aşa arată 80% din agenda mea 2008

şi aşa (de patetic) foarte multe din my hopes and expectations

şi aşa cele mai multe dintre dilemele mele existenţiale

blogurile gem de retrospective ale anului. ca făt frumos, am trăit într-un an cât alţii în 3. sau 4. am citit zile lumină în bcu, am făcut nopţi albe pe mess, am visat cu ochii deschişi, am descoperit oameni, am redescoperit oameni, am scris pages upon pages trying to rid you from my bones, m-am înfometat, m-am ameţit, m-am murdărit, m-am purificat, am râs cu gura până la urechi, am plâns în hohote, am vrut să iubesc, am vrut să fiu iubită, (m-)am trădat, am crezut, am simţit, am ştiut, am aflat, am zis “e prea târziu” şi am zis “e prea repede”, am trecut prin tunele şi am orbit de-atâta lumină. am fost acolo sau am lipsit de acolo. am fost respinsă şi am fost dorită. am fost dispreţuită şi am dispreţuit. şi tot anul seamănă cu o dimineaţă de final de noiembrie când a căzut prima ninsoare (murdară) şi capul mi se rotea în vălătucii aburului din vinul fiert băut în urmă cu o seară, iar maşinile treceau pe lângă mine împroşcându-mă cu un soi de noroi imaginar, sau cu o seară de septembrie când am alergat cu dan (frate-mio) pe stadionul constructorul, părăsit, cu “i remember” a lui damien rice în urechi, şi la final nu-mi mai simţeam picioarele, şi era ceva irepetabil de trist în sfârşeala asta, în plopii prăbuşiţi pe jos, în lătratul câinilor vagabonzi de care ne temeam, în felul în care se-ntunecase şi-n frigul care se lăsase, în palmele pe care le-ncasasem pe neaşteptate cu o zi în urmă şi-n filmul pe care l-am văzut împărţind o pizza înainte să plec la cluj (chill wind), sau cu o noapte din octombrie când am mers -brainless- într-un loc necunoscut şi întunecat, iar a doua zi dimineaţa nu aveam nicio dovadă palpabilă că fusesem într-adevăr acolo, aşa că am rătăcit o vreme prin oraş, inertă, gâtuită de un soi nesănătos de emoţie, gândindu-mă dacă mi-am dat măcar numărul de telefon sau dacă am fost în stare să-l spun corect, consolându-mă, în acelaşi timp, că nu-mi pasă, că trebuie să mai şi înnebuneşti uneori, că nu contează, sau cu toate străduţele lăturalnice din zona piaţa mihai viteazu şi versurile din lady “i have walked these streets so long, there’s nothing right, nothing wrong, but the little wet tears on my baby’s shoulder”, sau cu o sâmbătă când, după ce am văzut la facultate “looking for richard”, am băut cafea după cafea în art şi simţeam că s-ar putea să greşesc intrând iar pe that hazardous terrain numit possible long term affection, şi totuşi…

a fost both gloomy and glamorous. am pierdut (enorm), mi s-a părut de câteva ori că i got the jackpot, şi poate că i got the jackpot, doar că gaura din bugetul meu emoţional e prea mare şi prea neagră, deocamdată.

and so we meet again, two players in a puppet show…la mulţi ani tuturor cetitorilor acestei umile pagini. may your hopes and expectations not be holes but revelations (cum mi-a scris mie andruvia )

şi un cântec (supercunoscut) aşa…ca despre mine optimistă bla bla etc etc

(mulţu andra for provinding me the lovely images above)

(same cup of coffee, same dull face, same inhibitions, same demons, same one life, one love, one sorrow slogan….a new morning- deghizata-n hainele celor mai vechi. pretending for a while…)

sarbatorile au trecut cu viteza si superficialitatea unui film la care te uiti doar pentru ca e singura viata alternativa available. se spune ca ceea ce simtim noi acum e un fel de tristete, durerea particulara a pierderilor ireversibile, mahnirea aia care sondeaza-n foarte adanc, pana aproape de epicentru. se spune ca nu mai esti acelasi dupa asa ceva. si intr-adevar, scrisul meu si creierul meu nu-si revin din bucla temprala a catorva imagini pe care le tot derulez sperand sa-nteleg ceva mai mult. yet…socant cate lucruri si atitudini raman inca-n picioare. doar ca la bradul de craciun ma uit ca la un exponat din alt secol pe care daca l-as atinge s-ar face scrum. those dannish cookies au gust de sapun. iar vinul fiert pare promisiunea unui refugiu grotesc si-mi intoarce stomacul pe dos. am pe birou un makanin (underground), pamuk (cartea neagra), rushdie (versetele satanice), seria 1 din serialul roma, cateva dvd-uri inchiriate…incerc sa le fac sa complineasca disconfortul acestui fals in zambete si a bucuriilor ca niste guri stirbe pe care stii ca le poti restructura -dar in timp, iar timpul n-a fost niciodata de partea ta…vorbesc tot mai des la un plural colectiv- ma simt aici ca dupa o baie in mare, cand esti plin de alge, iar dupa ce te cureti, simti ca au mai ramas, ca mai sunt, pana ce nu te mai deranjeaza, iar jena aia devine o bucata integranta a eului/statusului tau. vorbesc tot mai des la pluralul colectiv care ma leaga de maica-mea si de frate-mio. pentru ca dupa aceasta mare schisma – taica-mio-dincolo, noi-aici, oricat imi doresc sa ma rup de hunedoara si terenul minat care-a devenit, in cvasi-logica masochista a lui “cand am mai fost pe-aici, el era inca un om viu”, simt ca divided we fall. asta e…i-as transplanta totusi altundeva. pentru ca hunedoara (reala si existenta in imaginarul meu sick) mi se pare tot mai mult un factor esential al acestei povesti in care bunastarea si fericirea exista in granitele unei expectative a lor- autentice, forever…expectativa mereu inselata. nu mai pot vorbi despre viitor in, cum zicea cineva la tv, “termeni religiosi”. – cred, nu cred.

despre trecutul pe care tin neaparat sa nu-l insiropez au vbit “of montreal”, o sa copy/pastez versurile unei piese “unhealthy” la nivelul asta textual – adica addictive, enjoy…

The past is a grotesque animal
And in its eyes you see
How completely wrong you can be
How completely wrong you can be

The sun is out, it melts the snow that fell yesterday
Makes you wonder why it bothered

I fell in love with the first cute girl that I met
Who could appreciate Georges Bataille
Standing at Swedish festival discussing “Story of the Eye”
Discussing “Story of the Eye”

It’s so embarrassing to need someone like I do you
How can I explain, I need you here and not here too
How can I explain, I need you here and not here too

I’m flunking out, I’m flunking out, I’m gone, I’m just gone
But at least I author my own disaster
At least I author my own disaster

Performance breakdown and I don’t want to hear it
I’m just not available
Things could be different but they’re not
Things could be different but they’re not

The mousy girl screams, “Violence! Violence!”
The mousy girl screams, “Violence! Violence!”
She gets hysterical because they’re both so mean
And it’s my favorite scene
But the cruelty’s so predictable
It makes you sad on the stage
Though our love project has so much potential
But it’s like we weren’t made for this world
(Though I wouldn’t really want to meet someone who was)

Do I have to scream in your face?
I’ve been dodging lamps and vegetables
Throw it all in my face, I don’t care

Let’s just have some fun
Let’s tear this shit apart
Let’s tear the fucking house apart
Let’s tear our fucking bodies apart
But let’s just have some fun

Somehow you’ve red-rovered the gestapo circling my heart
And nothing can defeat you
No death, no ugly world

You’ve lived so brightly
You’ve altered everything
I find myself searching for old selves
While speeding forward through the plate glass of maturing cells

I’ve played the unraveler, the parhelion
But even apocalypse is fleeting
There’s no death, no ugly world

Sometimes I wonder if you’re mythologizing me like I do you
Mythologizing me like I do you

We want our film to be beautiful, not realistic
Perceive me in the radiance of terror dreams
And you can betray me
You can, you can betray me

But teach me something wonderful
Crown my head, crowd my head
With your lilting effects
Project your fears on to me, I need to view them
See, there’s nothing to them
I promise you, there’s nothing to them

I’m so touched by your goodness
You make me feel so criminal
How do you keep it together?
I’m all, all unraveled

But you know, no matter where we are
We’re always touching by underground wires

I’ve explored you with the detachment of an analyst
But most nights we’ve raided the same kingdoms
And none of our secrets are physical
None of our secrets are physical
None of our secrets are physical now

…şi de câteva zile încoace mă trezesc cu gândul ăla pe jumătate lucid, pe jumătate confecţionat din hârtia creponată a celor 4-5 vise pe noapte, fără legătură unul cu altul care promit răspunsuri esenţiale (rămase, ca tot ce înseamnă-în dicţionarul meu personal- promisiune, în suspensie, că “nimic nu s-a întâmplat, refuz lumea asta în care… şi ceea ce vechii greci şi o hoardă de gânditori şi cvasi-gânditori au numit hamartia…pe care o gândesc şi vizualizez în puncte de suspensie, pentru că aşa vorbeşte, în eterne puncte de suspensie şi-n idei pe care nu le poate duce la bun sfârşit şi care se plimbă ţeapănă printre mormintele pline sau goale ale atâtor lucruri de care m-am ataşat şi oameni pe care uneori i-am avut- deşi poate că verbele ar trebui aplicate invers, poate că ăsta a fost eşecul acestui gen de medicamentaţie cu afecţiune & nuanţele ei, fatalitatea cu accent neutru şi o morgă imperturbabilă, de vânzătoare la raionul de copii, cunoscând dimensiuni şi necesităţi pe care ei nu le pot exprima cu voce tare sau pe care nici nu le pot conştientiza deloc, şi dacă mă mai chinui mult s-o iau în derâdere o s semene cu o potenţială chelneriţă din “umbra de noapte”, atât de înţepată şi de voit morbidă de parcă i-ai fi vârât un morcov în cur.” gândul e mai lung şi mai ramificat de-atât, uneori. dar întotdeauna gloomy, ca lumina care se strecoară printre cutele cearşafului- cu cât mai multe, cu atât mai edificatoare pentru intensitatea şi coloratura somnului, prezent, dar nesfârşit de chinuitor. asta e mereu o supapă, e mereu un paravan convenabil: să vorbeşti despre somn şi vise în absenţa unei vieţi reale în pielea căreia să-ţi înfigi unghiile. atâta doar că viaţa mea este, de data asta, hiperreală şi problematică. şi angrenată în şi mai multe şi mai îngroşate tuşe de decedecedecedece-uri chinuitoare. şi mă gândesc cum ar fi să mă prefac, cu obstinaţie şi maximă seriozitate& angajare, că nimic din toate cele câteva coordonate care mi-au transformat luna decembrie într-un nightmare before christmas. să mă prefac că taică-mio n-ar fi murit şi că viitorul meu n-ar fi un puzzle de 1000 de piese pe care God mi l-a făcut cadou ca să mă ţină ocupată câtă vreme mi-aş putea face alte planuri- luminoase, obligatoriu luminoase. că tot ce am zis şi simţit şi crezut în ultimele luni n-ar fi doar fumul unei ţigări care înlocuieşte flacăra unei lumânări care ar fi mereu mai benignă şi mai xmasspirited. să mă prefac că pot extripa din carnea unui vis cu o ideallife sadică şi atât de neadevărată toate aceste contexte plăcute şi că le pot reconstrui aici, ca pe nişte scene basmice, reduse la scara naivităţii unui copil retardat. the country of last things. care, atunci când totul se năruie, rămân, în mod incredibil, în picioare.

(we were sparkling)

m-am întrebat “şi-acum ce-o să scrii?” mai des decât “şi-acum ce-o să faci?”. pentru că suntem cu toţii suficient de naivi ca să credem că scrisul depăşeşte nu doar barierele formale ale spaţiului, ci şi pe acelea perfide şi neliniştitoare ale timpului. şi că eterul internetului este vecin cu eterul punct. şi că în paradis au conexiune mai bună decât pe pământ. şi că patetismul mascat în cinismul ţacţacului unei tastaturi ar da mai bine decât un strigăt teatral cu faţa obligatoriu orientată spre cer şi ochii neapărat umezi. dar ştiu că umorul negru din adn-ul meu este umorul negru din adn-ul lui şi că şi el ar fi făcut glume semi-sadice despre ziua de alaltăieri, pe care am început-o foarte prost din punct de vedere culinaro-gustativ, mâncând pateu cu spanac, o oroare, şi că- stomacul plin de atare otrăvuri care-ar trebui să intre-n ilegalitate era pregătit (îmi venea să zic sufleteşte) pentru o veste care să-l întoarcă, o dată-n plus, pe dos. ştiu că ar fi râs cu poftă dacă i-aş fi povestit cum ar trebui să se facă reclame pentru mâncăruri triste, ca să ai întotdeauna-n frigider un arsenal. ştiu că, dacă am fi putut vorbi înainte, doar dacă, dacă, dacă…, mi-ar fi zis că-mi dă un buzz când ajunge sau un bip, doar un bip, că acolo there’s no time, deci orangeul nu dă minute. şi că la mutra mea perplexă “vaaai tati, eşti macabru”, ar fi râs cu râsul ăla molipsitor şi ar mai fi adăugat ceva condimente. ştiu că nu patetismul iertăciunilor pe care sigur le voi auzi citite la înmormântare l-ar satisface pe el. ci discreţia, lacrimile cât mai mocnite şi ceva doar “un pic mai înţepător”, descins din adevărata lui esenţă/natură, reprimate de o suprabunătate pe care sunt prea crudă ca să o cunosc şi să mi-o apropriez. iar doliul ăla clasic şi pasiv iese din discuţie…doliul meu pentru taică-mio, care, cu aşteptările lui atât de înalte din partea-mi, aşa ar fi vrut, va fi un fel de-a face şi reface toate lucrurile care i-au plăcut, în mod real i-au plăcut, şi care au ajuns să-mi placă, via el şi forţa lui de persuasiune şi modul în care “rezonam”, şi mie…

să citesc borges şi sfinţii părinţi, which is weird, să mă uit în albumul de artă cu 1001 de reproduceri ale picturii moderne şi în cel cu pictura italiană, să mă joc cu tasha, să beau- când e dezlegare-vin alb demi-dulce sau vin rose sau sangria şi să mănânc icre din alea roz, de somon, să merg la timp la slujba de duminică şi să citesc în sala de lectură bcu, ca apoi, în pauze, să beau o cafea de la automat, să îmi amintesc de o ascuţitoare-n formă de căsuţă şi de nişte desene fircălite-n cărbune, şi de ţărmul mării negre între vama veche si de 2 mai in the 90s şi de muzeul de arheologie din mangalia. de 1000 de sfaturi şi de 1000 de previziuni. de “încă poţi fi tot ceea ce-ţi doreşti să fii”. de cum, o dată, în clasa întâi, l-am aşteptat până la 11 ca să facem dictări şi exerciţii la mate. să nu plâng în lamento, ci doar pentru că acum îmi vine să-l sun sau să intru pe mess să-i povestesc ceva ce sigur l-ar amuza şi nu are rost, nu are niciun rost. să mă comport ca un om matur. dar…o să vreau să vorbim, de atâtea ori o să vreau să vorbim, de asta mi-e cel mai groază. so…

If I lay on the earth
Could you hear…