retorica orange.

întotdeauna o să uiţi să fii precaut atunci când trebuie, cu cine trebuie şi întotdeauna o să joci prost în meciurile cu mize mari. întotdeauna o să se găsească cineva să fi aşteptat mai mult de la tine şi cineva care să-ţi spună, făcând abstracţie de ceea ce te defineşte ca element activ într-un domeniu sau altul, ce NU ai făcut. ce nu ai citit. ce nu ştii. ce nu eşti în stare să…cineva care să te desconsidere şi cineva în ai cărui ochi să te vezi ca o fiinţă mică şi care numai pentru că selecţia naturală e o treabă din ce în ce mai mitică s-a trezit trăind& all the rest. cineva care să te-njure în jurnalul intim şi lame şi altcineva care să te înşele cu nesimţire preţ de o mie de ani de relaţie. cineva care să nu te mai salute şi altcineva care să-ţi dea peste cap planurile alea obiective, de mainstream, fără bârfe şi nemulţumiri orgolioase pe care le acumulezi şi defulezi, cu prilejul unor licori bune, pe parcurs. sunt descoperirile sinistre dintr-o poveste despre cunoştinţe comune într-alta care te priveşte personal.

dar dincolo de astea vor fi întotdeauna o carte splendidă, un film bun, un documentar inteligent, un sitcom cu umor de calitate, un hypermagazin în care să te pierzi, toţi prietenii vechi pe care ai confortul să-i cunoşti în întregime, banii de buzunar, cafeaua de la capătul unei zile extenuante sau un somn bun de după-amiază, şi vizitele acasă, când mănânci tot ce-ţi place, uiţi de cura de slăbire, de multe ori fortuită, bibliotecile, bookshoppingul, plimbările de toamnă, vinul fiert, scorţişoara, mirodeniile din ceai, pulloverele pufoase, câinii drăgăstoşi, un telefon care-ţi scoate ziua de la murat, ploile de dincolo de fereastră şi prietenii nemaivăzuţi demult, la o discuţie caldă şi senină, pe mess, sau chiar un băiat atât de incredibil că începi să gândeşti numai în clişee care-i conţin zâmbetul, privirea, chipul, aerul care se emoţionează-n juru-i. iar pe astea nicio privire otrăvită a “m-ai dezamăgit deşi, în fond, nu mă interesezi cu adevărat, deci let me despise you” n-o să le anuleze ever ever.

optimism, în ciuda dubioşeniilor de început de an & chestiilor lăsate-n suspensie peste vară, when not giving a fuck.

mă deprimă groaznic postul anterior, la fel ca tot ce-a devenit hunedoara asta, un container din care ies uneori feţe din programul cărora lipsesc nişte comenzi simple ca dragostea sau afecţiunea sau inefabilul dar inconfundabilul “îmi pasă de tine”. de azi dimineaţă ascult numai dulcegării sinistre, mă gândesc la clişeul adolescenţei mele de eternă second best (fericirea lui e alt nume al nefericirii mele), doar că acum nu mai gândesc în termeni de fericire şi nefericire, sunt aşa de apatică încât m-aş putea dizolva în toate cafelele fictive pe care nu m-am vândut (încă). sunt solubilă în tot absurdul ăsta provinicial aproape ridicat la rangul de religie. şi very much addicted to it. şi ultimele 2 fraze par desprinse din sistemul anapoda după legile căruia mă-ncăpăţânam să trăiesc în era aia de forever november (2003-2004), în ciuda faptului nu era nimic făţiş diabolic, rău, otrăvit, grotesc acolo, şi tocmai ăsta-i paradoxul gothicului meu foarte bine conservat şi mult mai autentic, probabil, decât ăla ornamental, superficial-estetizat, cu multe brizbrizuri de inspiraţie medievală, muzică eclectică şi machiaj violent (deşi aveam un dermatograf roşu pe vremea aia, as far as i can recall, cumpărat din piaţă, de la o tarabă insolită cu tot soiul de farduri no name).

n-am vrut să scot din dulapul cu schelete descărnate (lol) povestea asta, s-o pun acum sub semnul exemplului ca pe o chestie deeply gotică, în ciuda aparenţei lipsite de clişeele formulelor & schemelor dark-basmice clasice. dar, cu o tonă de detalii în minus, here it is: o seară de decembrie (27) când m-am întâlnit cu pseudo-iubitul meu de atunci, un tip ciudat de întunecat, genul vampir energetic, în părculeţul liceului industrial, extrem de izolat şi plin de grupuri statuare handicapate, schilodite de elevii de la seral, iar el purta la gât un fular negru, croşetat de fata pe care o iubea şi îmbibat efectiv în parfumul ei ieftin şi sâcâitor, aşa că pe tot parcursul serii ăleia îngheţate, cu ciori zburând pe deasupra, ţurţuri enormi coborând pe jgheaburi (arme perfecte pentru o crimă, am citit abia mai târziu…), cu mine cu părul pe jumătate ud (încă mă mir cum de nu am făcut o meningită de toată splendoarea…) şi un soi de tensiune erotică sau proto-erotică înfricoşătoare-n animalitatea ei, am avut impresia că mai e cineva acolo, cineva străin şi batjocoritor, bufonul care lipsea din povestea asta patetică pentru a-i dezvălui colţii stricaţi şi chipul respingător-acneic (e totuşi o amintire din adolescenţă). şi după vreo 2 ore so wrong and so right (romanul gotic a luat naştere ca un soi de îngroşare second-hand, ieftină şi foarte junk a romantismului), am luat-o spre casă pe lângă sider şi pană de curent în tot o.m.-ul. m-am simţit cea mai decadentă, nenorocită şi inadmisibilă creatură din lume. era seara de sfântul ştefan şi eu eram un soi de martir invers, un soi de propria mea victimă flagelată de discursul lui, anexat oricăror întâlniri de acest soi (“nu te iubesc şi ce facem noi e cel mai josnic păcat dintre toate pe câte le-ai putea comite”). ca background, în iarna aia am avut noroc de un gheţuş sticlos, foarte sticlos, şi insistam cu o plăcere aproape masochistă să port numai pantofi din ăia ascuţiţi, cu tocuri riscante, să fiu în mod deliberat neajutorată. am avut multe perechi de circumstanţă în iarna aia. ca să nu cad pe gheţuşul propriei mele vulnerabilităţi, al psihicului meu de fetiţă care nu ştie să meargă pe tocuri (pe stradă, prin sentimente). în mod ironic, după câteva umilinţe şi genul meu de invincible defeat care mă-mpingea la cultivat obsesia până la o binecuvântată reducere la absurd, am chiar căzut, în timpul unei alte întâlniri ilicite şi pline de remuşcări de tot soiul, mi-am rupt jeansii şi, super-prozaic, mi-am scos rotula şi piciorul drept din activitate preţ de-o săpătămână (super-poetic: nu avea cine să mă ţină de mână…)

când am ajuns acasă, şosetele-mi erau pline de sânge.

(mă uit şi mă mir de cât de ineptă şi prost scrisă poate fi această poveste în lexicul 6 limbajul & chiar topica pierdută a epocii din care vine. dar pentru că i don’t look back in anger, here’s a song to make it better…se şi potriveşte—aici sunt versurile)

oscilez între a povesti cu umor (în logica lui numai tu puteai fi bătută de două copiliţe infractoare deghizate-n fetiţe paşnice şi roz, taman în faţa blocului) & a trata probl cu toată gravitatea şi seriozitatea în stoc (ieri adăugam şi ceva scenarii sadice, plus învinuiri şi insulte felului meu prea bleg şi prea educat de a fi). dar întrucât umorul,  involuntar, desigur,  se impune ca o coordonată stass a tot ce păţesc eu în blestemata urbe hunedoara aka oraş martir, o să pedalez pe the dark side of the whole situation (pentru că, vorba bătrânetului urban şi mai pasibil de a fi agresat în miezul zilei…aşa nu se mai poate).

premisele ar fi: una bucată moi îndrăcită (eram plină, efectiv plină de nervi), una bucată stradă pustie, una bucată ploaie mocănească, 2 bucăţi mucoase traversând strada urlând la cineva (eu? da, eu). de-aici, evenimentele au luat o turnură teribil de proastă. am coborât scările şi cele două s-au postat în faţa mea acuzându-mă de ceva fictiv (că am  asmuţit asupra lor, nu ştiu când, câinele- personaj colectiv în hunedoara zilelor noastre, dacă mi-e permis şi un “hello…ăsta nou de la primărie, unde ţi-s mintea şi competenţa pe care toate găinile din cartierele perfierice,cu ale căror odrasle am tot timpul onoarea, le-au votat cu atââââta încredere?”). revenind: eu încerc să rezolv amiabil situaţia, dau să plec, ce naiba, alea mici erau chiar mai scunde decât mine, deci (teoretic) inofensive…când aia mai înfiptă (1.40, maxim), în ciuda insistenţelor celeilalte de a mă lăsa-n pace, se înfige aşa, ameninţătoare, în faţa mea, şi-mi cere bani. ce naiba, îmi zic din nou, lolitele violente-s ultima generaţie de hoţi la drumul mare? piţipoancele de mâine au vocaţie de haiduci? hahahaha. *nu-ţi dau*, zic eu, aşa cum le zici tuturor cerşetorilor, pe-un ton neutru-ultragiat-ferm, ca să priceapă. numai că, de data asta, nu ştiu cum, mi-am luat-o-n freză (nişte înghionteli şi 2 pumni grei, grei, că aproape am admirat creatura infernală din faţa mea pentru forţa cu care o-nzestrase necuratul..or whoever…).

am fugit pe scări, şi, recunosc, n-am dat înapoi, n-am ripostat în acelaşi fel, judecând după cum arăt aş zice chiar că am fost pasivă, am întors celălalt obraz, de teamă.

teama că alea mai au 30 de  fraţi mai mari care m-ar putea face una cu pământul pt cea mai mică zgârietură pe care ele, în toată perfidia lor, ar fi afişat-o.

teama de copiii ăştia care nu învaţă altceva decât arta bătăii şi a furtişagului în cuibul ăla de şobolani numit cartierul microsieben pe care mi se-ntâmplă câteodată (de câte ori păţesc chestii…nefireşti) să cred că doar bomba cu neutroni l-ar mai putea stârpi.

teama de propria mea incompetenţă- nu m-am bătut niciodată şi nici n-aş fi avut motive s-o fac, am trăit cu iluzia că locuiesc, totuşi, într-o zonă decentă a oraşului şi că “aşa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată”.

teama (persistentă) că aş putea s-o mai încasez o dată.

normal, nu mi-ar fi prisosit un spray paralizant. la alte arme (rozetă, pistol) nu mă gândesc, pentru că nu trebuie niciodată subestimată brişca din dotarea oricărui vagabond, indiferent de mărime sau culoare. şi dacă le-aş fi dat cu sprayul în ochi, ce-aş fi rezolvat? le-aş fi târât de păr până la secţia de poliţie, situată la 2 minute distanţă-n timp? le-aş fi aflat numele de familie şi aş fi făcut cunoştinţă cu oamenii formidabil ale căror progenituri se intitulează ele? mi-aş fi făcut din duşmani ocazionali, duşmani permanenţi? mă-ntreb de la ce şcoală veneau (aveau ghiozdane). sau la care şcoală nu s-au dus. probabil că s-au născut pe la sfârşitul anilor 90. probabil că suplimentele lor alimentare se traduc prin pumni similari celor insoliţi pe care i-am servit ieri şi care mi-au umflat (relativ…) obrajii. probabil că au ceva traume existenţiale la activ, probabil că (şi-acuma intrăm în telenovelă) nimeni nu le-a citit o poveste, nimeni nu le-a acordat atenţie sau, viceversa, sunt nişte răzgâiate ţâfnoase, trăind din dubioşenie-n dubioşenie. mai departe nu mai pot specula, pentru că viitorul lor (şi-a atâtor altora, din păcate)  îmi miroase (read: duhneşte) a prunci abandonaţi în spitale sau ghene de gunoi şi a multe alte mizerii de soiul celor “profeţite”, vorba cuiva, la ştirile de la ora 5.

cu tot simplismul meu ideologic şi cu toată slaba mea capacitate de-a lua atitudine în treburi “cetăţeneşti” (fight against apathy or don’t ), mă ridic şi spun că de data asta sunt foarte convinsă că nu-i normal ce se-ntâmplă. cred că rahaturile astea trebuie să rămână-n locul lor de baştină. niciun om educat nu calcă în cartierele astea decât în condiţii de siguranţă (cu unul de-al locului ataşat). dar eu, cu tot trecutul mei închinat cerebralităţii, nu vreau să devin subiect de ştire grotescă. de ce trebuie să coboare toate prostiile astea printre oameni revoltaţi, şi-aşa, destul, de ce văd că se petrece (cu valoarea, obligatorie, pân’ la proba contrarie—cazul meu- de mit urban)? mai avem un pic şi devenim mai xenofobi decât italienii ăia înverşunaţi pe care ni-i tot băgau pe gât diverse televiziuni experte-n campanii umanitare lipsite de realism. nu-i nevoie de mai mult decât o experienţă de genul ăsta pe cap de locuitor.  pt că dacă 2 fetiţe au atâta potenţial criminalistic, ce mă mai pot aştepta de la ăia adulţi care hălăduiesc non-stop prin parc şi pe stradă? de la ăia gen cei 3 beţivi furibunzi scandalagii care ne-au băgat pe mine şi pe frate-mio în sperieţi nu mai departe de 10 zile, în timp ce, la 10 metri distanţă 3 de la poliţia comunitară, echipaţi corespunzător, îşi beau cafelele în faţa chioşcului şi discutau despre cum e corect: locatarii sau locuitorii blocului?

concluziile sunt ale voastre (şi chiar mă interesează, inclusiv experienţe similare din “oraşu de baştină”). în fond, tot ce putem face e să ne comadăm arme albe, să facem cursuri de autoapărare despre care nu ştim cât de practice sunt în situaţii reale de violenţă stradală facing sălbaticii autohtoni aka categoriile defavorizate din statistici, să ne cumpărăm un câine fioros şi mai ales să dăm din gură pe net şi să ne simţim “firesc” dacă primim mesaje suspecte pe hi5, blog sau messenger.

cause there is hunedoara out there.

anii care n-au să-mi aducă nimic bun, în ciuda tuturor revelioanelor reuşite acasă, cu ai mei, sau în apartamentul puţin igrasios al altcuiva, cu cine ştie cine, anii de la care o să aştept tot soiul de surprize mirobolante şi care se vor mulţumi să lase, ca valurile, iarna, gunoaiele relative ale acestei vieţi din start prost plasate în timp şi spaţiu (stress, slujbe, compromisuri, umilinţe, riduri, experimente eşuate pe acelaşi cord deschis în faţa unei serii limitate de oameni care, la un moment dat, au zâmbit/vorbit frumos/promiţător, şi care, în ciuda tuturor precauţiilor, din ce în ce mai vagi, cu trecerea timpului şi creşterea procentului de disperări aferente crizelor de “îmbătrânesc şi rămân singură”, trec testele tot mai u;or ). desigur, la 20 nu-i bine să gândeşti aşa. well, mă cac pe ele “e bine”-uri şi “ar fi bine”-uri în măsură să creeze senzaţia confortabilă a unor îngrădiri benefice conservării sentimentului abject şi ingrat de toate bune şi frumoase, fără anomalii şi mutaţii dezgustătoare de soiul copiilor bătrâni şi maturilor infantili. iar dacă zâmbetul din colţul buzelor şi aerul primăvăratic sunt ţinuta obligatorie a unui middle aged specimen care se trezeşte zicând că de fapt n-a mai evoluat deloc de la 17 ani, de ce dracu tocmai mi-am amintit că de fiecare dată când mi-am exprimat îngrijorările cu privire la toată generaţia mea machiată strident, încercănată masiv, degradată prematur, plină de celulită şi pete pe ficat, am întâmpinat balonaşele colorate ale celor care-au fost pe-aici şi ştiu mai bine? cu părere de rău şi fostul pesimism devenit o micuţă cutie închisă etanş de “giving a fuck” control pills, spun că s-ar putea ca prin cine ştie ce nefericit accident să nici nu ajung vreodată acolo unde eşti o ţâfnoasă-n stofe scumpe şi parfum preţios care arborează cu nesimţire dejecţia pretenţioasă de “a şti mai multe” cu bonus trackul inopinat (şi dublu inacceptabil) de a “mă putea ajuta”. şi dacă (hopefully, dar nu ca să mă metamorfozez în monstruleţul cu semnalmentele comportamentale de mai sus) o să mă fac vreodată mare, probabil că o să asist la sinistrele repercusiuni ale vieţilor dezordonate în care ne-am prefăcut cu toţii că ne simţim bine deşi (iar aici lista e prea lungă). deci, ziceam de the sad years to come şi nu vreau să ajung prea repede acolo, de-aia o să trag de elasticul şubred al acestei vacanţe acasă cât o să pot şi o să citesc ce mi-am cumpărat din mica librărioară ticsită din inima sordidului meu municipiu (dar, din sfioşenia celui care mai are prea multe de învăţat, n-o să scriu niciodată nimic despre aceste cărţi), apoi o să aterizez într-un cluj nesuferit, murdar şi plin de capcane, dar nu pentru că nu ştiu ce mi s-a întâmplat acolo, ci pentru că nimic nu s-a întâmplat acolo, nimic din ceea ce trebuia să se întâmple (o listă prea lungă şi penibilă prin conţinutul ei de o naivitate jignitoare) şi, bitterly lost in a creepy state of mind, autocenzurându-mă la sânge (greşelile anului 1- de nerecidivat, din păcate pt ceea ce teoretic sounds ok şi practic e un dezastru de proporţii în raporturile mele PREA SINCERE -aproape frizând perfidia de pe celălalt ţărm, ca apa fierbinte care poate părea, preţ de o secundă, rece ca gheaţa-cu semenii) am să port în faţa numelui meu de virtualitate ce sunt (ăăă…lol?) statusul de astă-seară

honesty is the firts chapter in the book of wisdom. alien vs predator 2 is the movie version of that book.

(so bored că aş putea recenza ceaiul de slăbit perfect figura 2 cu hibiscus, ceai verde, măr, ceai negru şi mentă, dându-i desigur, şi un calificativ acru)

no, apropo de etichetele cu care tot am onoarea (mă rog, nu ştiu exact, aşa mi-au zis VOCILE ) ), majoritatea conţonând prospecte de medicamnte obscure (antidepresive???) i no longer give a fuck about my reputation:))

basically…vreau să scriu despre cum până şi cei mai inofensivi dintre hunedoreni îs inabordabili fiindcă astea-s metodele de rezervă ale chestiei ăleia superstiţios numite destin care vrea, pare-mi-se, să-mi urle-n ureche fugi de-aici. m-am gândit să omit prieteni ai unor iubiţi trecuţi-ai mei sau ai altor best friends- şi etc etc şi să găsesc un exemplu neutru, so…

m-am gândit ieri la un tip super de treabă, guitar player şi poet autohton, care, aproape că nu ştiu din ce pricini independente de mine, posibil înlesnite de un alt tip, nu prea de treabă, vârstnic, atins de afecţiunile cronice aferente sentimentului hunedorean al ratării şi de boala simpatică, la o adică,  a autoapărării prin ameninţarea cu tribunalul pe motiv de calomnie, în conformitate cu articolul bla bla bla din legea cu numărul (păcat însă că acuzaţia de calomnie a fost scoasă din codul penal în 2006, îmi şopteşte googleul la care am apelat pentru mai multă acurateţe), nu mă mai salută. ok, şi eu sunt atinsă de reumatismul emoid al nevoii de încurajare prin bunăvoinţa formal consimţită a unor chestiuni ce ţin de rigorile abc-ului bunelor maniere, colecţia caleidoscop, anii 70. pretenţiile mele se reduc, în general, la evitarea unor situaţii de un penibil mai grotesc decât replicile construite pe modelul inspiraţional “gafă şi supragafă” din seria “liceenii” (da, m-am uitat pe naţional tv la pachetul de filme educative ce consfinţesc mutaţiile genetice pe care căderea comunismului le produce în substraturile complexe ale unor personaje “deeeeep” gen dana măgdici, bleah). cu alte cuvinte: eu zic bună, cel căruia mă adresez zice, măcar din spirit de simetrie, un acelaşi bună slash orice alt salut (ăsta-i un domeniu încă instabil). if otherwise, am să mă gândesc iar la cum ceilalţi sunt camere tapetate cu oglinzi ce deformează, iar acesre auto-deplângeri fac ca psihicul meu să fie comparabil (ecce) cu un organism anchilozat, târându-se de pe-o canapea pe alta şi văitându-seaiurea, doar scheletul, structura lui eiremediabilă, inamovibilă (if i may use this word). revenind, nu ştiu de ce m-am simţit cumva marcată de observaţia asta cu ochii-n pământ de acum un an, cred că mă gândeam la beţivii ăia cu sticle de unu jumate-n mâini care se ameninţau cu acte de canibalism şi vampirizare (îţi mânc beregata, să vină şi interpolu) şi la cum e posibil ca toţi oamenii buni&faini din hunedoara să fi dispărut sau să fi suferit transformări ireversibile (genul de înrăire cu accente schizo despre care vbeam mai pe la începutul postului). de fapt, ei sunt la fel, eu, în schimb, am dat-o-n bară de prea multe ori şi de prea multe ori fără voia mea. sunt tentată să zic că instabilitatea is my middle name. poate că ăsta nu-i un lucru bun. poate că e ok ca unele ..hmm..să le zic “chestii” (nu-s încadrabile într-o categorie mai accurate) să rămână aşa cum sunt. să fie situate şi situabile. altfel eşti ca în bancul cu stevie wonder căruia nevasta îi mută mobila. i’ve been thinking…până la urmă sunt dependentă de oraşul ăsta. cred că e cel mai frumos, dark, sinistru, expresiv şi inspiring loc din lumea asta pe care îmi asum, permit şi poate chiar arog ignoranţa s-o cunosc abia în proporţie de 1 la sută. până la urmă  prejudecăţile ne fac ceea ce suntem. instabilitatea nu e right întotdeauna.  (asta şi pt că, aşa cum vbeam cu bogdan, adică, aşa cum a zis el, sau eu, nu ţin minte, oricum, în chip brilliantly vulgar… deconstructivismul e uneori ca atunci când vrei să faci sex cu o femeie şi nu poţi pentru că i se tot mută gaura) paranteza anterioară e singurul meu argument.

p.s.: andra mi-a dat 2 piese de la care se revendică, parcă, starea asta a mea de fac experimente pe mine să văd ce se-ntâmplă. vi le împărtăşesc cu ..ăăă…drag? (clipurile nu contează…)

deine lakaien- fleeting
backini- go go killer

aaa…şi cu tot kitschul vârtos în care se transformă acest post ilustrat de eugenio recuenco, mi-am găsit bucăţi din camera mea de vis (urmând îndemnul lui damien rice care cântă că “You wanna get boned, You wanna get stoned, You wanna get a room like no-one else.You wanna be rich, You wanna be kitsch, You wanna be the bastard of yourself. You wanna get burned, You wanna get turned, You wanna get fucked inside out. You wanna be ruled, You wanna be fooled, You wanna be a woman like a man” şi io încuviinţez din cap că da)

(partea asta to be continued)

adică stau să aleg între variante de cum ar trebui să arate următoarea cea mai frumoasă zi. au venit pe-aici zilele de printr-a 10a, când făceam maraton de cărţi pe care, cu multă conştinciozitate le presam  bietul meu creier, laolaltă cu dramatisme de 2 lei şi ceea ce numeam eu “atâtea umilinţe” (da, da, ca-n hrabal, ştiu, cu patetismul specific celor 16 ani seci ai mei pe post de cuiburi de şobolani), zilele de toamna muzicală dintr-a 11a, când, cu masochismul meu bine temperat, holbam ochii la toate perechile absolut perfect plasate-n decorul sălii cavalerilor, după care mergeam acasă şi ascultam luna amară şi humming de la portishead şi trăiam cu un iaurt light pe zi (asta până când am leşinat în timpul unei foarte paşnice plimbări prin o.m. şi, un an mai târziu, m-am îndrăgostit, iar toate rănile singurătăţii mele bolnăvicioase s-au închis, determinând o revoluţie & o explozie a supra-sănătăţii în organismul meu care, din foarte hotărât să se autodistrugă sau să se adecveze la experienţele within, complexat că inside and outside were not matching, şi-a acceptat carenţele şi ciudăţeniile, a asimilat calorii, a pus un sânge nou în mişcare, şi sincer, chiar dacă m-am îngrăşat în decursul anului ăluia vreo 7 kilograme,  mă uit la poze şi mi se pare că acum, in one of my skinniest times, sunt infinit mai urâtă şi mai inexpresivă decât atunci, ceea ce demolează tot mitul ăsta al meu şi al ultimelor 5 decade estetic-confused conform cărora slim is beautiful). au venit şi toate zilele fără diete şi fără restricţii absurde, într-a 12a, cu sentimentul brutal că toate astea sunt pentru ultima dată şi nevoia de confort psihic,  şi toate nopţile albe aferente, citind pentru olimpiade, şi din alt secol au venit dimineţile în vama-veche a anilor 90, şi gripele din anii de şcoală generală, prilejuri de fixare-ntr-un fotoliu acoperit cu o cergă aspră şi de privit în 1001 de reproduceri ale picturii universale, pictura italiana sau pictura modernă. şi o săptămână insolită în timpul căreia am citit o carte despre vitralii, alchimişti şi evul mediu francez. a venit şi finalul vacanţei de anul trecut, când credeam că “acolo, în cluj…”. pe dracu. toate astea sunt un soi de paradisuri terestre mincinoase, de grădini ale desfătării mustind de otravă, poate că există termeni mai buni pentru o anologie mai strong dar, ca cineva care-şi pierde amintririle, eu îmi pierd cuvintele, presimt fisuri în toată retorica mea exagerată, mă pcălesc cu fraze lungi care nu duc nicăieri, poate îndărătul unor vise diabetice sau în fundăturile prejudecăţilor mele obstrucţioniste, sau într-o naraţiune şerpuitoare pe care dacă aş zice-o ar fi ca şi cum aş goli de apă o piscină în care n-a înotat nimeni de o mie de ani,  aş seca misterul ăla necesar supravieţuirii şi boom,cu adevărat aş ajunge un eşec total ca om (eşecul care mă tot amăgesc că sunt).

“dacă ar fi să regizez cumva filmul vieţii mele” îşi încep unii poveştile, apoi cad în latenţa alegerilor idioate de tipul distribuţiei obligatoriu hollywoodiene sau a costumelor obligatoriu de firmă, iar eu le urmez exemplul de creiere supravoltate şi supraexploatate de imaginarul serialelor hbo, şi zic dacă aş face radiografia, biografia şi monografia  tuturor efemerelor mele stări de graţie, le-aş prezenta cu luciditatea schematică a textelor prea dureroase-n conţinutul lor ca să nu le scrii în grabă, alert, fuşerit, cu o mână la ochi şi hotărât să nu priveşti înapoi, să nu revii asupra frazelor, în fond şi viaţa e plină de dezacorduri şi virgule lipsă, iar cine nu ştie să pună o virgulă acolo unde-i cazul nu ştie să pună punct atunci când trebuie, chiar, cine zicea asta (cine)?, fără climax, fără metafore, la fel de stupid şi de pointless şi de fără miză  ca toată istoria umanităţii. şi potenţialul meu “el” ar fi jucat )ca în ţâşpe mii de alte filme de fete mai mult sau mai puţin inteligente) de hugh jackman

a. şi stay away from soundtrackul fimului the fountain

dictatorial behavior: o să scriu o chestie de toată praştia doar ca să vă oblig să ascultaţi şi empatizaţi cu o piesă. şi dacă n-o ascultaţi, măcar citiţi-i versurile. (asta ca să nu mai primesc reclamaţii despre ce şi cum debitez)

ascult de azi-dimineaţă, de 2 cafele încoace, i remember a lui damien rice probabil cel mai painful strigăt din ultimul timp, probabil singurul strigăt care, dacă ar fi for real, şi nu un cântec asortabil orăcărui film de tipul lui eternal sunshine of the spotless mind, m-ar izbăvi (hard term…) de pasivitatea cu care mă văd remodelată de toate catastrofele geologice care-au schimbat faţa planetei ăsteia de forma, culoarea şi gustul unei portocale un pic stricate, genul celor din stocul redus cu 50% în vreun supermarket de cartier (v-am băgat în ceaţa metaforei până -n gât )  şi dacă ar fi aşa, cred că ar trebui să mă simt descurajată şi să-mi fixez întâlniri lungi şi contra-productive cu demonul ăsta (chiar cu ăsta, care-şi asumă rolul de that someone within care le ştie pe toate, deşi iată-l personaj în cele mai spooky desene animate banned vreodată), sau să vorbesc despre ţinte şi progrese şi despre cum viitorul nu mai vine, el vine, dar, în ce mă priveşte, fac gestul ăla de-a-l fixa locului blocându-i fuga şi transformând-o într-o alergare pe loc, ca pe bandă. nu-s destul de autentic contaminată de virusul ăsta al pesimismului şi-al celebrei, deja, “nu-mi poate fi indiferent”-assertion. până şi asta e o ficţiune long-lasting, următoarele 2 săptămâni aparent curate şi sterilizate şi vidate, eu, cobai unui program care numai aici ar funcţiona. şi dacă-i aşa, iar hunedoara chiar e that unreal city under the brown fog of a winter noon, şi totul, aici, funcţionează pe post de time-machines rudimentare, înseamnă că de fapt asta e mult căutata mea fericire-inversă, simt tot mai puţin şi-mi amintesc tot mai mult.

plus, as baudrillard says

mă numesc cutare şi exist. fac existenţei o publicitate gratuită.

studiu de caz: cum arată o zi pierdută (vineri, 5 a noua)

sunt foarte puţin mândră de ziua mea de ieri, mi se pare aşa de patetică şi de nereuşită că nu mă pot abţine să n-o povestesc (pentru că dacă n-o povestesc, o s-o uit, şi cine ar vrea să uite cele mai mizerabile imagini ale lui însuşi? haha, mă-ntreb, cine?) deci: ieri (ca şi azi, de altfel, doar că azi va fi “altcumva”) am zis, de dimineaţă: gata, azi învăţ, bagă gadamer, bagă foucault, bagă jauss, bagă de man. după care mi-am amintit că trebuia să “caut ceva” şi, ocolind destinaţia cu pricina, am zăbovit un pic pe word (:( ) încercând să scriu ceva despre “blank” a lui vlad moldovan (pt steaua). am scris maxim o frază, restul s-a încropit şi destrămat la fel de iute-mental. apoi, am căutat poze cu păpuşile dizabilitate despre care am tot citit pe bloguri şi prin presă, ca de la păpuşile dizabilitate să ajung la un articol despre părinţi degeneraţi cărora medicina le permite să controleze adn-ul copiilor lor şi, în mod surprinzător, şi-i doresc surzi sau gnomi, un filmuleţ despre care mi-ar plăcea să cred că nu-i fake (cu un animal mutant cu chip uman). de la mutantul cu chip uman am “sărit” la nişte peşti care au elementele anatomice în aşa fel dispuse încât, fără să fie anormali, chiar au feţe de om (mi-au amintit şi de nişte puppets de-ale lui scott radke), apoi am găsit poze cu sirenă “hot” eşuată nu ştiu pe unde prin orientul îndepărtat, de la sirenă am ajuns la copilul ăla cu 8 membre, mutaţie pricinuită de existenţa unui geamăn parazitar care “a renunţat” să se dezvolte şi care s-a contopit “în oglindă” cu bietul copil (indian, exact ca snake baby-ul pe care, desigur, îl cunoaşteţi cu toţii). am văzut şi că în turcia o femeie a născut nu un bebeluş, ci un fel de maimuţă hidoasă, apoi am vizionat un scurt documentar despre fata aia cu 2 capete (abigail & brittney, gemene siameze care împart un singur trunchi, o singură pereche de sâni, picioare, braţe (un al treilea braţ slab dezvoltat, care pornea cumva dintre ele, fusese amputat la naştere), şi care se disting doar prin faptul de a fi 2 capete blonde şi relativ drăguţe şi prin ciudăţenia de-a avea 2 inimi gemene, precum şi 2 stomace ibidem), despre primordial dwarfs, şi, ca să închei maratonul de mutanţi în mod apoteotic, am citit (şi vizionat, de asemenea, un documentar) despre boala harlequin, de care suferea şi the demon child. între timp, am scris despre cocalari în blogul anterior (şi am râs un pic cu ioana & andra de specia lor pe care o dorim cât mai curând pe cale de dispariţie), iar spre noapte m-am uitat de vreo 10 ori la spotul celui mai “cool” trendsetter. vreo 2 ore m-am plimbat prin cartier şi am vrut să-mi cumpăr “o zi mai lungă decât veacul”, dar nu aveam suficienţi bani la mine.

cred că am vocaţie de diane arbus.

m-am lecuit şi de vârsta critică la care mai e încă frumos şi înduioşător să-ţi deplângi izolarea (sau ceea ce numeşti tu izolare, aka casa, masă, tv, computer, cărţi, toate pe gratis, şi, cei cărora vă vine să protestaţi folosindu-vă de recuzita voastră naftalinoasă de capital letters words- pliiiz să încercăm să nu vorbim despre aşa frumos şi metaforic numitul “preţ” al tuturor abstracţiunilor pe care ştiu, cum să nu, că ne plăcea să le strecurăm în discursurile patinate ale erei cu pricina). m-am lecuit de spus cum, de ce, vai, şi eu, DAAAAR…din păcate, trebuie să mărturisesc (read: nu mă pot abţine să nu mărturisesc) că n-am avut aproape nicio bucurie din venirea mea de septembrie la cluj, şi singura bucurie care mă legitimiează (:D) să-l folosesc pe preferatul meu, de altfel, “aproape” este o bucurie hunedoreanişă transplantată printr-un ciudat (şi, finalmente, binevenit) concurs de împrejurări în camera mea din cluj, în cartierul cel mai mediatizat al multor producţii literare autohtone (ce grotty sună, aşa-i? haha). e vorba despre cum andra şi ioana au pierdut trenul şi cum le-am cazat la mine preţ de o noapte gri deschisă (am dormit, totuşi, câteva ore…), timp în care: am râs de toate suvenirurile mele, de chipurile mele ratificând o vagă alienare- în copilărie-, am ieşit la o terasă ordinară şi am admirat o chelneriţă mătăhăloasă căreia-mi venea să-i recomand să meargă a.s.a.p fie la un abator (pe post de muncitoare, of cors), fie la vreun casting pt ceva film a cărui acţiune se petrece în primii ani de după revoluţie or smth, era aşa de atinsă de sindromul mârlănizării ăleia cvasi-crispate (n-am timp să-mi clarfic conceptul, dar cred că e uşpr de ghicit slash înţeles la ce mă refer), sigur ar fi primit-o într-un rol lipsit de imaginaţie (să explic: văzând o vacă, te poţi gândi DOAR la o vacă- asta dacă eşti european, nu implic fascinanta indie în discuţie, că şi-aşa sunt parantetică până peste poate), am văzut the fountain (s-a lăsat cu lamentări), am abordat subiecte tabu şi mituri urbane, în fine, creepy pijama party (cum altfel?). azi, însă, e a doua zi când nu ies din casă, mă uit la scârbă la cursuri, nu am chef de nimic politically corect, ascult littlest things şi mă gândesc că e trist să nu pot fi de acord decât pe jumătate (mai precis: when we had just started things), în rest ştiu că niciun come back nu e sănătos şi dacă am atâta grijă să (nu fumez, nu beau excesiv, nu mă mai îngraş, fac sport, mut laptopul la 3 metri de mine în timpul nopţii, nu beau mai mult de 2 cafele pe zi, nu mănânc după 6.30), de ce să mai risc broken hearts şi umilinţe? (mă refer acum la ceva mai global, as in: hotărârea de a mă păstra pt mine însămi cât mai mult timp pt că, aşa cum zice piesa asta superbă şi foarte my new credo, if i never loved, i never would have cried).
tragedia e un gen literar. punct.
the experiences in pain- no longer here in my world.

un clip pt această stare de spirit.

(matrioska de la cernobâl)

motto: văd că cernobâlul îşi face încă simţite efectele.

cât de URÂT o să sune, dar: de 5 zile mă tot screm să scriu ceva pe blog, azi-dimineaţă chiar aveam o poveste amuzantă despre cum, în ciuda faptului că am azi-mâine 20, continuu să fiu târâtă (fără voia mea) în imperiul penibil al dramelor internautice cu protgoniste piţipongic-adolescentine care-şi varsă hormonii în foldere personalizate şi pe canale cu dejecţii gen messenger, gen hi5 şi, mai ales, particularizând, gen monitorul meu prăfuit. ideea e că am pierdut tot ce am scris, matinală, la 8…fix după ce am povestit cum ieri, post-bcu, zăceam în nesimţire pe canapea, cu o carte-n mână şi un pahar de suc de roşii cu pieper în cealaltă (mnoh…pactul cu realitatea), m-a abordat un individ, un ins, cum îmi place mie să spun, cu care mai conversasem diverse pe mess în ultimul timp şi care, deci, nu m-a surprins în mod spectaculos (decât prin faptul că utiliza semne de exclamare, iar gânditul în chiote excitate nu-l caracterizează). dar, să reiau: respectivul personaj masculin căuta, chipurile, niţel entertainment, că altfel, zicea el, o să adoarmă pe tastatura. pretextul lui şi, mai ales, imposibilitatea mea de a mă mişca într-o zonă conversaţională confortabilă cu oameni pe care nu i-am văzut la chip de când aveam 15 ani (e şi cazul lui), am început să-i povestesc cam despre aceleaşi lucruri pe care, pe un ton mult mai entuziast, le disecam şi elogiam cu andra & ioana în căsuţele paralele: filmul the fountain, coloana sonoră aferentă, umbra cântată de alifantis, atonament, avatarul meu cu keira în rochia aia verde, ghemuită, fumând, despre ian mc’ewan şi cum filmul surprinde doar la nivel superficial morbidezza lui oarecum atipica, javier marias “ecranizabil sau nu” şi abilităţile lui fenomenale de-a “fraza”. ca suport ilustrativ, copy-pastez un fragment din “chipul tău, mâine” pe care-l salvasem în word. mi se părea splendid scris şi, în naivitatea mea inversă, am omis mesajul, conţintul erotico-melancolic din subsidiar. între timp, primesc add de la un nume feminin (zic nume pentru calităţile spectrale ale dialogului ce s-a, vai doamne, înfiripat). în bunul meu obicei, nu accept invitaţia, în schimb, persoana cu pricina (provizoriu o să-i zic aşa) îşi face apariţia într-o căsuţă din aceea sad, cu butonaşul de add, ignore şi report as spam la vedere, şi, cu mult aplomb & genul de ambalare specifică descoperirii în subtextul unor răspunsuri de oracol a cine ştie ce conexiuni ambiguu-sexuale (ce cool e să cratimezi din plin, mai cool decât demersul meu exasperant, pt unii, inclusiv pt mine, de-a vorbi doar în verbe la infinitiv), îmi zice să nu mai vorbesc cu x-ulescu pentru că (iooooi, suspans!) altcineva îi foloseşte id-ul. whatever, zic eu flexată şi fără măcar un răhăţel de muscă pe căciulă, nu-i făceam declaraţii de dragoste. în contra-ofensivă, mi se oferă un copy-paste din ceea ce eu copy-pastasem anterior, citatul lui javier marias. mă aşteptam ca, din clipă-n clipă, să dau nas în nas cu o manifestare geamănă deja celebrei “tu, tu, te dai la sebi pă mess şi din alea?”(no sebi involved, să fie clar, asta e doar o zicătoare din popor). de aceea, foarte promptă, întru justificare şi îndreptare, îmi reabilitez discursul terfelit şi pătat, vezi doamne, inserând termeni precum “context” (eram la litere), “autor necunoscut” (scurtă incursiune prin abisurile puţului jignirii) şi “naiv”(ca să dau obolul şi pay-backul dureroasei mele maturităţi- capul pe spate, îmi flutur genele max factor). apoi, agilă ca un cerb de pe carpetă, apăs butonul de ignore. o, tempora, o, mores. am ajuns, iată, să fac obiectul unor triste teste de fidelitate, să folosesc jargonul lame al telenovelelor de webcam şi filmelor poliţiste cu improprii navigatori şi naufragiaţi pe tastatură, să înlesnesc crize de gelozie sau, poate, mici distracţii la cafeaua de 9 seara. există, acum, să zicem 2, dar sunt 4 posibilităţi: fie fata-id-de-mess folosise clandestin adresa alternativă a amicului meu ca să vadă cu cine şi ce mai discută ăsta (ei, având, dracu ştie, o istorie comună, ceea ce ar fi nobil şi înduioşător), şi, după ce se furişase afară de pe nolandul prohibit (teoretic vbind, aşa s-ar cuveni să fie), m-a avertizat că, uite, m-am cam făcut de rahat (da, da, da, atâta îmi mai lipsea din portofoliu: “olga le scrie expresii frumoase băieţilor pe mess”,ce…discutabilă reputaţie), fie altcineva (o cunoştinţă comună) îşi făcea de cap cu gagicile din listă (porn-party virtual cu filme şi cărţi de care mă îndoiesc că avea cunoştinţă, după ce replici mustind de inteligenţă şi spirit polemic/combativ primeam), fie (şi sper că mă înşel) era prietena lui (draga mea, nici nu mai ştiu cum arată la faţă!!!), fie era chiar giacomo cassanova în persoană, glumind, inducând în eroare şi distrându-se ca un paşă cu fetele cu id-uri cool, încifrate-descifrate, din yahoo-serai.

bă, oricum şi-n orice caz, bate experienţa cu poetul (în paranteză fie spus: de căcat) care m-a întrebat pe la 17 ani dacă sunt virgină pentru că în curând împlinea 30 şi i-ar fi plăcut una bucata himen de făcut ferfeniţă (n-a zis aşa pentru că era fie prea disperat, fie vodka-sponge ca să fie şi patetico-spiritual) da, da, voi veneraţi-l în continuare ca e mai prost decât o banană.

şi…cred că textul de dimineaţă, pierdut printr-o fatală apăsare de tastă, era ceva mai savuros. sorry, guys.

“sebi pă mess” merita, totuşi, efortul unei rescrieri.