face against the window- you can watch it fade to grey.

[nivel dark nostalgic] bored in some 90s fantasy. ascult ceva folk ironic, ceva easy listen songs, schimb plăcile, mă ghemuiesc, sunt pion într-un joc de carton- piticot sau nu te supăra frate, am hainele triste din bumbac rărit ale unui copil dintr-o revistă vintage, bântui prin fotografii cu oameni care-mi seamănă, beau ice tea de piersici, mă vreau înapoi în bucla temporală a bacului de anu trecut, inclusiv pe dealul ciuperca, vorbind cu andra despre cum amândouă mai ajuns pe-acolo ataşate de nişte iubiţi de care ne era cam silă (pt că eram mici şi debusolate) şi cum ne-am blestemat zilele pt îmbrăţişările alea care, în uscăciunea lipsei de orice sentiment tandru, păreau mai degrabă preludiile unor violuri paradoxale. “sunt cu tine pt că nu e nimeni altcineva aici”. ziceam că ce verde igrasios e totul în flashurile alea, şi plăcerea, atâta câtă putea fi- cât permitea fizilogicul să fie- nu era o răscumpărare fugitivă sau volatilă a corpului care oricum moare- ci maxima lui decrepitudine. şi cum, după toate astea, a apărut un clasic exchibiţionist de hunedoara, unul tinerel şi nedezvoltat, aproape înduioşător cu sexul ăla ca de cauciuc. nici măcar nu ne-am putut înfuria, nici n-am putut să râdem. am plecat spre casă. am vorbit despre proba de la geografie.

dealul ăsta ivit pe undeva pe la capătul o.m.-ului e unul din toposurile noastre comune, destul de des resemantizat şi reactualizat. totuşi, păstrează dominanta sumbră a interacţiunilor cu imagini groteşti- nebuni, femei grase şi celulitice topless, panorame dezolante.

[nivel conceptual] cea mai sinistră amintire- cam din acelaşi amplasament- :eram într-un vis cu un amic vechi şi prăfuit de care m-a legat ambiguitatea unei “nu tocmai” atracţii rezumate la îmbrăţişări cu substrat, holding hands, vizite destul de târzii şi câteva “aproape săruturi” seara, după plimbări aiurea prin o.m. , judecat stilul arhitectural sovietic via ostereich (cartierul meu seamănă puţin cu ansamblurile de locuinţe din tablourile lui egon schiele, singurele foarte mişto ale lui, de altfel, şi numai pentru că îmi aduc aminte de casă), vorbit despre dali’s poo şi despre poemul sufletul meu, psyche al lui stănescu (don’t know why, dar asta îmi amintesc despre el..), plus făcut cam tot ce se putea face la vârsta aia, prin prisma faptului că amândoi eram dotaţi cu o inteligenţă puţin meste media vârstei. în vis, dormisem la el. peste noapte, peretele din faţa patului se surpase şi tot blocul, ca tot oraşul, de altfel, fusese înghiţit de dune mari de nisip, mai puţin apartamentul ăsta situat la ultimul etaj. cât vedeam cu ochii- deşert, ca în pozele cu apusuri în sahara. atât. dead end. nimic în plus. nisip şi o casă cutie de chibrituri. simplu ca bună dimineaţa spusă pe stomacul gol cuiva a cărui prezenţă mai contează cât avatarul smiley din faţa numelui. bună dimineaţa ireală dinaintea unui test a cărui utilitate o pui la îndoială. bună dimineaţa ca un blank între cuvintele pe care nu prea ai chef să i le spui, şi care se ridică precum fumul dintr-o grămadă de caiete arse, nu mai înseamnă nimic, dar au fost acolo, au conţinut câteva sute de zile de tăieturi de informaţii fatale. (când eram mică şi duceam plase cu foi inutile la şcoală pentru a salva pădurile mă gândeam la cum ar fi ca o operaţiune de colectare şi reconversie a maculaturii să eşueze şi să ajungi să cumperi caiete cu câte-o pagină scrisă de altcineva, cu poeme stupide şi jurnale a căror autenticitate se amestecă, într-un gând de “i’m no good”, cu a ta, care trăieşti şi simţi la fel de agramat, la fel de standard. ultima parte a gândului e o consecinţă a lui de peste ani. pe vremea aia n-aş fi găsit nimic deplorabil în toate astea, doar un soi de distracţie insolită, ca atunci când îmi închipuiam că prizele sunt feţe de oameni binevoitori, iar cutia cu nasturi e o rezervaţie de prize micuţe). nu-mi pasă de ce visez decât în măsura în care ar merita trăit. în măsura în care ar da o dimensiune mai optimistă vieţii mele în care nu se întâmplă decât scurte plimbări. mă aventurez in this dull place that i call my life. păstrez proporţiile, dramele mele sunt drame în raport cu ce a fost până acum, ziceai mai demult. nu-mi pasă de vieţile complicate, mai complicate decât a mea, eu vreau un singur termen de comparaţie, un singur main character.

[nivel de sesiune] credeam că şi azi e o zi peste care aş prefera să sar, o zi de la care vreau să chiulesc şi pe care s-o recuperez în conversaţii otrăvitoare şi texte simpatice şi câteva poze care nu-s mare lucru din punct de vedere artistic, dar în care lumina e un suprapersonaj, la fel şi the grass greener, the days sweeter, the nights of wonder…că azi e o zi în care trezirea se face segmentat, trezirea e ca o rochie cu căptuşeala ruptă sau atacată de molii, o evidenţă perfidă a faptului că nu mai e ce-a fost, că trebuie “şi asta” aruncată.o poză tăiată-n bucăţi perfect egale. a time machine. a rusty spaceship. un titlu perfect. “dragostea în vremea holerei”. nimic nou de pe frontul de vest.

[ nivel de messenger] aş fi putut să nu dau jos masca de wondergirl supergirl pe care mi-am confecţionat-o în ultimii 3 ani. pentru că sub ea e dezastru. farduri năclăite, lacrimi cu mucegai, umezeala putredă a unei camere de la capătul coridorului, ochii ca 2 becuri sparte. niciun pic de lumină solară. era bine să nu ştiu ce se mai întâmplă pe-acolo. la capătul riscant al glumelor bune şi-al vorbelor de suprafaţă. era mai bine să nu vadă. imaginea completă nu e întotdeauna mai frumoasă decât detaliul de pe piesa de puzzle. piesa pe care i-am întins-o. chit că era un ciob de oglindă. am iar 14 ani şi o faţă tâmpă, am 14 ani şi sunt mare hippie, am 14 ani şi idei preconcepute, am 14 ani, proto-emo, trăiesc cu a hole in my heart and one between my legs.

viaţa mea e dulapul unei fashion-victim: doldora de haine & nothing to wear