogramele de tul, organza şi satin din care fetele de-a 12a îşi confecţionează rochii-tip-bomboană-fondantă-imensă. ce să mai vorbesc despre comentat cu maliţiozitate ţinute ratate şi alte eşecuri estetice- gen beteală-n coc sau corset la 4 rânduri de şucă presată.

apropo: annoyed pe veci de o femeie care a îndrăznit să mă suspecteze de un eventual rateu la capacitate, când eram, ce-i drept, proaspăt ieşită din spital după o banală hepatită A, dar, altfel, încă fericita posesoare a unui creier de cea mai bună calitate , profit de această ocazie a tripului down memory lane & salut iniţiativa mamelor insinuante până la abjecţie (ca dânsa) care nu scapă ocazia de a-şi umili odraselele cu pronunţate tendinţe spre obezitate cumpărându-le croissante cu cioco înainte de începerea probelor de examen, pe motiv că “le scade glicemia, sărăcuţele”. şi deplâng obedienţa cu care micile creaturi proscrise unui destin al ridicolului nelimitat îşi urmau mamele în toate cele. asta a fost o paranteză resentimentară, pe care probabil că o vor înţelege câţiva oameni vizitatori de blog (iar aceia vor avea niscaiva spasme vecine cu sufocarea prin râs).

merg să worship my thinspiration, să stau cu nesimţire pe mes şi (poate) să ascult nişte prelegeri de lit veche până adorm.

ziua a început perfect, perfect la modul programatic, aşa că nu se putea să nu contiune prost. e ca într-un thriller din anii 90, din ăla cu vacanţe exotice care sfârşesc în tragedii ireparabile. naturlich, nu-i cazul să dramatizez. cert este că m-am trezit la 6.36 după un vis în care cineva îmi relata nişte cazuri de morţi stupide, înfiorându-mă destul cât să nu mai zăbovesc pe tărâmuri onirice. am ştiut, fără prea multe ezitări, cu ce vreau să mă îmbrac, ba chiar m-am asortat perfect, ceea ce nu mi se întâmplă des. toată toaleta mea, alteori îndelung tergiversată & lălăită, s-a comprimat, tempral vorbind, extrem, extrem de mult. nu apăreau la orizont nici vicisitudinile unei bad hair day, în plus, am reuşit performanţa de-a nu blestema în oglindă imboldul “revoluţionar” de acum câteva luni, calificat de mine în fel şi chip, în funcţie de motivele ce mă conduc într-acolo, impulsul care m-a împins să mă tund cu breton şi să-mi complic zadarnic existenţa, şi care, dincolo de micile dificultăţi de ordin practic, mi-a mai şi facilitat un chip anodin, o dată cu cei 20 de centimetri de plete fiind smulse de la rădăcină aproape toate premisele tipei fatale care aş fi putut să fiu acum, eu, văduvită fiind de prerogativele-i până la noi revendicari. în fine, mi-am ordonat lucrurile în geantă, lucru de asemenea rarissim, pentru că toate foile mele colorate ajung pe pupitrele bcu-ului şifonate ca hârtia igienică, mi-am găsit toate pixurile încă funcţionabile şi am pus şi câteva agrafe de hârtie, asortate cu foile pe care aveam să fişez azi, ceea ce denotă puţină monomanie pe care n-o manifest de obicei, dar care azi părea să fie în sângele zilei, dacă există (şi de ce să nu existe?) aşa ceva. cum am coborât în staţie, cum a ajuns troleul, perspectiva de asemenea relativ dubioasă, pentru că de obicei pierd maşini, nu prind maşini, regulă care poate fi extrapolată şi în alte domenii de referinţă explorate aici, pe blog. sub înrâurirea unor forţe pe care, la ora 8 fără 10, pe scaunul meu mono (adică nu dublu, cum sunt 90% dintre scaunele din mijloacele de transport în comun), le consideram absolut benefice, postată deci la fereastră şi privind clădirile de pe calea moţilor, îmi începeam, glorioasă, ziua. ceva s-a fisurat în momentul în care am simiţit în ceafă arsura unei priviri rele (după staţia câmpului, bănuiesc) şi am remarcat o femeie vârstnică, dar încă vânjoasă, completată adecvat de vreo 2 sacoşele, râvinind, fără-ndoială, la locul meu mono. desigur că, vanitoasă şi confientă, plină de elanul obligatoriu al oricărei fiinţe aflate sub oblăduirea unor zâne simpatice, care vindecă de viciile pierderii timpului dimineaţa, mi-am păstrat “tronul”, nebinevoind să-l cedez decât la staţia “spitalul de copii”, staţie care, pe lângă faptul că e foarte lugubru intitulată, îmi mai şi inspiră amintiri traumatizante localizabile pe undeva prin jurul istoricului vârstei de 6 ani, când având oreon şi făcând ceva complicaţii datorate zbenguielilor mele lipsite de logică, am ajuns la contagioşi şi un medic gras, bărbos şi dur m-a întins pe un pat jegos (şi când spun jegos, mă gândesc la ceva absolut oripilant, muşama maro şi un cearşaf gălbui, cu urme de secreţii de natură infecţioasă) şi mi-a spus că dacă nu stau cuminte, o să ajung la perfuzii, adică la ceea ce eu imaginam ca un monstru de pluri-injecţii dureroase şi everlasting. dar cui îi păsa de toate astea în contextul tonusului absolut debordant cu care mă îndreptam spre bcu. unde mai pui că mi-am mai şi făcur profiziile pe drum, economisind cu acest prilej (ziceam eu) câteva minute bune din viaţa mea de şoarece de bibliotecă (sau de aspirant la acest statut). după ce mi-am cumpărat nestea-ul de piersici (deja laitmotiv) şi batonul fitness (alt laitmotiv), lucrurile păreau să se destrame gradual. o sfârşeală, nişte piţipoance reperate pe aceeaşi parte de drum, o femeie care mirosea a transpiraţie, nişte miasme amestecate, rezultând un posibil factor de migrene (şi când zic migrene, deja intru într-o categorie de oameni vag bolnăicioşi &, în chip ciudat, mândri de asta, pe care nu-i suport). calificată din prima în finala competiţiei de snobism şi orgolii fără motiv, intru în bibliotecă. aici: stupoare. plin. lume înghesuită pe măsuţele (insuficiente, ca număr) din hol, îmbulzeală şi la garderobă. după ce îmi scap lucrurile tacticos aranjate într-o folie de plastic, primesc, în sfârşit un număr şi, cu acelaşi aplomb de mai devreme (nesemnificativ ştirbit) , intru în sală, îmi iau 5 fişe (număr maxim, deci) şi mă apuc să le completez. între timp îmi beau nesteaul, ca un neam prost ce sunt, ocupând computerul aiurea şi neacordându-le şi altora şansa de a se apuca mai repede de învăţat. în fine, hotărâtă, îmi prezint fişele când constat că la ghişeu e cea mai nesuferită dintre bibliotecare. absolută fisură, asta nu-mi dă niciodată un loc pe margine sau în sala 2 . ea, ca o scorţoasă (remember baba absolută, fără cusur în rău? de dimineaţă m-am gândit la sintagma asta:)), ), îmi scanează codul de bare şi-mi zice “rezolvaţi-vă împrumuturile, apoi reveniţi”. hmm…am, ce-i drept, o carte luată de la litere, al cărei termen a expirat în 9, dar wtf? asta o aveam şi ieri. cum de n-a lezat integritatea nimănui ieri? umilită, dar mai ales foarte descumpănită, fac cale întoarsă. nu, imaginea nu-i într-atâta de înduioşătoare şi filmabilă de undeva de sus, în nuanţe calde, pentru că înjuram puţin printre dinţi. cu puţini bani la mine (aşteptând contribuţia familiei :p), decid să merg pe jos. de aici, ziua devine laxă, diluată şi decolorată, cam ca cerul de deasupra mănăşturului la ora aceea relativ matinală. dintotdeauna, mersul pe jos s-a potrivit stărilor neutre. ca atunci când cauţi ceva la care să te gândeşti cu intensitate şi nu găseşti decât petece comune de conversaţii, eventual mici pasaje care te dau peste cap pentr că mustesc de penibil şi te forţezi groaznic să le uiţi, dar efectul lor e întotdeauna ceva ca un bulgăre de zăpadă durigându-se, în fine, plimbarea mea (absolut şi indubitabil inutilă) de azi n-a diferit cu nimic de alte plimbări, din alte zile, atâta doar că am găsit un motiv absolut prozaic de dilemă, e prea prozaic şi tipi ca să nu-l şi scriu. deci, din nu ştiu ce străfunduri ale jumătăţii mele superficiale şi fricoase, aia care încearcă din când în când să mă convingă de faptu că nici o viaţă de profă într-un oraş mic nu-i de lepădat, even though i could have it so much better, aşadar, tot ea m-a împins la zâbovit neproductiv prin 2 dezolante magazine de second unde, printre haine care mă nostalgizează teribil fiindcă recunosc în ele trendurile de acum 3, 4, 5, 6 ani, am dat peste 2 rarităţi pe care nu mi le-am permis, şi la care îmi stă gândul (pelicula de superficialitate de peste orice alt gând prea măreţ ca să nu fiu flagrant de lame consemnându-l) şi în momentul de faţă. în primul rând, am găsit o pereche de blugi levi strauss şi în condiţiile în care i love levis-ii, deşi nu prea am avut parte de ei, faptul că îmi şi veneau bine a fost o lovitură sub centură. în al doilea rând, am găsit o gentuţă neagră betty barclay, şi cum demult îmi doresc ceva betty barclay, nu ştiu de ce, iar acum mă găsesc într-o situaţie imposibilă de genul: ce firmă să aleg? pentru că, trebuie spus, obiectele în sine nu erau spectaculoase, dar firmele, ei bine… şi simplul act pervers de a mă afişa cu ceva possibly expensive mă înnebuneşte. yes, am un demon al posesiunilor materiale şi al avariţiei în mine. acum trebuie să dau o fugă până în oraş, iar aceasta problemă o să mă bântuie, îndepărtându-mi mintea de la deliciile sesiunii.

sunt aşa de straight face-d, că nici nu ştiu cum să închei acest post.

behind these clouds

i’m almost home

sunt foarte aproape. dar asta nu mai contează. foarte, foarte aproape. toate se prăbuşesc ca bucăţile de faianţă în baia unei clădiri părăsite. o colecţie de intimităţi penibile întinse pe toate urmele de la suprafaţă, decente, fireşti, cum se întinde rujul pe chipul unei copile de şcoală, sau jeleul ăla pe care-l primeşti în tabere pe post de gem, la micul dejun. mi-am amintit că acum 4 ani am mâncat din aceeaşi farfurie, cu aceeaşi furculiţă, noi doi, şi ăsta e un clişeu pe care n-ar trebui să-l stochez, dar iată: e aici. e una dintre fotografiile în care mi se pare că mă priveşti în ochi a batjocură. un instantaneu strâmb pe care-l retuşez până ce-ncepe să capete vagi forme mitologice. uniţi preţ de un prânz la care nu-ţi primiseşi porţia, iar maţele-ţi chiorăiau de foame. contaminaţi de unul din miturile urbane ale fetelor de 16 ani care cred că dragostea ar trebui să existe. o fracţiune de imagine perfectă şi perpetuabilă. la nesfârşit, mai ştii? toate astea plus bunătatea, altruismul şi candoarea atârnând după mine cum atârnă panglicile din hârtie creponată în urma daciilor împodobite de nuntă. şi un claxon enervant care-mi sparge timpanele. toate astea cu un bonus din vanitatea pe care o vedeam crescând ca un balon de gumă în ataşatele tale de altădată. altădată când, după un stâlp, eram doar observatorul vag, hârtia mototolită pe care cineva scrisese o poezie patetică, preadolescenta perfectă, tocilara nefericită şi inadaptata fără scăpare. altădată, când anulam în gând toate epitelele astea scârboase şi te lăsam viu doar pe tine, decupat în jurnalul meu de maniacă, înfipt cu ace de gămălie în creierul ăla îndopat. un motiv destul de bun ca să fiu altfel. ca să fac 500 de abdomene şi să-mi las părul lung. ca să citesc mai mult şi să merg la ore de desen. ca să vreau să învăţ să cânt la chitară. ca să învăţ versuri din poeţii tăi preferaţi. ca să mă înşel cu nesimţire. să fac rabat de la toate impenetrabilele mele atitudini. to gain the world, to have to boy, to have it all. ca în monologul lui pip. n-am fi putut fi mai mult. strigăte prin ziduri, săruturi prin ziduri, spate în spate, de-alungul unui perete care nu se mai termină. ca în filme sau în videoclipuri. atâta doar, că niciunul n-ar fi putut face un pas real înspre celălalt. rămâneam cu ochii pironiţi în tencuielile albe- neapărat albe- şi surâdeam prosteşte. un zbârnâit înfiorător, ca după ce un altul-ţi închide telefonul în nas, îţi ia locul în multe poze cu ochii roşii şi maxilarele încleştate. tu n-o să citeşti textul ăsta, şi dacă o să-l citeşti, ce păcat. discursul meu de „dar nu înseamnă nimic acum, nu mai înseamnă absolut nimic” şi discursul tău de „săraca fată, întotdeauna mă va….” se vor bruia unul pe altul cu încrâncenare. nu-l citi aşa. ia-l de la început. i’m mostly fictional, îi ziceam cuiva, şi aveam dreptate. cenzurez prea mult din mine ca să ajung atâta de onestă încât să mai pot vedea licorne. cum puteam atunci. şi câte altele, care acum îşi iau locurile lor cvasi-perverse într-un tablou baroc. rutina ignoră stratul ăsta de mizerii şi lucruri mari rămase nespuse, legate aproape visceral de nevoia unui permanent contact cu ceva la care ajungi să te raportezi ca la o realitate spectrală. a cuiva care-ţi purta numele, care-ţi locuia camera şi-ţi folosea zâmbetele de rezervă. a cuiva renegat, care refuză să se şteargă. persistent. îndărătnic. şi-apoi, după o vreme, e ca şi când ţi-ai scoate sufletul la mezat. the soul of me. the heart of me. o linişte, o ruşine, o duhoare de consignaţie. rugina, cocleala, un miros moscat şi găurile negre ale nostalgiei. simţi cum se agaţă de tine fâşii din ceea ce însemna proiectul unui aparat de zbor, fâşii din ceea ce era imaginea ta perfectă “peste un numar de ani”. acum, când simt tot mai puţin şi îmi amintesc tot mai mult, văd clar că toate sunt fabricate ca să se ştearga, mai puţin frustrarea de a nu fi ajuns omul pe care-l schiţai pe şerveţele de hârtie atunci. too much of a strugle, îmi ziceam. miniaturile inocenţei sunt foarte curând înlocuite de gravurile pornografice ale dezavuării ei. şi-atunci, pe ce se fixeaza de fapt senzaţia asta de gol, de pământ care se surpă? pe nimic, and i shouldn’t care. am viaţa pe care o merit. un iubit. un viitor decent. şi o stafie care trece prin ziduri.o stafie pe nenumărate covoare roşii. în vene, artere şi capilare.

i’m not writing to reach you.

o să încep să am nevoie de stimulente ca să-mi pot aminti lucrurile nefiltrate, nedistilate şi mai ales necontaminate de acea “patină” de photoshop, efect special foarte la îndemână atunci când vrei să scoţi din anonimat o fotografie menită să imortalizeze câteva vestigii ale plictiselii de cameră locuită fără folos- aşa cum e camera mea în acest moment. mi se pare că am tndinţe de însiropare a tuturor posturilor din ultima vreme. o să devină nişte savarine greţoase, cu frişcă vegetală. mă uit (&iau exemplu de la) cât de fuşerite-mi erau descrierile de anul trecut. sintagme alăturate şi câteva propoziţii revoltate care, în lipsa oricărui liant în stare să le dea coerenţă, îşi pierdeau forţa şi se alăturau enunţurilor vag filosofice infectând blogurile de orice fel. mă oripilează faptul că aş putea fi atât de prost înţeleasă încât, dintr-un instict de ordonare şi clasificare înflorind în lumea stretch şi hiper-logică a specialiştilor în de toate, să mă trezesc ataşată unui dosar de pagini pildoase, mustind de afectare prost gestionată şi câte altele. dar, lăsând problemele de metablog pentru altcândva, here’s my weather topic today:

furtunile. îmi plac furtunile de vară atât de mult, încât faptul că trăiesc într-un parc de ciment dezoltat pe verticală nu poate decât să mă frustreze. acasă, în oraşul părăginos, nimeni nu se îngrijea să cosească iarba sau să tundă gardul viu sau să opereze cine ştie ce alte domesticiri, aşa că vegetaţia devenea ireal de luxuriantă, iar ploile, de-a dreptul asortate cu decorul wanna-be sau don’t wanna be tropical, sunau foarte bine şi răspândeau mirosul ăla despre care citim în idile şi texte cu specific bucolic. aşa că da, deşi în 90& din timp locuiam într-un oraş bântuit de fantomele industrializării, prin vară ne mutam în inima unor ruine luxoase, ca în great expectations (mai ales ca alea din filmul cu gwyneth paltrow pe post de estella). nu, nu ne simţeam captivi înt-un tablou de-al vreunui romantic german. sau mai bine zis, nu mă simţeam aşa. de cele mai multe ori, perioada asta mi se părea şi îngrozitor de infectă, aşa cu nu ştiam cum să strâmtez, să reduc la proporţii minimaliste tot rococoul ăsta peisagistic, atât de opulent că, destul de caricatural, până şi asfaltul cel mai trainic (e un eufemism, n-avem străzi fără denivelări sau urme de tocuri& tălpi din timpuri imemoriale) părea să cedeze, scoţând la iveală plante înghesuite pe centimetru pătrat de crăpătură, coada şoricelului & nişte flori cărnoase în formă de stea, mainly. acum plouă, plouă şi nici măcar nu aud ce se întâmplă afară, sau nu cu destulă acurateţe, e exasperant de-a dreptul.

wishlist: vreau să am iar 11 ani, o bicicletă pegas şi best friend neînsufleţit acea broască ţestoasă cu diametrul de 12 cm, moartă, sprijinită de un utilaj abandonat în spatele atelierelor în jurul cărora mă dădeam cu bicicleta. să-i urmăresc descompunerea şi să mă întreb cum naiba şi-a găsit sfârşitul tocmi acolo. that will be all.

ca în orice moment pe jumătate nostalgic, pe jumătate obligat-retrospectiv, vorbesc cu andra despre cum “anul trecut” se petreceau toate evenimentele conexe temutului şi incitantului punct nodal zis şi absolvirea . cultura pop-corn şi pizza la pachet, pachetele de filme simpatice, cu umor facil, pe măsura iq-uurilor modeste ale tinerilor de peste ocean (american pie, she’s all that, cruel intentions, never been kissed, not another teenage movie, romy &michele- asta ca să enumăr doar câteva dintre cele pe care mi le aduc aminte), videoclipurile mimozelor la kil vehiculate pe la începutul anilor 2000, toate respectând cu sfinţenie tiparul oarecum intens-emoţionant al scenariilor aferente (prom queen & king, dansul, sărutul, şansa de a răscumpăra o adolescenţă de supărări, listening to iron maideeeen- ca să parafrazez piesa-imn a tuturor copiilor în expectativa finalului revanşard- teenage dirtbag), plus legendele urbane care circulau şi la nivelul claselor 5-8, apropo de “ce-au făcut ăia de-a 12a la banchetul de la casa albă” (casa albă e/era numele unui motel de pe malul lacului de acumulare cinciş, la vreo 20 de km de hunedoara, spaţiu predilect aventurilor dublate de beţii şi destăinuri incendiare, la propriu, uneori, mai ales că mirifica oază dispune şi de-o piscină “din aia”, ştiţi voi, cvasi-scorojită, între albastru şi verzui), ca să nu mai vorbesc despre istoricul familial al andrei, a cărei soră, cu 6 ani mai mare, absolvise într-o promoţie de ceea ce ni se părea nouă a fi prototipul copiilor de bani gata, frumoşi,adoptând deja controversatul half ro-half english slang, toţi cu o brumă de inteligenţă suficientă ca să-şi construiască nişte vieţi la standarde înalte, ei bine, toată lista asta de cauzalităţi & antecedente ne determina să imaginăm destule puneri în scenă adecvate momentului iunie 2007. atâta doar că, ajunse acolo (doar eu & andra figurăm ca personaje, restul s-au simţit destul de bine şi în conformitate cu nivelul aşteptărilor) eram prea blazate ca să reacţionăm altfel decât ca nişte copii care primesc de ziua lor şosete şi chiloţi, chestii practice, dar total neatractive, adică.

pe scurt, totul, de la activitatea semi-comunistă sugestiv intitultă “predarea cheii” şi până la reiterarea unor imagini clasicizate, la care cred că 90% dintre părinţii hunedoarei visează, şi-anume puhoiul de oameni plictisiţi, convinşi că odraslele au să-şi ia bacul cu 10, trăind chiar pt asta, capabili de orice şpagă, în limita stocului disponibil, a fost un mare, mare, mare bullshit. ne-am prefăcut că învăţăm aşa cum auzisem că “se face”, cu geamurile deschise, perfuzii de cafea, îngheţată românească şi post-it-uri conţinând dinastiile imperiului roman şi desinenţele cazurilor în latină lipite pe dulap, ne-am prefăcut că mergem în echipă şi cu un mare gol în stomac spre liceu, ne-am prefăcut că ne lamentăm în dulcele stil al tocilarelor feşăn, ne-am prefăcut că numărăm zilele până când se termină totul, ne-am prefăcut că ne pare rău că nu am legat destule prietenii durabile, că încercăm să recuperăm spiritul de turmă pierdut pe drumul spre o viaţă normală, marcată de crizele specifice vârstei, câteva tentative de fugă de-acasă, rămase-n stadiu de proiect, câteva iubiri neîmpărtăşite, rămase-n stadiul de skeletons in the closet, ne-am prefăcut că aşteptăm cu sufletul la gură rezultatele, apoi ne-am prefăcut că mergem să sărbătorim victoria (ţin minte că am băut excesiv de multe cocktailuri ass-hole, cu rom şi coniac şi nu mai ştiu ce naiba, erau foarte ciudate). în plus, ai mei, ca nişte oameni normali ce sunt, n-au făcut mare caz de bacul meu, nici măcar nu erau în localitate, aşa că micile mele scăpări “bac”hice au trecut aproape neobservate.

în acelaşi fel mă prefac acum pătrunsă de emoţiile sesiunii, deşi toate sunt un mare bullshit (sorry de redundanţă, chiar nu găsesc al termen mai plastic de atât), de la trezitul la 6 jumate şi lanţul de cafele ineficiente, la trista performanţă de a produce kilograme de maculatură impersonală şi până aproape de senzaţia că intru sub incidenţa unei pase resentimentare. clujul nu-i suficient de sinistru ca să.mi poată satisface orgoliul masochist de neasorată, indaecvată, improprie. nici măcar cântecele drojdierilor de mănăştur care, acum, deja, răzbat până la mine, nu-s îndeajuns de groteşti.

i am/ want to be a living earworm

zâmbetul tău nu e ca zâmbetul meu. preiau rândul ăsta dintr-un blog de-ale andrei şi dintr-un cântec care-mi ricoşa prin minte într-una dintre cele mai stranii vacaţe liniştite petrecute vreodată într-o pseudo-singurătate soră bună cu nebunia. genul de nebunie benignă, instaureazându-se parţial în neuroni după o cursă contra-cronometru cu te miri ce fantasmă a zilei. acea cruntă oboseală care dă semne să se transforme, pe nesimţite, într-o aglomerare de voci ale nimănui. trăiesc într-o logică schizoidală perfectă. închid ochii şi repet un exerciţiu propus de nu ştiu cine mai demult, pe când eu nu aveam o cultură destul de solidă a suspiciunii, citeam romane victoriene şi îmi compuneam o recuzită comportamentală, omiţând vicii, rebrliuni şi nevroze insomniace, pe măsura lecturilor mele destul de opace şi de lipsite de inteligenţa necesară şi obligatorie unei fete nu tocmai debordând de frumuseţe- îmi dau seama acum. zicea, deci, instanţa aia persuasivă, că seara, dacă închizi ochii, repeţi un cuvânt până-i pierzi sensul- cam ca proust- şi-ţi laşi apoi gândurile să fugă aiurea, să se ciocnească unele de altele sau, ca păsările captive-n colivii, de gratiile bietului tău craniu fat full of trust, o să decupezi din toată aglomerarea aia exact răspunsul care-ţi trebuie la întrebarea pe care ţi-e teamă s-o formulezi. răspunsurile mele sunt din ce în ce mai dezastruoase. nu ştiu ce anume mă frământă şi-n ce cuptor sinistru o să coacă tot aluatul ăsta inform în care se prefac toate ingredientele perfecte pentru produs certitudini, dar, ca să revin la versul ăla tembel care-mi joacă ping pong pe terenul de joacă destinat-acum- sesiunii pline de formalităţi- zâmbetul meu nu mai e ca zâmbetul meu de mai demult, e ceva între bitter sweet şi ice tea cu antioxidanţi, ceva între indolenţă şi teamă, ceva între rictus şi rânjet sfidător, zâmbetul meu nu e zâmbetul din oglindă sau zâmbetul de “am dinţi curaţi şi sănătoşi”, e felul în care se manifestă el pe dinăuntru, cu vocaţia lui de ice-berg vulgaris sau melanom malign clark 5, superramificat peste toate organele vitale, poducând metastaze like a dark blue land mine. aş vrea să scriu despre hunedoara, dar în hunedoara e mereu aceeaşi vară, pe la mijlocul anilor 90, cu asfaltul crăpat de sub care ies buruieni, locuri de joacă periculoase, copii handicapaţi, gumă de mestecat lipită sub blatul unor ghişee, magazine pustii, pline de marfă la preţ redus, auriu-oxidată, second handuri cu nume imposibile (“visul imaginaţiei”), menite parcă să destindă încrâncenarea vânătă ce stă să se întrevadă în cele câteva momente de luciditate , halourile ratării injectate la colţ de stradă ca o doză zilnică de simpatie & solidaritate, dovezile fidelităţii faţă de clişee, pensionarii jucând şah, afişele electorale lipite strâmb, sloganuri deprimante pentru un oraş verde prăfos, o lume redusă la cromatică şi o cromatică intuită abia, fără prea multe justificări, chioşcuri în care se vând ziare şi reviste de acum un an, postere colective din care ar putea face oricine parte, două dimensiuni, biblioteci pline de clasici şi clasici în viaţă, miros de salcâm, hoituri de vrăbii, iarbă udă şi caprifoi, trupuri din care muşcă singurătatea simplă şi singurătatea complicată umblând despuiată sub carnea uscată, golită de obscenitate şi de orice potenţial pervers a celor câţiva nebuni/stranii/bizari pentru care aplicăm mereu alt cod al bunelor maniere (femeia persecutată, bătrâna slabă, cu 2 cârje, fostă-cea-mai-frumoasă-fată-din-oraş, licenţiată-n medicină & filologie, blondul angelic în platoşa lui de cuie, şurubelniţe, şuruburi, arme albe, săbii împopoţonate, kitschuri din comerţul obscur practicat în zona pieţei obor hd, ceasuri de mână, din plastic, fiecare fixat pentru alt fus orar, elastice de păr pe post de brăţări de gleznă, ciorapi din plasă, fuste roz bombon, bluze suprapuse, flori din plastic, o cască de motociclist, ochelari de scafandru sau de sudor, aşa de plin şi de stratificat şi de arlechin că nu-l poţi cuprinde tot dintr-o singură privire, generalul impostor, cu mii de insigne şi mărţişoare atârnându-i de haina cu epoleţi, cel care în fiecare duminică face turul maraton al bisericilor oraşului şi intră acolo făcând semnul crucii şi binecuvântând enoriaşii, ca un mântuitor de bâlci, l-am văzut chiar încercând să intre-n altar şi luând, ca pe nişte ofrande binemeritate, florile ce-mpodobeau icoanele- gladiole, crini, etc). nu ştiu dacă să spun că ce-i acolo e o menajerie jegoasă, un decor pentru te miri ce dystopie cu buget redus sau un district al morţilor, ca la will self.

dar e, uneori, vitriol în ochii fetiţei de acum 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2 ani.

face against the window- you can watch it fade to grey.

[nivel dark nostalgic] bored in some 90s fantasy. ascult ceva folk ironic, ceva easy listen songs, schimb plăcile, mă ghemuiesc, sunt pion într-un joc de carton- piticot sau nu te supăra frate, am hainele triste din bumbac rărit ale unui copil dintr-o revistă vintage, bântui prin fotografii cu oameni care-mi seamănă, beau ice tea de piersici, mă vreau înapoi în bucla temporală a bacului de anu trecut, inclusiv pe dealul ciuperca, vorbind cu andra despre cum amândouă mai ajuns pe-acolo ataşate de nişte iubiţi de care ne era cam silă (pt că eram mici şi debusolate) şi cum ne-am blestemat zilele pt îmbrăţişările alea care, în uscăciunea lipsei de orice sentiment tandru, păreau mai degrabă preludiile unor violuri paradoxale. “sunt cu tine pt că nu e nimeni altcineva aici”. ziceam că ce verde igrasios e totul în flashurile alea, şi plăcerea, atâta câtă putea fi- cât permitea fizilogicul să fie- nu era o răscumpărare fugitivă sau volatilă a corpului care oricum moare- ci maxima lui decrepitudine. şi cum, după toate astea, a apărut un clasic exchibiţionist de hunedoara, unul tinerel şi nedezvoltat, aproape înduioşător cu sexul ăla ca de cauciuc. nici măcar nu ne-am putut înfuria, nici n-am putut să râdem. am plecat spre casă. am vorbit despre proba de la geografie.

dealul ăsta ivit pe undeva pe la capătul o.m.-ului e unul din toposurile noastre comune, destul de des resemantizat şi reactualizat. totuşi, păstrează dominanta sumbră a interacţiunilor cu imagini groteşti- nebuni, femei grase şi celulitice topless, panorame dezolante.

[nivel conceptual] cea mai sinistră amintire- cam din acelaşi amplasament- :eram într-un vis cu un amic vechi şi prăfuit de care m-a legat ambiguitatea unei “nu tocmai” atracţii rezumate la îmbrăţişări cu substrat, holding hands, vizite destul de târzii şi câteva “aproape săruturi” seara, după plimbări aiurea prin o.m. , judecat stilul arhitectural sovietic via ostereich (cartierul meu seamănă puţin cu ansamblurile de locuinţe din tablourile lui egon schiele, singurele foarte mişto ale lui, de altfel, şi numai pentru că îmi aduc aminte de casă), vorbit despre dali’s poo şi despre poemul sufletul meu, psyche al lui stănescu (don’t know why, dar asta îmi amintesc despre el..), plus făcut cam tot ce se putea face la vârsta aia, prin prisma faptului că amândoi eram dotaţi cu o inteligenţă puţin meste media vârstei. în vis, dormisem la el. peste noapte, peretele din faţa patului se surpase şi tot blocul, ca tot oraşul, de altfel, fusese înghiţit de dune mari de nisip, mai puţin apartamentul ăsta situat la ultimul etaj. cât vedeam cu ochii- deşert, ca în pozele cu apusuri în sahara. atât. dead end. nimic în plus. nisip şi o casă cutie de chibrituri. simplu ca bună dimineaţa spusă pe stomacul gol cuiva a cărui prezenţă mai contează cât avatarul smiley din faţa numelui. bună dimineaţa ireală dinaintea unui test a cărui utilitate o pui la îndoială. bună dimineaţa ca un blank între cuvintele pe care nu prea ai chef să i le spui, şi care se ridică precum fumul dintr-o grămadă de caiete arse, nu mai înseamnă nimic, dar au fost acolo, au conţinut câteva sute de zile de tăieturi de informaţii fatale. (când eram mică şi duceam plase cu foi inutile la şcoală pentru a salva pădurile mă gândeam la cum ar fi ca o operaţiune de colectare şi reconversie a maculaturii să eşueze şi să ajungi să cumperi caiete cu câte-o pagină scrisă de altcineva, cu poeme stupide şi jurnale a căror autenticitate se amestecă, într-un gând de “i’m no good”, cu a ta, care trăieşti şi simţi la fel de agramat, la fel de standard. ultima parte a gândului e o consecinţă a lui de peste ani. pe vremea aia n-aş fi găsit nimic deplorabil în toate astea, doar un soi de distracţie insolită, ca atunci când îmi închipuiam că prizele sunt feţe de oameni binevoitori, iar cutia cu nasturi e o rezervaţie de prize micuţe). nu-mi pasă de ce visez decât în măsura în care ar merita trăit. în măsura în care ar da o dimensiune mai optimistă vieţii mele în care nu se întâmplă decât scurte plimbări. mă aventurez in this dull place that i call my life. păstrez proporţiile, dramele mele sunt drame în raport cu ce a fost până acum, ziceai mai demult. nu-mi pasă de vieţile complicate, mai complicate decât a mea, eu vreau un singur termen de comparaţie, un singur main character.

[nivel de sesiune] credeam că şi azi e o zi peste care aş prefera să sar, o zi de la care vreau să chiulesc şi pe care s-o recuperez în conversaţii otrăvitoare şi texte simpatice şi câteva poze care nu-s mare lucru din punct de vedere artistic, dar în care lumina e un suprapersonaj, la fel şi the grass greener, the days sweeter, the nights of wonder…că azi e o zi în care trezirea se face segmentat, trezirea e ca o rochie cu căptuşeala ruptă sau atacată de molii, o evidenţă perfidă a faptului că nu mai e ce-a fost, că trebuie “şi asta” aruncată.o poză tăiată-n bucăţi perfect egale. a time machine. a rusty spaceship. un titlu perfect. “dragostea în vremea holerei”. nimic nou de pe frontul de vest.

[ nivel de messenger] aş fi putut să nu dau jos masca de wondergirl supergirl pe care mi-am confecţionat-o în ultimii 3 ani. pentru că sub ea e dezastru. farduri năclăite, lacrimi cu mucegai, umezeala putredă a unei camere de la capătul coridorului, ochii ca 2 becuri sparte. niciun pic de lumină solară. era bine să nu ştiu ce se mai întâmplă pe-acolo. la capătul riscant al glumelor bune şi-al vorbelor de suprafaţă. era mai bine să nu vadă. imaginea completă nu e întotdeauna mai frumoasă decât detaliul de pe piesa de puzzle. piesa pe care i-am întins-o. chit că era un ciob de oglindă. am iar 14 ani şi o faţă tâmpă, am 14 ani şi sunt mare hippie, am 14 ani şi idei preconcepute, am 14 ani, proto-emo, trăiesc cu a hole in my heart and one between my legs.

viaţa mea e dulapul unei fashion-victim: doldora de haine & nothing to wear