imi venea sa incep patetic cu intrebarea pe care i-am pus-o lui frate-mio in timp ce ne uitam pe youtube la unele dintre desenele noastre preferate in copilarie (life with louie, adica): “iti aduci aminte vremurile alea fericite? cand duminica dimineata coboram din patutul nostru supraetajat si navaleam in patul parintilor si stateam acolo razand din orice, apoi il plimbam pe bruno prin parc, iar la intoarcere ne uitam toti la tv si mancam mamaliga cu branza”. nu stiu ce mi-a venit. m-am gandit foarte putin la timpurile alea familiale, cand singura mea satisfactie reala era faptul de-a conserva fericirea asta de-a lungul unui weekend intreg si cand toata saptamana asteptam sambata, ca sa reluam rutina aia in masura sa acopere toate zonele intunecate si maloase pe care, din obisnuitul meu masochism, le-am scos tot mai des la iveala. nu cred ca e interesant sa scrii despre fericirea marunta pe care ti-o asigura parintii, nu e nimic exotic si nimic incitant in asta. faptul de-a seamana destul de bine cu unul din those family portraits de sitcom era, atunci, ceva de la sine inteles. iar acum, ceva heartbreaking (ca majoritatea “mobilelor’ dezafectate din mintea mea, de care ma tot lovesc, baajbaind dupa ceva lumina din prezentul asta desolate&gloomy)]

era o vreme cand ma simteam jenata pt armonia asta. mi se parea ca nu se asorteaza cu nimic din ceea ce auzeam in jur. cu nimic din ceea ce vedeam. normal, toata aceasta inadecvare era resimtita cumva intuitiv, nu aveam niciun motiv rational pentru care sa imi doresc o situatie mai putin roz. niciun motiv pt care, pe la 7 ani, seara, inainte de culcare, ma jucam cu una din papusile mele de-a “boschetarii” . auzeam, uneori, la bloc, despre crunte batai cu cureaua si vanatai scoase la iveala cu mandrie, dar eu n-aveam in stoc decat o bataie scurta de cand n-am vrut sa dorm de-amiaza. cu timpul, am incetat sa ies afara. ma deprima sa le vad pe corina balbaita si andreea ratusca jucandu-se de-a telenovela si sarutandu-se pe gura ca doi pesti intr-un acvariu. ma deprima maura care venea sa vanda tot felul de obiecte din casa, insignele de erou al muncii socialiste ale bunicului ei si siringile sigilate ale mamei, probabil asistenta medicala. ma deprima sa rup flori si sa le pisez pana deveneau o pasta sangerie pe care-o distilam cu spirt si din care trebuia sa rezulte un parfum gretos. si, in general, ma cuprindea o tristete nefireasca privind strada noastra pustie si parcul foarte umbros si asteptand ora dupa-amiezei, cand maica-mea, care invata pentru examenul de definitivat, urma sa faca o pauza, si toti, impreuna cu tata, uneori bunicii, aveam sa ne plimbam pe ceea ce se numea “faleza” hunedoarei, pana in gradina singurului hotel din oras, unde beam cate-un fresco si ascultam obisnuitele barfe de oras mic de care mi-e foarte dor si la care nu mai am acces, bunicii fiind pensionari (genul izolat). astea erau singurele momente in care agonia de-a nu avea ce cauta prin toate locurile ruginite, din spatele atelierelor liceului 3, prin beciurile blocului vecin si la cate-un pahar de sirop la vecniii care ne vedeau pe-afara (si ale caror apartamente mi se pareau monstruos de impietrite) lua sfarsit. cred ca atunci (prin ‘94-’95), ai mei nu prea staiu sa gestioneze relatia cu noi, asa ca totul imi apare acum umbros si injumatatit. ii povesteam ieri lui dan, in timp ce veneam de la piata, pe langa tribunal, si vazand o femeie careia, dupa ce pierduse un proces (sau cel putin asta ziceau niste obisnuiti “bagatori in seama”) i se facuse rau, varsand intr-un cos de gunoi, ca din aceeasi perioada am foarte clar in minte un episod destul de lugubru: veneam, pe acelasi drum, de la acelasi gen de cumparaturi (traumatizante din cauza numarului mare de tiganci cu fuste de care ma temeam ca de dracu). ma tineam de caruciorul lui dan. am intrebat-o pe maica-mea “ce-i ala tribunal?”, iar ea mi-a spus ca e un loc unde sunt pedepsiti oamenii rai. in urma noastra venea o femeie absolut devastata care, auzind raspunsul, mai ca nu s-a napusit asupra mamei mele, ramanand locului si urland ca “de ce-nveti, doamna, copilul prostii, ca sotul meu a luat acum 15 ani pentru o crima pe care n-a facut-o”. so, cum am intrebat, cum am aflat. totul. versiunea oficiala si cea vehiculata prin popor. teribil de educativ:)

pe masura ce am crescut, legaturile cu parintii au devenit mai “pretioase” pentru ca intelegeam, spuneau ei, mai multe. as a secret, intelegeam destule si inainte de termenul fixat mental (probabil) de ei, imi era cam ciuda pe non-sensurile speculate de tot soiul de carti despre ingrijirea copiilor (care-mi hraneau, cu super-indicatiile lor, ipohondria viitoare) si ma simteam frustrata pt faptul de-a nu avea mereu impulsul de-a ma integra intr-o societate de copii educati, parandu-mi-se toti, fara exceptie, niste barbari. cam din aceasta perioada dateaza amintirile de weekend despre care-l intrebasem pe frate-mio. inca mi se pare extraordinara transformarea orasului astuia dintr-o nebuloasa sinistra (pe la 5-6 ani) intr-un loc realmente placut si “literar” (pe la 9-10 ani). ceea ce imi confirma banuiala ca educatia ucide luciditatea . toata povestea foarte kitsch a iesirilor la o pizza, sambata seara, si a rasului de obiectele de prost gust din vitrinele orasului a luat sfarsit o data cu emanciparea mea prosteasca si cu dorinta de-a petrece mai mult timp singura, in fata oglinzii (unfriendly atunci, ca si acum).

mi-e greu sa-nteleg ce e cu cioturile astea de povesti care-ar putea fi si mai lungi. si care n-au abs nicio concluzie plauzibila. am doar sentimentul ca toate astea merita povestite. pentru ca e innorat, umbros, liniste si nimeni acasa.

p.s.: imaginea imi aminteste foarte mult de rafturile cu jucarii din magazinul “7 pitici”, zona crepusculara a tuturor copiilor 90cisti din hd (sau macar a celor pe care ii cunosc eu)