mă enervează încercarea mea de proză neterminată, zilele astea letargice, articolele pe care le mai am de scris, că am devenit, fără voia mea, brunetă, iar chipul meu e mai tragic decât oricând, şi că am narcisismul să observ “cât de tragic e chipul ăsta”, că nu mai am răbdare la cursuri şi aş chiuli non-stop, că fericirea nu e niciodată around the corner, pt că around the corner sunt mai mereu chioşcuri care-ţi vând produse nocive organismului, că uneori trupul chiar  vrea să ştie mai mult, iar creierul stagnează, că-mi construiesc contexte şubrede din cele mai proaste materiale disponibile, şi că-n cazematele de mici plăceri zidurile se surpă şi ploaia intră-n casă. mă enervează că plec, mă enervează că rămân,  mă enervează că am crescut mare şi că am responsabilităţi pe care nu mi le doresc, mă enervează că am petrecut atâta timp vrând să fac din mine ceva care acum se-ntoarce împotriva-mi. mă enervează seara trecută când am plâns ascultând the nightingale, iar bunică-mea a intrat şi a văzut că plâng şi probabil că a pus totul pe o cauză imediată, de fapt plângeam pt că eu pot doar să cred că there is a love ment for me, şi că n-am certitudini induse de privighetori, iar să vrei asta e pe cât de patetic, pe-atât de tentant…şi plângeam pentru că de fapt n-am crescut, n-am evoluat, n-am învăţat nimic din ceea ce oamenii care-au făcut deja suficiente greşeli ca să le fi deprins gustul numesc, ipocriţi,  experienţele anterioare. pentru că repet over and over aceleaşi greşeli, şi măcar dacă ar fi pt mine, in my head, dar le repet într-o lume care respinge din start ideile astea romantice, fiindcă romantismul care mizează pe inocenţă nu poate funcţiona aici, în fond, ce inocenţă mai poţi preserva (mai ales în condiţiile mele de sex, vârstă, status) când eşti presat de timp să înveţi cât mai repede şi mai cu folos lecţiile hedonismului şi ale pervertirii.

i’ll never be free if i’m not free now

i never was free…what are you talkin’ about?

când mă puneam în pat sau când, pur şi simplu, mă săturam de vorbit cu familia de la care mergeam să îmi cumpăr un căţel sau pe al cărui copil îl meditam la română, încercând să-l conving că a învăţa mecanicist distruge foarte multe rotiţe în virtutea cărora funcţionăm ca animale inteligente (da, ştiu, where the hell did that come from?), chestii politicoase şi fastidioase pe care le făceam, de obicei, în timpul prânzului sau cât spălam vasele, îmi plăcea să-mi închipui toate felurile în care aş putea muri. moarte naturală, din aceea cu martori şi recuzită. cu “iată, a venit”-uri şi “cine sunt ei?”-uri şi “ne mai vedem”-uri. uneori eram, în sensul clasic & liniştitor, “bătrână, dar senină şi împăcată cu o viaţă în care i-am întâlnit pe toţi câţi merita să-i întâlnesc”, de obicei astea-mi erau ultimele cuvinte urmate de ceea ce naratorul (secolul 19, instruit la sorbona, iuliahasedu like) ar numi întoarse capul, teatral, către geam, ca să privească pentru ultima dată Lumina, apoi mă-ntristam la gândul că un om care moare aşa va fi fost vreo femeie de casă, genul care se mărită din dragoste şi îşi creşte copiii cu afecţiune şi devotament, pune pe iarnă compot de gutui şi în sâmbetele de toamnă face prăjitură cu mere, iar în cele de vară clătite, coase gherghef, ca într-o propoziţie din abecedar, merge la gheretă, ca în altă propoziţie din abecedar şi croşetează fulare şi căciuli dintr-o aceeaşi lână albăstruie, pentru toată familia, ca într-o revistă cheap pentru femei măritate, puţin overweight. va avea, deci, sute de epitafuri patetice şi o listă lungă de iertăciuni până la a4a generaţie de strănepoţi embrionari. anulam, aşadar, viaţa tihnită pentru una de excese, o moarte dureroasă şi last words pe bază de morfină, cu excentricităţi demne de vreun dandy apus, numai că ce dandy apus poate fi una cu semnalmentele de femeie neîngrijită care-şi viaţa vreunei cauze demne de consemnat la rubrica noutăţi de pe mapamond şi care descoperă că e bolnavă de cancer, ca apoi să încerce exclusiv tratamente homeopatice şi s-o dea în bară intenţionat cu toate asigurările de viaţă pe care le-ar putea încheia în bazele oneste ale tratamentului medicamentos. ştiu pe cineva care ar putea gândi şi în termenii ăştia. eu însă acceptam, tot mai des, numai acele scenarii în care moartea e prilejul revederii unor personaje esenţiale. ca în traviata, pe care o văzusem pe la 18 ani împreuna cu bunica şi mătuşa mea, ceea mi s-a părut extrem anacronic şi de degradant. până la urmă, motivele personale pentru care am să mor sunt inutil de imaginat. însă culisele, o, da, chiar merită închipuite. aici pot să vină foşti iubiţi şi soţi şi iubiri secrete şi prima iubire şi a doua, a treia, a „imposibila” şi se pot purta dialoguri spumoase, se pot aduce injurii şi încheia pacte, eu, cel puţin, într-un an de zile aproape că am întocmit un ghid în caz de nevoie- am zis, adică, toate ultimele cuvinte pe care aş fi vrut să le zic şi tuturor celor pe care aş fi vrut să-i chinui cu imaginea mea muribundă, pe rând, în mai multe soiuri de moarte: cea tânără, pe un pat mic, învelită, înduişător, într-un pled cu ursuleţi, sau pe la 20 şi, damacucamelii- soap-fatal, bolnavă de o boală din alt secol, în aşternuturi roz, care să confirme o anumită stare de puritate must-have în orice context excesiv de estetic, cea in the 30s, cu ceva regrete şi vorbe de duh care să se revendice din experienţele traumatizante ale tinereţii, cea de mai târziu, acră-acidă-scorţoasă, cu panseuri patetice şi scurte accese de isterie. din melodramă în parodie, i had it all, ca pe un happy end şi ca pe unul tragic, o dată mi-am închipuit că mor în prezenţa unui copil pe care încerc să-l conving că, dacă n-o să doarmă niciodată de amiaz, o să acumuleze oboseală cât pentru un somn de 100 de ani, şi că el m-ar privi întrebător pentru că nu ştie la care basm mă refer şi mă gândesc că nici măcar n-aş avea norocul ca după ce voi fi murit să încerce să mă sărute ca să mă readucă, din racla de gleştar, la viaţă, iar îngerul negru m-ar surprinde încercând zadarnic să promovez una din supapele cele mai perfide ale adulţilor scoşi din minţi, toţi trebuie să dormim versus da ce vrei să te pape bau bau . şi cum în orice scenariu sunt cineva ale cărui “famous last words” trebuiesc consemnate, aici copilul nu-şi va putea aminti decât că eram, chiar şi atunci, peste măsură de pisăloagă.

(mai e o parte)

nu am ieşit un an de zile din casă. am pierdut timpul făcând ceea ce citeşti prin cărţile acelea groase şi plicticoase, scrise de mari clasici pe care trebuie să îi…căci altfel nu poţi spune că eşti.. că se face când eşti un om singur, iar viaţa şi semenii te dezamăgesc peste măsură. pentru început, an apelat la clişee. am jucat, deci, tot felul de partide de şah cu adversari imaginari, desprinşi fie din alte cărţi groase şi ilizibile, fie din filme în care mi-ar fi plăcut, la o adică, să trăiesc. m-am gândit ce i-ar plăcea lui x sau y să ştie că eu fac chestia asta, ar zice, iată, olga, până şi-n imaginaţie eşti de un rafinament combinat cu o mare doză de originalitate post-emo, iar eu m-aş simţi flatată pentru că sunt un om care vrea cu orice preţ să intre-n etichete. uneori, am stat pe spate închipuindu-mi că ac abdomene. sau că alerg. sau că mă dau de-a dura prin iarba proaspăt cosită de pe gazonul unui stadion părăsit. am auzit că e aproape acelaşi lucru. ca şi când ai fugi sau te-ai da de-a dura. trebuie doar să te concentrezi. am citit toate cărţile copilăriei- ştiu, nu avea sens, veţi zice, şi nici nu e interesant, eu am citit cireşarii de 4 ori, ei bine, eu nu, niciodată, şi de-asta am vrut astfel să contrafac puţin destinul meu de copil căruia nu-i plăcea să citească nimic din ceea ce s-ar fi cuvenit şi cel de adult care acum ar fi vrut să fi citit tot, e şi o treabă de reglare de conturi în familie, ai mei mă criticau mereu din pricina dezintereselor mele faţă de jules verne şi victor hugo şi jack london, mereu veneau cu pilde despre cum, pe vremea lor nu erau atâtea posibilităţi. doar bpt-urile şi pâinea cu unt şi cu şuncă, de aceea, într-o zi mi-am închipuit că sunt taică-mio, anul de graţie 1976, şi că citesc copiii căpitanului grant mâncând nenumărate sandvichuri cu unt şi şuncă de praga, însă, a doua zi, mi-a fost rău. fireşte, e un exces să te crezi taică-to, mi-ar zice cineva, half-smiling. am alocat multe ore studiului fotomodelelor din reclamele firmei farmec, femei respectabile, împrăştiate acum, sub protecţia anonimatului, prin toate cartierele clujului. cu pomeţii înaţi şi guri supradimensionate. le-am văzut pe câteva în troleu. (1, 6 şi 25). am căutat cuvinte aiurea pe google şi am găsit oameni vii cu nume inventate de mine, am urmărit-o din link în link pe o anume laura fornetti (la care ajunsesem căutând siteul firmei producătoare de fursecuri fornetti) o blondă ochioasă, licenţiată-n biologie la carthage college, fostă domnişoară de onoare a unei americance clasice pe nume whitney care are un site dedicat nunţii ei cu micah, care a cerut-o de nevastă în timp ce mergeau să cumpere un brad de crăciun.

am trăit prefăcându-mă că nu există logică sau filozofie sau matematică sau geografie şi că la 39 de ani primesc premiul nobel pentru literatură, pentru o carte care inovează percepţia oamenilor asupra unor chestii devenite esenţiale pentru omenire, iar în discurs folosesc multe expresii pompoase despre cum o femeie atât de tânără îndrăzneşte să se afirme aşa şi mi-am imaginat cărţile alea grozave traduse şi expuse pe tarabele unui orăşel de provincie din belarus. m-am gândit la cum mă vor suna prietenii mei (rămaşi în românia, eu stabilindu-mă, între timp, într-un oraş din canada şi refuzându-i, astfe, ţării mamă, primul ei nobel), la cum îmi vor scrie e-mailuri şi se vor bucura pentru tot restul vieţii lor că m-au cunoscut. apoi mi-am închipuit întâlnirea de 10 ani de la liceu, la care voi lipsi pentru că voi fi plecată la o conferinţă pe tema despărţirii de postmodernism în conştiinţa est-europeană, pe asta nu ştiu de unde am mai scos-o, dar sună grozav ca pretext pentru o atare absenţă, apoi m-am gândit la întâlnirea de 20 de ani de la aceeaşi tristă absolvire, la care voi merge însoţită de bărbatul meu, george sau richard sau chiar, într-o fantezie mai evoluată, jonathan, căruia-i voi traduce, ostentativ, tot ceea ce vorbesc foştii mei colegi, gâtuiţi, roşii de încordare, evident rataţi sau în pragul ratării, apoi mă voi preface că ies din sala festivă, fostă cantină muncitorească, pentru a vorbi la telefon cu băiatul meu, luke, în plus, voi purta tocuri care vor suna foarte profi pe cimentul lucios al incintei împodobite cu baloane şi multiple bine-aţi-venit, luke, tell me, have you eaten the cereals? ăsta mi se părea singurul pretext autentic pentru convorbirile snoabei care sunt, la 39, în fanteziile mele spontane, şi nu ştiu de ce tot viitorul meu proiectat şi împosibil e tradus, nominal, într-o engleză de hollywood. apoi, ca prin minune, mă intersectez cu f., cel mai bun prieten al lui m., cu care am şi vorbit foarte mult, într-altă zi în oglinda din fostul dormitor al mamei mele, şi f. e chel, bolnav de ciroză, îmi zice „arăţi superb” îi zic „cadillacul meu e parcat mai încolo, vrei să te duc până acasă?”, ceea ce-i foarte kitsch şi tipic pentru anul ăsta în casă, când am avut carnet de şofer, şofer personal, 2 amanţi, un copil, doi copii, o fetiţă, doi câini, un motan (alfonzo), un chef tematic de ziua mea (27 de ani) o gripă urâtă, un iubit grijuliu, un iubit cheater, o depresie, două rivale- una medic estetician, cealaltă profesoară de educaţie civică, iar fiecare om pe care l-am cunoscut vreodată şi-a primit răsplata cuvenită. şi nu numai, nu numai.

(to be continued)

to andra, la a cărei friendly absent ghost m-am gândit zilele astea ca la un exponat interesant şi must-have pt pagina mea, un pretext ca să mă-ntorc în bittertimes.

să vă explic. e vorba despre poveşti ratate. proverbiale prin imposibilitatea patologică de-a fi fost duse la bun sfârşit. frustrante în virtutea aceleiaşi patologii. poveşti anarhiste, care şi-au refuzat locul în biografia mea secătuită de mituri ale spaimei, trădării, jocurilor de măşti, iluziilor optice, legilor compensaţiei, scandalurilor absurde, obscenităţii involuntare. poveşti perverse ca nişte fetiţe inconştiente de farmecul lor carnal precoce-diabolic-revoltător. cele câteva chestii care nu se-mplinesc (am mai zis-o) şi pe care toţi le avem undeva, într-o valiză, sub pat, gata să le redezvoltăm ca pe nişte proiecte urbane abandonate din lipsă de fonduri. gata mereu să schimbăm faţa anostă a teritoriilor tarate de eşecuri şi tabieturi pe care le răsfăţăm cu tot soiul de apelative artificiale şi iluzorii, ca apoi, într-o oglindă ţâşnind ca tot unexpectedul de fiecare zi, dintr-un zid, să le declarăm nesănătoase, mincinoase, repulsive. gata mereu să fugim în lume. lumea căreia, blocaţi undeva între 17 şi 18 ani, refuzăm, prosteşte, îndârjiţi, să-i aparţinem. şi-n care (prosteşte, îndârjiţi, novici cu aere de iniţiaţi în tainele unor whatevers- riscant zise filozofii sau religii- ce prezintă dezavantajul de-a fi disponibile şi-n forme vulgarizate, de buzunar, ca orice ghid feng-shui sau de astrologie sau de ghicit în palmă) ne plasăm totuşi. suprasolicitaţi fictiv, devenim personaje care trăiesc în virtutea unei naraţiuni pe care vrem, la un mom. dat, s-o scriem, şi aşa, de azi pe azi, ne trezim înghesuiţi impropriu în tot soiul de drafts, cu un parcurs existenţial (omg, pe ce teren alunecos am ajuns) fals sau înjumătăţit, un soi de viaţă monstruoasă în care niciun blank dintre somn şi trezie să nu fie umplut de vise, oricât de stupide, oricât de trashy în comparaţie cu experienţele onirice zise edificatoare şi utile cercetării subconştientului. şi tu, nu doar noi, care am putea fi toţi sau, la fel de bine, niciunul, trăieşti trişând sau mimând, la modul conjunctiv sau la toate modurile nepredicative. you have surely seen that before. in a dream. când te-ntâlneşti cu unul dintre păpuşarii care puneau pe roate povestea ta cu atât de mult potenţial mitic şi esenţial şi-ţi vine să-i plăteşti cumva pentru că te-a lăsat în mijlocul unui drum oricum incert şi fără borne kilometrice, că s-a dus să împlinească, egoist, destinul mai practic, mai coerent, mai puţin ornamentat, mai puţin exploatabil din punct de vedere artisic, destinul mai puţin literar, deci, al altcuiva, al tipei care îi scrie sms-uri de dragoste şi sex, mai mult de sex, desigur, agramate şi pline de inadvertenţe siropoase, toate un oximoron, my dark angel, my bitter sweet, al fetei care trăieşte într-o casă foarte asemănătoare cu aia descrisă de jung, şi care s-ar putea să nu fie conştientă de modul în care mediul ei natural se răsfrânge asupra personalităţii ei croite ruşinos de simplu, de modul în care ceea ce credem despre ea îi degajă aerul ăsta nociv-otrăvitor-atractiv, al fetei ăleia dulci, care pare şi chiar e ok din fabricaţie, as compared to you, o personalitate problematică, deci risipă de frumuseţe şi alte voluptăţi abisale, vezi şi tu, visele cu cei de care ţi-e cel mai dor urmăresc, în mod paradoxal, tiparele ineficiente ale răzbunării, în fond, habar n-ai ce ar putea stârni mai multă spaimă, nelinişte, panică în celălalt pe care-ţi faci iluzia că-l cunoşti bazându-te, cuminte şi conformistă, pe câteva date statistice transcrise într-o agendă sau la spatele unui caiet de fizică, dintr-a 10a, când s-ar putea să se caşte în urma sau în numele lui arhive infinite, ca cea din “toate numele”, conţinând, ei bine, da, toate numele lui, toate alter egourile lui, toate învăţăturile, toate legile şi accepţiunile şi compromis şi interdictele lui. toate componentele fragile despre care nu te-a lăsat să afli (as in “to learn”) nimic.

că îl mai văd (eu şi niciodată tu, ca un ghinion), că mai auzim cu cine unde a mers, că l-am încadrat deja în tiparul incurabililor răniţi care caută în iubitele lor minore umbra cuiva acum matur, responsabil, probabil salariată a vreunei companii din oraşul în care şi-a făcut studiile, sau amantă a vreunui misterios om de afaceri (aşa sună scenariile despre acei necunoscuţi despre care ne-am obişnuit să facem tot soiul de presupuneri delicioase şi care , la un moment dat, dispar cu totul din raza noastra vizuală..), asta e lipsit de importanţă. m-am gândit că dacă o să (am curajul să) scriu asta va fi ca şi cum, prescriindu-ţi ţie un tratament iluzoriu /sau delusional, mă voi vindeca pe mine însămi de bolile vieţii de atunci, de acolo, din hunedoara aia părăginită şi violentă şi uneori rece şi uneori ceţoasă şi uneori populată de stafii ca asta, băieţi în jeansi rupţi, cu plete şi bocanci negri, atâtea detalii am putut să reţin, paradoxal, detalii fashionistice, superficiale, clişee despre care am aflat târziu că sunt clişee, falsuri despre care am aflat prea târziu că sunt flasuri, toate comportându-se, de fapt, atât de bine în mediul natural al creaturilor ălora care, cu insistenţă şi răutate, ne tăiau over and over, calea. terapie prin intermediari. e la fel cum, în vara aia, pe dealul vietnam , deasupra chizidului (don’t ask, nu ştiu de ce îi spune aşa, dar sună grozav în contextul ăla, al nostru), mă rugai să-ţi povestesc despre c., pe care nu l-am mai văzut de un secol şi din care nu-mi aduc aminte decât 7 zile descriptibile oricum, cu orice limbaj, limbajul fetiţei care eram, al suspicioasei care am devenit, al îndrăgostitei de acum 2 ani sau al feministei de astă-primăvară. al oniromantei de www (yeah, caut interpretări cvasi-băbeşti pe net, deprindere de la frate-mio, un mare şi pasional visător de ciudăţenii pe care,fără să le expună vreodată cu ostentaţie) sau al pragmaticei de la 8 dimineaţa, din tramvaiul zis şi scuturătorul de organe. de data asta îţi spun eu ce-i cu your friendly ghost, animăluţul tău de casă, care are mai multă nevoie de poveşti ca astea, pe care nu le va citi niciodată pt că nu are cum, decât ai tu de amintirea lui pe care vreun doctor miertzwiak ţi-ar putea-o extirpa cât ai clipi.

cea mai sinistră poveste-ciot a mea a fost apropierea de 3 ore de fata pe care o iubea băiatul for whom i would have given my soul to sell, ai avut vreun iubit, vreodată? m-a întrebat ea, pe un ton nesimţit, şi mi-am închipuit restul vieţii mele alături de el, probabil că îl iubesc, altfel, de ce mi-aş pierde vremea fantazând, i-am răspuns, şi am însoţit-o până acasă la ea, o căsuţă ca de turtă dulce, cu un căţeluş adorabil la poartă, ferestre cu obloane roşii şi perdeluţe curate, prinse cu panglici din atlas, mă simţeam mizerabil pentru că, în fond, o uram cu cea mai crasă şi crudă ură available, prima ură în stoc, needulcorată de alte experienţe anterioare care să fi trecut cu liniştitoarele conseciţe ale unor răni perfect închise, nealimentată cu apa chioară a altor dăţi cu happy end, ură pure breed, acum ştiam unde stă, acum eram singură în curte, lângă căţeluşa ei blândă şi mică, uşor de rănit, lipsită de perfidie sau de cea mai vagă bănuială a scenariilor sadice care-mi dospeau sub ţeastă “oamenii ca mine n-ar trebui să se integreze-n societate, ar trebui azvârliţi la periferia ei, înainte de handicapaţi, nebuni şi delincvenţi, oamenii care sunt toate astea fără ca nimeni să nu ghicească”. am stat inertă, laşă, da, probabil că laşitate a fost toată revitalizarea eticii şi moralei creştine în faţa revanşei ăleia pt ceva ce nici nu se întâmplase încă, al recuperării a ceva ce nici nu pierdusem. am mângâiat mecanic animalul blănos care ţopăia, fericit, în jurul meu, am făcut-o ca şi cum aş încerca să mă trezesc cu forţa în timpul unui coşmar, în fond, într-un univers paralel, cu alte mituri şi alte tipare, poate că eu sunt fata frumoasă, cu voce joasă şi casuţă ca din poveşti, de ce nu, am ceva potenţial de muză, aţipit, da, asta da, dar uite, şi în alt univers aş avea teckeli, câini mici şi fragili, de ce să accept ca cineva să-i schingiuiască. întorcându-ne spre liceu, ea mi-a zis “îmi place să merg în cimitir, să citesc poeziile alea stupide de pe cruci. sau, pe stradă, să urmăresc oameni care vorbesc între ei, să aud despre mătuşi bolnave şi surori măritate cu bărbaţi violenţi, despre copii care studiază medicina şi despre rude de curând diagnosticate cu cancer. n-o să-i cunosc niciodată, dar ce contează, în povestea aia pe care o pot face apoi, în mintea mea, oricât de scurtă sau oricât de lungă, ei sunt vii, foarte vii, mai vii poate decât mine, acum mă asculţi doar tu, care mă cunoşti, dar nu e nimeni în urma noastră”

(un)friendly living ghost, de unde ştii? i-aş zice acum, 5 years later.

am ascultat obsesiv the nightingale (twin peaks theme) şi am vorbit aici de una singură, cam atât, recitesc şi văd, nu-i nimic indecent, just some failed story.

nimic despre my wanna be madly in love, no matter the consequences mood c…doar cântecul ăsta superb (genul: revision in the text!!!!!)

(e, ca să vezi…)

ce-mi plac mie oamenii care visează în mod recurent că zboară şi li se pare absolut glamorous, răvăşitor. înălţător. la figurat. interesant. o, da. (nu este, by the way. deloc. eu am absolvit scoala de visatori de zboruri prin 1999.) oful ăsta (ţâşnit prin nu ştiu ce crevasă a memoriei discuţiilor care ar putea fi interesante dar ratează cu platitudini de genul visez că ştiu dintotdeauna să zbor, primul sărut a fost peste măsură de delicat, în adolescenţă beam cu nemiluita şi fumam psihotic) se adaugă listei lungi (şi încrâncenate în permanenta-i extindere) ce conţine toate ofurile şi oftaturile ironice emise (is that the right verb?) în timp ce citesc bloguri cretin-pretenţioase-anacronice (multe dintre ele ale unor copii bătrâni şi foarte patetici, de vârsta mea, sau, ferească sfântul, mai tineri, genul wonder-kid-monsters, al căror exponent perfect ar fi cristian whatever, purtat prin emisiuni sforăitoare gen naşul, sau, in the 90s, pe la talkshowurile de “late-night”, predecesoare otv-ului, prezidate de păunescu), bloguri angajate-n politica incorectă a facerii de lumină-n presupusele creiere ignorante ale naţiunii emo- în care suntem, prin mijloace subversive şi articole pline de greşeli gramaticale, aproape convinşi că trăim- bloguri autosuficiente , ce se vor pline de înţelepciune (o mare cantitate extrasă din cele mai îndoielnice surse naturale sau livreşti, păcat că nu există protecţia consumatorului şi la nivelul ăsta, deşi, îmi asum naivitatea urm aserţiuni, da i can’t help it, cu siguranţă ar degenera într-un soi de cenzură clasică şi mârşavă, dar asta nu-i treaba mea), bloguri de rahat care mă fac să-mi pară rău că trăiesc în sec 21, atîta vreme cât mulţi dintre ăştia născuţi pe la final de eră comunistă fac excursii constante-n retorica şi prejudecăţile trecutului căruia, la data naşterii lor, omenirea îi întorcea (pt cât timp, i wonder) spatele. şi din (mă-ntreb cât de) plăcutele lor voiaje, involuntar cool prin componenta lor vintage, mai şi aduc suveniruri preţioase, aşchii din formidabila limbă de lemn cultivată cu ostentaţie pe-atunci.

extrapolând, mă enervează să asist la discursuri pe care, dacă le-am restitui contextelor reale-n care-au luat naştere (de ex, dulcegăriile feminine-feministe a la anais nin, de care abundă, har Domnului, blogosfera, şi the 20s) , şi-ar pierde mult din spectaculozitate, atâta doar că prea suntem toţi robii imediateţii şi ignorăm nuanţele şi tot ce n-ar trebui ignorat pt ca ceea ce zicem să aibă un pic de eficienţă. şi asta în orice mediu, blogosfera mi-e, la drept vbind, mai lesene de exemplificat fiind mult mai uşor de consultat aşa, ca mare arhivă de wrong thoughts. în orice caz, le recomand tuturor să-nchine o rugăciune de mulţumire zeiţei ţinutelor dezastruoase, a bâlbelor, frizurilor ridicole, produselor ratate, reclamelor lipsite de inteligenţă, păpuşilor care fac pipi, jurnalelor intime din clasa a9a şi oracolelor din gimnaziu. amin.

şi pt că nu-s deloc pusă pe polemizat (nu, andra, nu polenizat), un cântec cu potenţial de-a deveni obsesiv, as usual.

(mă uit la anunţul ăsta şi-mi zic, iată un om care ştie ce vrea. companionship pentru vreo excursie perversă într-un trecut stânjenitor. un anunţ de bun simţ, aş zice. trecutul e murdar şi obscen, e supraştiut, suprasolicitat, dintr-un pct de vedere. îl poţi explora cu abjecţie şi fără jenă. ceva de genul. daaaaa)

oscilez între îmi plac şi nu îmi plac statisticile. îmi plac pt că ordonează. îmi displac din acelaşi motiv. anyway, sunt în pană de subiecte ample, de largă respiraţie, aşa că apelez la componentele nostalgice ale…orice ar fi sau sub egida a orice ar sta acest un an de cluj.

ce s-a schimbat? clişeatic & expeditiv vorbind, totul. de la culoarea şi lungimea părului, până la perspectivele de viitor şi cromatica afectivă. anul trecut eram şatenă şi hippie-style, anul ăsta sunt roşcată şi no-style. anul trecut îmi permiteam încă să folosesc anumite cuvinte mari, obligatoriu scriptibile cu majusculă, anul ăsta mă feresc de ele ca dracu de tămâie. anul trecut citeam vonnegut, anul ăsta-saramago. anul trecut eram “cu cineva”, anul ăsta sunt singură (şi, cu arţag zic, intenţionez să-mi păstrez forma actuală). anul trecut aveam cu 12 kile mai mult decât anul ăsta. paranteza anterioară îşi menţine valabilitatea şi în acest caz, minus ponderea metaforică. anul trecut eram fresh, anul ăsta sunt stafidită şi mă uit numai la filme cu subiecte dezolante şi insist să păstrez standardele înalte al apetenţei şi sensibilităţii pt tot soiul de experienţe livreşti nesănătoase. anul trecut îmi plăceau culorile calde, anul ăsta îmi plac toate nuanţele de gri. anul trecut vorbeam preţios, anul ăsta sunt monosilabică şi paraverbală. anul trecut voiam să-mi extind cercul de cunoştinţe, anul ăsta sunt în cea mai antisociabilă pasă posibilă. mă obosesc să explic lucrurile astea, gesticulez peste putinţă, sunt incoerentă şi previzibilă, şi very much not interesting. mă gândesc să schimb profilul autoreferenţial al blogului ăstuia şi să fiu mai angajată în construirea unei, vai, Doamne, personalităţi impunătoare, puternice, mă rog, mai puţin supusă valurilor de influenţe şi puseurilor de revolte surreal. de obicei, să scriu aici şi aşa, pretizând că am vârsta la care cred că m-am oprit pt vecie, vârsta la care încă poţi fi absolvit de orice vină ilegală, well, îmi era de folos. acum e ca un memento al pierderilor repetate şi al fiecărui nivel epuizat, terminat cu brio şi fără alt happy ending decât noutatea vremelnică a altcevaului i always crave for, în fine, i stay home every evening and exagerate my past. s-ar putea să funcţioneze o vreme, departe de obsesiile hunedorene (my first “do you love me?” question şi nu-ul integrat perfect în context, cioturile de afecţiune, non-intimitatea şi eşecurile proverbiale). într-un fel, cu ceva instincte dezactivate, şi asta ar putea îmbraca forma unui cuvânt mare la care mă rezum să cuget în secret- fe-ri-ci…

Olga: hormonii de toamna?
Olga: astia-s pt fetele batrane
Olga: i guess
Olga: asa mai stafiditi
Andra: dada
Andra: mai domoliti totodata
Olga: mai hopeless
Andra: hopless esti tu daaa?
Olga : daa