am stat sa ma gandesc la un lucru: in toate dystopiile pe care le-am citit pana acum, pana sa intervina factorul irational cunoscut si sub numele de “dragoste” (yeah, yeah, cel mai hidos dintre monstri, m-a uns pe suflet apuleius cu treaba asta), totul are aspectul unei utopii de netagaduit si de nefisurat. cerul e albastru, masinariile se rotesc, oamenii poarta uniforme, zambesc la fel, vorbesc la fel, isi doresc sa fie identici si spera sa scape cat mai iute de orice particularitati daunatoare imaginii lor impecabile. imaginii lor “ca intreg”. totul coerent, totul egal cu sine. tu, unitate utila societatii tale stralucitoare, traiesti si gandesti cat mai geometric cu putinta. simetria is the key. iar cand inevitabilul se produce (mi-as dori sa se poata preta alt termen, mai putin apocaliptic, dar uite ca numai inevitabilul e available la ora asta) incepi sa ai un id autentic, nume, specificitate, trasaturi ale tale, gesturi unicat, ba mai rau, incepi sa-ti doresti ritmul asta al tau, cu desavarsire al tau, fara alte implicatii si legaturi perfect egale cu celelalte “unitati”. obsedat de reconstructii, obsedat de sanatatea si integritatea pierdute. si aratand cu degetul o lume a carei singura vina este aceea de-a putea functiona in lipsa acestui motoras al tau ce incepe, brusc, sa zbarnaie, ca un muschi situat te miri unde, care, dupa efort, incepe sa doara si-ti vine sa zici, stupefiat “nu credeam ca si locul ala poate sa doara”. si, dincolo de fictiuni, ma gandesc ca praful verzui si lumina stranie, cetoasa, de deasupra hunedoarei, s-au asternut numai atunci cand factorul x a-nceput sa actioneze fatal si in ecuatiile mele extrem de simple. compar treaba asta cu ruptura dintre placerea mea de a rezolva probleme de matematica in clasele mici (dadeam gata culegeri intregi) si chinul survenit o data cu multele paranteze si mai multii termeni necunoscuti din gimnaziu, care complicau inutil lucrurile. cam asa a fost si-n viata. tot timpul am inventat scuze logice pentru ura mea viscerala (dublata de fericirea masochista al carei gust il redescopar acum) fata de hunedoara. am crezut ca nu mi-a placut sentimentul de claustrare generat din constientizarea timpurie a multiplelor retele de cunostinte slash spionaj care functioneaza “subteran” intre locuitori. fiecare x este nepotul lui y, prietena din copilarie a lui z, casatorita cu z1, vecinul bunicii cumnatei colegei mamei mele. am crezut ca ma incomodeaza privirile lipsite de decenta ale absolut tuturor locuitorilor acestui oras, care nu pregeta in a te atentiona (cat mai malitios cu putinta) ca esti prost tunsa, machiata, imbracata, croita (asta in concordanta cu propriile lor exigente estetice, indoilenice, eufemistic vorbind). m-am autoiluzionat ca etica problematica a tuturor colectivelor din fostul meu liceu a fost sursa otravii care m-a imbatat cu aceasta tipica nefericire ridicata la rang de drog. am facut o lista pe care bifasem itemi ca: lipsa prietenilor, sentimentul de “i don’t belong here”, incapacitatea de a ma adapta unui mediu prea nu stiu cum pentru mine, posibilitatile reduse, biblioteca prea mica, mentalitatile, umbra fostului regim, kitschul, dispretul, lumea buna pe care n-o pot pune decat intr-un sir infinit de ghilimele, “prea stramt”, “prea murdar”, “prea putin”, “prea trist”. scarba si toata familia ei semantica. acasa era bine. acasa era mica mea sera, cultura mea de muzeu. dar hunedoara, ca intreg, a fost un decor lipsit de dragoste. in tot orasul asta blestemat n-am gasit niciun pic de afectiune “straina”, niciun pic de caldura umana, nimic dezinteresat. fireste ca lumina ciudata si frigul inexplicabil, pana si-n zilele de canicula, au persistat. fireste ca vad numai copacii fara frunze (cei putrezi, foarte multi, de altfel), cladirile paraginite si crapaturile din asfalt, balariile , cainii vagabonzi, insectele mutante, izvoarele cu apa otravita si combinatul ala imens, ca o tumoare. n-a fost niciun pic de dragoste autohtona, made in hd, aici, pentru mine. stiu ca e al dracului de patetic ce spun si poate ca e si mai patetic ca o fata destul de ironica/sarcastica in esenta ei (read: masca ei) sa recunoasca faptul ca nu traieste pentru nimic pragmatic si pentru nimic ce se poate realiza altfel decat pe caile hazardului (si nici macar nu se pricepe sa formuleze chestia asta intr-un mod mai inteligent si mai putin evident). dar daca e sa fac un inventar, e foarte usor de dedus sursa “veninului”. repet, niciun raspuns pozitiv sau incurajator. respingere, repulsie, ras infundat, intrebari retorice, paranoia.

primul a fost dan m., coleg de gradinita (daca nici prima idila “dorita” de la gradinita nu iese, la ce sa ma mai astept, nu?). dan m. era un prince charming in miniatura si foarte curtat. dragute si uratele, colegele mele de gradinita se-mbulzeau in vestiare ca sa se “pupe” cu el. parea oarecum pasiv la aceste favoruri (asta m-a si determinat sa-mi incerc norocul): toate, fara exceptie, primeau un suvenir pe care-l etalau ca pe o papusa barbie originala, dintre cele prezentate-n spoturile publicitare de pe cartoon network. dan mergea la scoala de muzica, ai lui aveau niste meserii care sunau misterios si foarte “desprinse” din serialele anilor ‘90. dar eu nu-l priveam pe dan ca pe-o papusa pe care trebuia s-o am. eu “visam” la dan, construiam scenarii, adica ziduri care l-au determinat sa articuleze un “nu” foarte apasat (genul de nu pe care numai la varsta aia ti-l permiti) in momentul in care, incurajata (si, probabil, boicotata, pe de alta parte, who knows) de colegele mele, am indraznit, in sfarsit, sa-i cer favorul atat de altruist acordat altor fetite. cateva zile mai tarziu, a reusit si performanta de-a ma umili la ora de gimnastica, dandu-mi pantalonasii jos si facandu-ma sa urlu isteric. probabil ca mintea mea a deletat cateva dintre detaliile cele mai dureroase, asta pt autorpotectie si asigurarea inscrierii altor experiente esuate pe harta micilor mele nevoi de afectiune. e clar ca n-a fost de bun augur aceasta pasiune pt ceva, in fond, inaccesibil, a precious mama’s boy, care nu catadicsea sa-mi raspunda la salut, a carui ciocolata preferata era “bounty”, preferinta pe care-o recuzam din start si pe care-o priveam cu mefienta, dar si putina superioritate, fiind singurul (si esentialul) defect de care se facea, in ochii mei, vinovat, si care, din nu stiu ce gest de ironie, a mimat, intr-o zi, in timp ce ne asteptam parintii si repetam cateva scene din piesa noastra de final de gradinita – snow white – (in care eu eram mastera, iar el printul) , ceva ce parea sa semene cu o mangaiere razleata. nu l-am revazut de atunci. am auzit ca e prin cluj, la conservator, infumurat si plin de ifose. 150% a uitat-o pe fetita uratica si timida, desi plina de rautati, altfel, care, acum 14 ani, ii dadea, hopelessly, tarcoale.

al doilea (si mai sinistru in abordare decat cel dintai) a fost andrei, un coleg din scoala generala (clasele 1-4) de care am descoperit ca “imi place” undeva prin luna mai, in timpul clasei a3a, perioada marcata de toate produsele promotionale aferente filmului “titanic”. spre deosebire de dan, andrei avea un chip spalacit si genele decolorate, ceea ce imi inspira un soi de pace de consistenta spumei (era o comparatie pe care-o tot faceam, mental, pentru ca altfel mi-ar fi fost jena). de obicei, mi se adresa in chestiuni pur “scolare” (teme & stuff) si ii dadeam voie sa copieze anumite lucruri care n-ar fi fost prea batatoare la ochii exigenti ai invatatoarei noastre. in calitatea mea de sefa neproclamata, eram pusa, uneori, sa fac liste cu “cei care nu stau cuminti”, iar eu imi afisam marinimia si indulgenta in ceea ce-l priveste, sperand sa aiba atata perspicacitate incat s-o considere un favor “de intors”. se vede clar ca, inca de-atunci, gandeam in termeni excesiv de victorieni. baiatul era destul de greu de cap si dintr-un soi masculin mai crud decat mi-as fi putut imagina. astfel ca, dupa ce am tatonat terenul lansarii provocarii de-a sta in aceeasi banca, si dupa ce am dezbatut indelung cu adelina problema arzatoare a modului in care aceasta avea sa-i aduca la cunostinta sentimentele mele cele mai ingenue, m-am pus pe tinut un jurnal in care notam, cu multa luciditate, tot tot tot ce facea, zicea, privea, admira, debita andrei. evident ca, intre timp, am aflat, cu dezamagire, ca nu sunt singura fata care a pus ochii pe el si ca andrei e o frumusete universal-valabila, cum au fost toti cei de care m-am indragostit ulterior. la fel de inaccesibil, inabordabil si indisponibil pentru o lacking-beauty-fatty ca mine. am incercat sa trag cu ochiul la ce a raspuns andrei in primul oracol pe care-l vazusem vreodata. no clue. am decis, apoi, sa infrunt adevarul in fata, mai precis din lateral, ciulind bine urechea stanga in momentul in care, pe randul de la geam, inaintea unei ore de geografie, adelina ii zicea ca “lu olga ii place de tine, tie iti place de ea?”. raspunsul, destul de previzibil, a fost aproape socant la nivel “formal”. cruzimea in persoana. vocea ratiunii mele calauzitoare din anii urmatori. “ceee? mie? de umflata aia cu pompa? hahahahaha”. da, da, the hahahaha included. all included. adelina mi-a aruncat o privire sfidatoare din care puteam dezghioca 2 informatii: 1. precautia ei anterioara “ti-am zis eu”. 2. lipsa surprizei “pai bine, olga, la ce te asteptai?”. inima mea a impietrit (relativ, si vreme indelungata, dupa ce am mai fost facuta “buha” in timpul unei excursii la orastie, dupa ce am plans la filmul “titanic’ si dupa ce am inceput s-o urasc pe cea mai draguta fata din clasa, careia el i-a facut propuneri obscene (literalmente), dupa ce, toata vacanta de vara am dat, aiurea, tarcoale blocului lui, care se afla destul de departe de al meu, supunandu-ma, deci, la pericole si posibile muscaturi de caine in numele iubirii mele nestramutate, imbracandu-ma frumos special pentru aceste expeditii si devenind un personaj pitoresc printre prietenii (& tovarasii) lui, actuali ratati cu pasaport si viza, care-mi strigau in urma “olga, ce faci, ai venit sa-l vezi pe andrei?”, norocul (si salvarea rusinii) constand in faptul ca lipit de blocul lui era unul dintre cele 3 supermarketuri existente in hd la ora aceea. a real dona quijote, me, ce sa spun. mi-a trecut dupa ce am fost colegi de banca in anul urmator, timp de un semestru, timp in care am devenit camarazi, si, mai ales, dupa ce am dansat impreuna la o reuniune. am fost extatica atunci.

dupa andrei a urmat tot un andrei, blondiu si spalacit de asemenea, cu vreo 90 de grade mai perfid decat cel dintai. eu eram in clasa a5a, tinusem prima cura de slabire din viata mea, el intr-a 6a. eu eram mini-vedeta (see postul cu the end of an era), el era un baietel charismatic si vorbaret, care a facut un gest crucial: m-a luat de dupa umeri. la 11 ani e posibil sa te indragostesti si de un lemn care, prin te miri ce farmec, te ia, pe neasteptate, dupa umeri. in principiu, imi amintesc cu placere de o perioada ambigua de intalniri pe coridor, priviri piezise si intruziuni de-ale unui prieten de-ai lui care a dat buzna in clasa mea in timpul unei pauze si mi s-a adresat in timp ce-mi mancam pachetelul: “il stii pe andrei?” eu, mestecand, dau din cap. “ii place de tine”, eu, mestecand, ma inec. totul a parut promitator. am facut schimb de numere de telefon, am dansat pe ceva muzica din aia grotesca, am primit un martisor. imi placea sa ma gandesc la el cand ieseam la plimbare cu bicicleta mea pegas, roz, sau sa-i schitez din minte portretul. am facut cateva incercari in carbune, creion cerat si cateva studii in tempera pornind de la ochii lui a caror pupila era de un verde turcoaz ceva mai inchis decat al irisului. apoi am aflat ca lui andrei ii place sa dea batjocura de mine. ca il amuza dragostea mea “muta”. punct. prin istoria (mult mai amanuntita) a dramei asteia am initiat-o pe andra in tainele celei ce este olga stefan, drama queen cu acte-n regula. fireste, in mintea mea, povestea s-a lungit pana prin clasa a7a, cand andrei a facut anumite remarci comparatiste cu privire la aspectul meu in raport cu cel al celei-mai-dragute-fete-din-clasa (care inca din clasa a5a primea flori). dupa asta au urmat the real hard times, dar sunt prea obosita acum.

am o singura concluzie, si nici macar nu-mi apartine. e o replica (adaptata) din “high fidelity”

It would be nice to think that since I was 14 (sau 6, in cazul meu ) ), times have changed. Relationships have become more sophisticated. Men less cruel. Skins thicker. Instincts more developed. But there seems to be an element of that afternoon in everything that’s happened to me since. All my romantic stories are a scrambled version of that first one.