oamenii pe care vreme de vreo 5 săpt i-am stressat cu telefoane, buzzuri şi mesaje de whattodowhattodo m-au rugat să mai scriu pentru că nu se poate ca toate dilemele mele existenţiale să nu fie distilate într-un blog, bitter, cu lămâie şi vreo 2 cuburi de zahăr brun, as usual. îmi vine să-ncep un demers din ăla sarcastic-pedagogic de tipul “niciodată să nu…”, şi ideea ar fi ca niciodată să vă lăsaţi cenzurate feelingsurile, ele au să se comporte-n timp (şi nu era glaciare, ci în câteva zile) ca nişte copii sălbatici, izolaţi, crescuţi în cea mai cruntă mizerie. au să fie mimetice şi confuze, retardate şi prost gestionate, iar efectele lor secundare vor fi, vă zic, dezastruoase. o să ajungeţi să ascultaţi nick cave alternat cu the tiger lillies şi-o să adormiţi (somn de 3 ore) pe shine on you crazy diamond, ceea ce se va solda cu un crater în stomac. o să vă daţi seama că aţi început 5 romane şi vreo 3 cărţi de teorie şi că nu le-aţi terminat niciodată, o să vă treziţi robii unui ritual de preservare a imaginii voastre de atunci, din that happy day, şi o să vă sperie orice alunecare pe de lături. o să fiţi percepuţi ca patetici şi obsesivi, o să vă călcaţi în picioare toate proiectele de better you, o să fiţi nişte ruine ad-hoc, pentru plăcerea îndoilenic-estetică a turiştilor pasionaţi de talentul prin care atrageţi, vorba cuiva, “cuie ruginite, cutii de conserve, drame şi tot soiul de ghinioane”. iar dacă atunci când, impulsivi şi real-trucat-disperaţi, ridicaţi ochii la plafonul troleibuzului care, la 8 seara, după o zi ambiguă-umilitoare, vă duce în cartierul vostru de kkt şi God e încă pe frecvenţă, expect the unexpected: o amnezie temporară vizavi de tot ce-a fost (cenzura aia care încă funcţionează împiedică afirmarea, nararea, extinderea a ce a fost, deşi palatul a dispărut şi vraja a fost rupta, deşi ar fi aşa de ilustrativ pentru prostia vicleană din măduva inteligenţei native a unor oameni ca mine) şi capacitatea uimitoare a inimilor arse cu ţigara şi uitate într-un pachet de dunhill de-a se vindeca, de-a-şi reocupa, o vreme, locul (comod şi pufos) în cavitatea toracică şi de-a o lua, all packed up,  de la capăt.

deci, a new morning, or smth like that.

cu zilele astea aş fi putut umple pagini întregi. dar am tăcut. câteodată, da, am deschis wordul şi am deversat acolo râuri şi torente de chestii emo latente-n mine, amuzante, sper, peste o vreme, coşmareşti, din păcate, acum. şi dacă cineva mă întreabă azi, la ora 12, cum e viaţa mea, o să-i spun că it sucks, că depinde de răspunsuri, mai multe decât întrebări formulate, întotdeauna mai multe şi mai îmbârligate, deci if only, if only…

well, nimeni nu te poate face de ruşine mai mult decât tu însuţi îmi zicea andra aproape zilnic. dar, pe vremea aia, conştiinţa mea era fără pată. şi râdeam amândouă, ştiind că da, noi n-aveam nimic de-a face cu jocurile astea şi capcanele astea ale propriilor răbufniri. pe vremea aia nu dezvoltasem obsesia asta pentru reasons to live. omiteam semnificaţia suferinţei din aria contaminată de pasiune. omiteam pasiunea, whatsoever. purtam doar pecetea a ceva în mine care vrea, la diferite intervale de timp, să fie rănit din nou. din nou frânt. din nou provcat să se reinventeze. atâta doar că uitasem cum e. chiar uitasem. şi tot pesimismul ăsta e doar o mască a optimismului că one day (YOUR LOVE WILL MEET MY LOVE) şi mi-e şi ruşine să fill the blanks de după posibile complemente circumstanţiale ca ăsta. tai tot şi n-o pot lua de la capăt. pe tastatura vieţii mele nu funcţionează tasta delete. dar pesimismul ăsta e şi masca optimismului perfid că s-ar putea ca lucrurile să nu stea, totuşi, chiar aşa, să fie de vină doar meteahna mea dramaqueenishă dintotdeauna şi mă gândesc că mi-ar fi plăcut ca viaţa mea să fi fost în mâinile unui poştaş şi-n conţinutul unei diligenţe din secolul 19, iar nu în funcţiile căcatului ăluia de telefon.

şi da, revenind: e ca în jocul cu petalele. când poţi să ajungi la mă iubeşte sau la nu mă iubeşte, rupând un număr infinit de flori, obsesiv, over and over. şi să dai astfel de mai multe răspunsuri decât întrebări formulate. pe care dintre ele, deci, o să-l declari nul? nu ieşi din tine. ştiu. să depăşeşti, mereu să depăşeşti. “suferinţa şi pierderea sunt şi ele normale. te alegi doar cu inima frântă”.

dar vreau să mă opresc, să-mi trag răsuflarea. vreau să merg. să merg. să merg.

nu te bucura încă. nu e ceva nou. ceva ce să nu fi trăit deja.

a song.

habar n-am. pe stradă aveam ceva sertăraşe cu gânduri super-ordonate de scos şi afişat puţin pe noptiera asta pe care-mi ţin şi laptopul şi cana din care am băut un ceai aseară, şi nişte pliante pe care le-am colectat din toate staţiile în care aştept, şi mă rog, asta e relativ, ce nu e staţie şi ce nu e aşteptare încordată & dureroasă these days? acum am uitat. feţele, vocile, zaţul zilei. acum nu mai îmi vine să scriu nimic, poate pentru că acolo, pe stradă, era încă o oră rezonabilă, o oră la care era admisibil ca nimic să nu se fi întâmplat încă, iar acum, deja acasă, deja echipată pentru încă una din serile alea asigurate şi montate de compania privată “have no real life and enjoy it”, intru- tot mai confortabil- în ridicolul costum al paiaţei care se resemnează. dar, ştiu deja, după 7 o să încep să mă destind puţin, gândindu-mă că de la 10 încolo ar putea fi ok să mă culc, ca a doua zi să pot începe în tonul optimist al lui “azi e ziua cea mare, azi o să…”, şi cu inima adrelinată, cât un purece la gândul că, iar, de la 2 după-amiaza încolo, printre troleibuzele ultrapline şi copiii cu ghiozdane supraîncărcate, o să pot, din nou, să mă întunec. now this is what i call biorythm. sau zadarnicele chinuri şi dezastre aferente optimismului ăstuia mascat în pesimism mascat într-un alt optimism, de mâna a doua ori de a n-şpea experienţă similară.

tot aşa, tot aşa, ca în scooby-doo.