brrr…jurnalul meu dintr-a 9a a10a, plin de premonitii si scris intr-un stil dezlanat, obositor, patetic si absolut terifiant. pastram o imagine mai juciy despre el si gasesc un repertoar fad si plin de platitudini sentimentaliste de secol 19. ma tineam minte trashy & careless si gasesc urmele incoerente ale unei rebeliuni subnutrite, manifestandu-se anemic in fraze proto-emo si declaratii de independenta in oglinzile din hol, baie, vitrine. contextul ar fi vara 2004, prietenul absolut anost pe care insistam sa-l am atunci (ma auto-orbeam pentru a trece cu vederea…), obiectivul de a citi nu stiu cate zeci de carti (atins, in mare proportie), niste traume legate de un anumit revelion si anumite stari de dizgratie, plus recurenta unor insolitari ca “am evoluat in aproape tot, mai putin in dragostea asta fara speranta”. vestigiile de genul asta ar trebui sa dispara pt vecie. nu te ajuta cu nimic sa te revezi: tamp, handicapat, crud, penibil, ambalat, peste masura de sincer, peste masura de naiv, inadmisibil de optimist. asa aveam o scrisoare scoasa la imprimanta, vreo 3 pagini in times new roman de 14, primita-ntr-o zi de toamna (cea mai sfasietor-candida-basmica toamna), inmanata asa, protocolar, de postasita, in timp ce eu duceam, prozaic, galeata la gunoi, si pe care-o citeam zilnic pana ce aproape o invatasem pe derost.  mi se parea cea mai buna dovada a faptului ca merit, merit, merit sa exist. dar evenimente care…nu am amintiri frumoase/ mi te-au luat din calea vietii ) si timp de vreo 1001 de nopti am refuzat sa ma mai gandesc la tot backgroundul documentului aluia ce ratifica necesitatea de-a fi nici mai mult nici mai putin decat olga zapacita, imposibila, dezordonata, dezonorata, ridicola, patetica, auto-victimizata, resentimentara, impulsiva, timida, stacojie, lasata fara replica, retarda, slightly sclipitoare, invizibila, inadaptata, indolenta si nerecunoscatoarea. acum scrisoarea e de negasit, toate sunt uitate, toate sunt pierdute. probabil ca mi se spuneau lucruri dulci, promitatoare, afectuoase si curate. probabil ca eram alintata sau asigurata de toata…, de toate…, de cele mai… probabil ca acolo traia un eu fictiv, cel care n-o ia niciodata “in freza, pe ulei, aiurea”, cel admirabil, cel infatigabil, cel invincibil. sau, si mai probabil, totul era o blablaiala gargaro-siropoasa. un raspuns in adverbe si cratime mai bine sa nu stiu (niciodata).

nu-ti amintesti. si ai face bine sa nu. ai o varsta aproximativ frageda. fugi prin ploaia torentiala. ultima, banuiesti. ultima, cu siguranta. e septembrie si a mai fost vara ca pentru cateva zile. un mic carnaval sau un mic festin. cand pana si in cele mai stabile clisee sentimentale, personajul care se vrea absent isi impatureste ziarul si se uita, pret de cateva clipe, la tine. si aici are incapea numele lui. dar cine stie daca nu o sa vada, cine stie cum ai plati pentru imprudenta ta. painfully happy. painfully happy. sintagma jucausa, alunecand pe gatul uscat al noptii trecute, in mod paradoxal uscat, adica asa cum te simti cand esti racit si pari sa te transformi intr-un petec de pamant pe care-l bat toate vanturile de vest. ziceam “paradoxal” pt ca noaptea trecuta a plouat torential, ca atunci, in flashul abia localizabil (stiu doar ca eram mica si naiva si ca scrisesem pe un caiet despre cum e sa fugi de ceva care nu se va mai intoarce, si care-atata timp cat sta, facandu-ti bine, iti cauzeaza numai maladii si probleme. ca ploaia savurata pe pielea incinsa, ca postul asta pe care-l simt asa de fresh, ca dintr-un self/sertar de 15 ani, si asa de crud, asa de “pot sa-ti rad in nas”).  habar n-am din care colt al tristetii mele cu tunete si fulgere de care ma tem si melodii ascultate obsesiv/complusiv in toiul noptii, cu stari de rau si migrene in miez de zi, cu “the animals were gone” laitmotiv creste ciotul asta de poveste. cateodata, in parc, prin nu stiu ce misterioasa coloana de ecou, se aud foarte deslusit ragetele leilor costelivi de la gradina zoologica hunedoara. asa si acum, in pusta asta in mijlocul careia m-am implantat se aud, prin ciudate corelatii, sunetele grotesti ale tuturor singuratatilor mele, amplificate, suprapunandu-se experientei lor anterioare, facand totul insuportabil, bulevardul 1848, magazinul chinezesc, maldarele de caiete pe care le-am umplut cu dejectii, terenul constructorul, filmele heartbreaking, imbratisarile si frazele care trag de tine ca si cand ai avea potential de mosor de ata (mai stai, cine stie cand…).de cand mi se pare ca vorbesc tot mai des cu mine, ochii vad un oras mai sinistru decat toate hunedoarele posibile si imposibile sub piele. adorm cu castile pe urechi si vad televizoare in care cineva tine un discurs care suna centerfolds. iar sunetul de final coincide cu o intrerupere brusca a transmisiunii. ce porcarie.  e prima data cand scriu ca sa nu-mi cant in gand, ca sa nu impletesc franjuri imaginari si ca sa nu fac orice alt lucru patetic pe care-l faci cand esti cu desavarsire singur. ca si cum m-as imbratisa “cu drag” si as da, speriata, inapoi.

in loc de asta, uneori merg sa alerg si mirosul de fan cosit si de sfarsit de vara si de ore de sport de la 1 la 2 si de 12 ani si de fiori scapati de sub control fac obsesia mea de azi sa sune mai limpede. multi se amagesc sa creada c-o fac pentru corpul imaginar, desavarsit, proiectul meu imposibil.i’m not chasing dreams, stafiile sunt, in continuare, specialitatea mea.

(stiu, nu-i cafea, ci o farfurie de supa, dar mi-a placut atitudinea tipei,  f aproape snobish & autosuficienta)

despre ce citesc, cu cine ies, partyuri de bine-ai venit, de bine ca pleci, ce si-ar mai cumpara, portrete robot, in general: “eu fericit”, “eu succesful”, “eu indragostit”, chipuri care nici macar in pozele alea self-made si mincinoase nu exista. cu mine e foarte complicat. mi-am contrafacut toate inceputurile, am incurcat si rearanjat evenimentele intre ele pana ce trecutul meu a devenit o mare fictiune pe care-o sterg de praf doar daca ma aflu in fata cuiva pentru care as putea fi oricare olga cunoscuta si necunoscuta mie. poate ca de-asta continuarile mele se desira, se compun din “ce mi-ar placea”-uri si din ” nu se poate”-uri. poate ca de-asta nicio relatie a mea, nicio experienta a mea n-are parte de-o posibilitate de narare coerenta. ca si mark-alem din palatul viselor al lui ismail kadare, habar n-am ce se petrece de fapt in culisele acestui edificiu. sunt un dvd fara bonusul de “making of”. asta este. si sunt o gramada de lucruri pe care n-am chef sa le povestesc despre mine. ele pot fi si descoperite pe cont propriu. asta nu-i nici o invitatie, nici o provocare. cel mult o constatare onesta. si ca o voce yo-yo ce sunt, sa zic bitterly ca totusi, exista unii care n-au depasit varful ice-bergului, si aproape ca am mancat un sac de sare impreuna… ce mai scriu oamenii la cafea. ca se simt singuri in conversatiile scabroase, macabre, baroce, sentimentale, slightly filosofice, nostalgice, dark, light, sweet, sour, bitter, ironice, miserupistice, tendentioase, malitioase, simulate, spectrale, dublu-fatetate pe care le poarta cu un pahar de ceva non-alcoolic in fata si ceva otravitor in stomac, ca nu vor ca azi sa semene cu ieri, sa fie copia decolorata a lui ieri, alaltaieri, toata vara de cules fructele hidoase ale culturilor de vanitate si dispret, cam asta am povesti, in ciuda diferentelor specifice si foarte importante, eu, prietenele mele, o tzara de 21st century girls care-si comanda pe net gentute hand-made si carti de la polirom ,  si care, nevertheless, cu tot patetismul de rigoare, isi asuma o logica orfana de principii solide ) (cum suna), in virtutea careia  scrisul de bloguri se asorteaza cu bautul de cafea. (latte) si care-asculta nouvelle vague. this could be a love blog.

but this is not a love song

cum incepe caietul din vacanta asta, unul dictando cu zeppeline, n-am gasit altfel, m-am rotit prin tot capatul de mangalie, trist si prafos, cu foamea de scris in gat si n-am umplut decat o pagina in fine, uite cum incepe, e un citat din pamantul de sub talpile ei, carte din care am vrut sa retin doar atat: “e vorba despre 2 copii care fac minuni & renasc mituri cantand impreuna”, iar asta n-are semnificatii decat pentru mine, care am crezut mereu ca 2 ritmuri (inclusiv in scris), pe fundalul unei doze letale de dragoste de esenta tare (din aia de pare sa vina “before we were alive”) ar putea face minuni, dar asta-i alta poveste. “incercand sa evadez din aceasta oribile dezintegrare, m-am intors catre viata mea proprie, dar si acolo am dat de iubire; si acea existenta a cunoscut la randul ei un sfarsit prematur. dupa aceea, foarte multa vreme, nu am fost decat eu si amintirile mele dureroase.” dupa care am mai scris “ca si cum, dupa fiecare cazatura care implica cioburi & zdrobiri, as reveni, aidoma unui telefon made in taiwan, la setarile din fabrica. acolo unde il gasesc pe “el”, proto-tu-ul care nu ma lasa sa uit un “eu” (acelasi, orice s-ar zice)  pe care ma sfatuiesc oamenii sa-l dezbrac, sa-l alung, sa-l indepartez ca si cum as indeparta o draperie grosolana dincolo de care se vede lumea. am sa povestesc despre lume cu fictiunea ca cititorul meu model, cititorul pe care, dupa mii de concesii facute actului de a scrie (niciodata apropriat pe deplin, pt ca, asa cum zicea cineva, si tare ma tem ca milan kundera, atunci cand te descoperi tot, cu totul, primul sentiment care te-ncearca e cel de rusine si jena), am consimtit sa-l inventez si expun-prosop kitsch in fata unui kiosc de bazar, el, nevazutul, n-ar avea un corespondent in realitate. pacat numai ca toata lumea asta se inghioaca sub carcasa lui depotriva respingatoare si protectoare. am in cap imaginea unui cos de furnal. iar eul asta interzis se tine dupa mine ca o fantoma sau ca lythopendionul din cartea lui will self, insistand sa-mi aminteasca, forever & ever, tot, intreg, de el.” apoi m-au acoperit gandurile negre care-ncep cu daca acum un an un calator mi-ar fi spus ca acel “daca ai vreodata drum prin zurich” al regizorului care statea la aceeasi gazda, in 2 mai,  n-o sa mai sune chiar absurd anul asta, sau ca anul asta o sa fiu singura pe faleza mangaliei sau pe un balcon din hotelul semiramis, uitandu-ma la luna plina, band redd’s si metamorfozandu-ma intr-un recipient  de resentimente (genul meu de porniri lykantropice, maybe, asta plus vorba mea, ca-s asa de singura ca as putea urla in gand la luna). apoi am fost peste masura de linistita, n-am cartit, n-am facut nimic iesit din comun, am citit si am inotat si alte blablauri care suna “cumva”, de fapt nu-i nimic de capul lor. si asta pt ca, daca stau bine sa ma gandesc, toti ne omagiem anti-modelele, inclusiv eu, inclusiv vara asta. mai presus de aceasta balbaiala sentimentala, soundtrackul meu.

(inland empire- david lynch, splendid fragmentul “captured”,  cu iepurasii)

luni plec la mare, in cea mai heart-breaking statiune de pe litoral (saturn). am tinut mortis sa renunt(am) vara asta la conceptul vag-boem-frustrant de “nomazi” de 2mai/ vama-veche (care mi-a cam marcat copilaria) si sa poposim pe meleagurile dezolante, depersonalizante, spectrale ale hotelurilor, plajelor si colcaielii standard. probabil ca fac prea mari eforturi ca sa intru in atmosfera scotand, realmente, de la naftalina fotografii vechi, agfa, un pic verzui si cu atat mai mult impregnate de sentimentul acela de irecuperabilitate despre care scriam intr-un post anterior. printre ele, am gasit fotografii si din vremurile mele “basmice”, una anume am pastrat-o afara din capsula timpului care e cutia aia de carton plina ochi de false momente necesare unei eventuale amnezii, aveam 13 ani, purtam o rochita bej, cu un imprimeu ca de acurarela, volane si decolteu incretit, pe care, culmea, chiar am imbracat-o ieri (acum, dupa atata amar de timp pierdut tinand diete, facand sala & pilates, am ajuns la dimensiunile mele din pubertate ) ) si in maini tineam primul buchetel de flori pe care l-am primit, florile erau culse dintr-un rondou si pareau foarte vintage asa, in aranjamentul acela. eram realmente radioasa. pe verso scrisesem “still, i plot to have him back”, gest patetic si pueril, dar asa sunt eu uneori, patetica si puerila.  apoi toata seara am citit poezii razlete, imi doresc sa mai scriu cum scriam mai demult, mi-e greu sa accept ca “the blueprint in my mind is gone”. am citit si dintr-un volum in care continuu sa vreau sa ma identific sub artificiile literare ale tuturor tu-urilor si ea-urilor. am renuntat apoi, m-am intors la paul auster. am adormit ascultand “fields of gold”. deasupra hunedoarei, luna era rosie si toti cainii latrau haotic. am visat luna asta deasupra castelului, apoi am visat ca locuiam impreuna cu inca 6 oameni intr-o coliba. ne temeam sa nu murim inghetati din pricina respiratiilor noastre (cat de aiurea suna, si era o problema de supravietuire atunci/acolo). ma gandesc obsesiv la 2 replici din “the notebook”. cred ca asta inseamna ca imi creez un habitat/laborator al depresiilor de auto-indus. iar asta se presupune ca e ceva bolnavicios, nu? don’t answer.

am observat ca facilitatea de-a vedea cum s-a ajuns, prin diverse motoare de cautare, la blogul tau, constituie, de multe ori, un subiect bun pt “alt blog”. vorbea cineva de metablogging. well, ceva de genul. in fine. nu-mi place sa ma raliez la chestii devenite familiare ochiului, dar chiar nu ma pot abtine sa nu observ cea mai poetica sintagma (poetica in sensul pe jumatate sarcastic, pe jumatate lugubru/supraincarcat de energii inutile si deranjante, ca niste flashuri din alta viata, pe care-l capata termenul in mintea mea acum) introdusa in google, care a condus pe cineva aici. n-am pretentia ca ar fi vreun wonderland, dar daca vrei sa stii ceva despre “remedii pentru pierderea memoriei”, well, ai ajuns la cineva care se confrunta cu problema opusa. asa ca, daca ti se pare ca uiti detalii de care voiai sa tii cu dintii, gandeste-te la cum este sa nu poti, in niciun fel, cu niciun mijloc, sa te debarasezi de toate imaginile care-ti suprapopuleaza creierul. cum e sa se rearanjeze toate informatiile astea incalcite in ceea ce ai numi vise, desi ar fi un fel de retrairi mostruoase.  probabil ca in cea mai buna din lumile posibile eu nu ma simt vinovata/patetica/injosita pentru a-mi aminti ceea ce majoritatea oamenilor normali nu stocheaza in the attik. intotdeauna colectionarii mi s-au parut dubiosi. niciodata nu m-am gandit ca as putea fi unul din ei. desi, in cazul meu, e ca si cum as ingriji un muzeu pe care nu-l viziteaza nimeni. gizas, iar analogii si metafore. daca nu m-as sti, as zice ca sunt indragostita.

imi place sa las indicii, urme, sa se stie ca exist, dar in modul cel mai discret cu putinta, si nu doar ca exist, ci ca am optiuni, dorinte, earworms (cantece pe care niciun bisturiu nu mi le poate scoate din creier), carti preferate, fotografii care-mi amintesc de “cineva” sau de “undeva”, amintiri valide, inca dureroase sub pojghita raspunsurilor prefabricate la intrebari ca “ce mai faci?”, vreau sa fie clar, in subsidiarul a toate detaliile in care ma pierd, ca simt, uneori, ceva puternic, nedeslusit,  in vise cu oameni ale caror chipuri credeam ca s-au estompat, sau fugind pe stadionul parasit, napadit de buruieni, cu bancute daramate si nicio linie de demarcatie intre gazon si pistele de alergare, cel mai des e un soi ciudat de fericire cu nostalgie, un latte machiato psihologic, venind din sentimentul brutal ca “n-o sa mai fie niciodata asa”, dublat de viziunea neverosimila a lui “dar poate, totusi”. are marin sorescu o poezie care-mi placea enorm pe la 14 ani (de descoperirea ei leg un context personal/sentimental destul de trist), e axata exact pe acest never again ambiguizat, m-am gandit la ea in timpul turelor mele de jogging, earworm liric deci, in spatiul ala care, in ciuda aparentelor sau macar a ceea ce denota ideea de stadion, e aproape un vestigiu, marginit de caminele de nefamilisti si strada “lipscani”, cu muzica orientala in surdina si ecourile unor voci de copii razbatand printre buruienile sinistru de mari, de proportii arboricole aproape. si da, e un indiciu. dovada unei creativitati incipiente, dovada ca nu gandesc in gol, ci imi fixez pe ” my maps of blood and flesh ” tot felul de teritorii de cucerit. de fapt, nu cred in recuceriri pentru ca nu cred in locuri si lucruri care raman la fel. lumea mea e mare, totusi incape intr-un oras de care ma simt legata cu chingi.

Cică lucrurile mai trec odată
Pe unde-au mai fost
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi,
Trebuie numai să rupi,
Stând pe loc
Infinite perechi de ghete.

Asta înseamnă că salcâmul
Tăiat astă-toamnă
Se va mai înălţa pentru o clipă
Pe vechea lui rădăcină.
Că tu mă vei mai iubi cu adevărat
Peste câteva miliarde de ani lumină.

O, poate nu mai e mult până-atunci,
Cine ştie!
Iată, eu am şi-nceput să te-aştept
Măsurând timpul cu barba,
Veşnicie cu veşnicie.

(toata poezia din viata mea e o mare greseala de tipar, dar asta, asta…)