(…şi am un argument mai doct şi mai valabil decât my almost made-up poems):
“suntem făcuţi responsabili de ordinea care domneşte în noi. dacă această ordine va fi ameninţată, suntem programaţi să ne distrugem” (baudrillard, obviously)

urmează o noapte albă, o săptămână-clişeu, o mască tragică şi o pagină pe care , fascinată de hieroglifele frustrant plasate chiar la mijlocul unor fraze ce ar începe, altfel, să capete sens, n-o pot întoarce. nu se poate. ca şi cum n-ar trebui să se poată. ca şi cum ar fi recomandabil să nu se poată. (caut să) mă refugiez în arhive personale, în cărţi imposibile, în cursuri scrise indescifrabil, în adverbe de timp, în truisme, clişee şi bitter murphy’s laws. visez la porcăria siropoasă desemnată drept “un nou capitol”, fără să văd că sunt prinsă fix în incipitul “noului capitol”, ăla despre deznădejde, mizerie, plâns frenetic, unintended emo-ness, nopţi albe şi nopţi negre, “c’mere”, drumuri înfundate, unghii înfipte în carne, cafele care au încetat să-şi facă efectul, oboseli autoprovocate, planuri pe care cineva varsă ultima dintre cafelele despre care ştii deja că n-au să-şi facă efectul, o anumită doză de opacitate la afecţiunea pe care, pe fondul şocului emoţional deja consumat, o consider mereu insuficientă, mereu superficială, niciodată în stare să-mi restituie echilibrul psihic pe care îl pomenesc de 3 ori pe minut în lungile şi niciodată fastidioasele poveşti cu andra, la telefon…şi, trunchiate, într-o (i)logică frenezie intrinsecă, pasaje din cărţi înţelese superficial şi uitate, în mare parte. şi visele. şi ceea ce-ţi aduci aminte din ele, şi te bântuie. şi ceea ce uiţi. şi nopţile în care adorm cu aceeaşi imagine lipită pe vizorul prin care aş putea, în alte condiţii, să văd ce contează: “cum aşteptam, în faţa librăriei, seara la 10, plină de frigul ăla incalificabil altfel decât sinistru- pt că nu găsesc alt cuvânt mai sugestiv, nu că aş fi vrut să introduc aşa ceva în text- pe care numai luna noiembrie, strada aia şi ţipetele boschetarilor ţi-l pot strecura în măduva spinării, şi cum m-am gândit la cele 2 mari lecţii ale timpului ăstuia blestemat: viciul şi deznădejdea, şi la cum sufletul meu altădată aseptic, ordonat ca dulapul unui dispensar de ţară, a început să semene cu noaptea din vreo piesă de shakespeare, king lear, bunăoară”. şi those letters i+ve written never meaning to send. şi statul pe jos, cu ochii-n tavan, noapte de noapte. şi (despre mine ca despre tine- care mi te opui):

durerea de cap pe care ţi-o provoacă lacrimile tale “de cafea”. una care îşi face efectul şi care te umple de un miros dulceag-amărui. frumuseţea oamenilor trişti. frumuseţea care îţi este, în mod constant, refuzată. amintirile tactile versus amintirile olfactive. că eşti un erou care şi-a pierdut contextul. textul ăla despre terapii alternative pt uitare, peste care ai dat din greşeală, încercând să ştergi acele documente inutile care.ţi împânzesc hard-diskul. rânjetul. gestica, mimica şi comportamentul tău deviant. cum eşti, uneori, doar un horny zombie. cum eşti, alteori, nedemnă de ceea ce ţi se spunea că ai putea fi. cerceii pe care îi pierzi. bijuteriile care ţi se dezmembrează. toamna cu lună când porţi peste pullover o niciodată căptuşită cu totdeauna. că îţi priveşti prietenii şi te întrebi care îi va supravieţui cui. că simţi, simultan, în gură, sărutul lui, şi al lui, şi al lui, şi te sperie urmele astea. sentimentul că uneori you only have the right to remain silent. şi momentul crucial când decizi să-ţi exerciţi acest drept. pentru că e vulgar şi pueril să suferi în gura mare.

da. ăsta e sfârşitul blogului meu.

vă mulţumesc pentru atenţie. noapte bună.

câteodată îmi închipui că ar fi simplu să mă trezesc într-un film cu cheesy opening credits şi un prim cadru pe cearşaful mototolit sub care, half naked, still sleepy, m-aş întinde aşa, nici prea prea, nici foarte foarte, suficient de teatrală, suficient de pregătită pentru a-i arunca un voit plictisit-jenat bunădimineaţa străinului alături de care s-ar putea deduce că am dormit. fără trecut, fără traume, fără sechele, fără expectanţe, fără sentimente, fără supoziţii, fără abisuri. şi, de aici încolo, din motive economice & lipsa de imaginaţie a scenaristului care, unlike God, e un lacking intelligence designer, totul ar decurge perfect: ne-am săruta protocolar, el ar fi destul de corect ca să facă 2 cafele, eventual un mic-dejun (frugal), eu aş avea treabă – sau un motiv ca să plec prima, fără explicaţii, fără meteahna de-a vedea în orice persoană care pare să-mi dea puţină atenţie viitorii mei copii, viitoarea mea casă (deşi e arhi-cunoscută aversiunea mea vizavi de ideea de a perpetua specia indivizilor dull şi average ca mine), ar fi punctat, eventual, printr-un soi de strălucire intrinsecă, gândul (întotdeauna refreshing) că – few hours earlier- eram, cu onestitatea aia specifică animalelor, dorită (asta s-ar putea ilustra şi printr-un flas-back sugestiv) şi atât. nimic în plus despre that whoever. miza filmului/a mea ar fi alta, redescoperirea de sine, my own peace of mind. n-aş simţi nici colţii ăia ai dorinţei de revanşă, nici nu mi-aş convoca prietenii la sesiuni de plâns de milă pentru “how i’m always used”. aş gândi matur. rece. poate prea pragmatic. aş uita. ar fi simplu, cred, comercial, average, minimalist, de bun-simţ: pentru iluzia că viaţa mea interesantă ar începe dincolo de respectivul decor, dincolo de case în care intru o dată şi ale căror adresă o uit cu desăvârşire. pentru absenţa oricărui verb la trecut. pentru non-patetism (nu trucat, ci autentic, discret, definitoriu)

când eram mică am avut revelaţia faptului că distribuţia în piese de teatru şi lumi fictive mi-ar oferi şansa de a săruta/îmbrăţişa oameni care altfel nu mi-ar da nicio atenţie: dar la castingul pentru “snow white” o alta a fost aleasă în locul meu. am primit, e drept, rolul mamei vitrege, mai complex şi cu mai multe replici, nu însă şi “that famous kiss”. din spirit de simetrie, în viaţa reală am recurs la discursuri infinite şi inteligente ca să complinesc distanţa dintre mine şi diverse obiecte ale dorinţei. ca cineva care crede că dacă va cânta mai tare, vocea îi va suna mai frumos.

ce vreau să zic (şi nu reuşesc decât dacă fac un tur al clişeelor) e că încă aştept să mi se spună că sunt obiectul unui experiment. (! e, uneori, prea frumos ca să fie adevărat)

( sally mann- damaged child )

recitesc (ar fi greu de precizat a câta oară) acea scurtă povestire a lui borges, care mă fascinase când eram mică şi taică-mio îmi pusese în mână o carte cu figurine misterioase/cvasi-mitologice (un soi de guernica a lui picasso reluată pe un fond ocru-teracota) şi, asortat intitulată “cartea de nisip” (ziceam eu atunci, gândind mai mult în game cromatice)- e vorba despre “Delia Elena San Marco”. şi pentru că acea carte de nisip la care avusese eu acces era o falsă carte de nisip- o antologie de texte “mai reprezentative şi unharmful, probabil” din volumele lui borges, “Delia Elena…” face parte, de-a dreptul, din povestirile publicate sub titlul de “Făuritorul” în 1960, aceasta fiind, de altfel, my personal fav dintre cărţile lui jlb (pentru că în cuprinsul ei mai sunt de găsit “Dreamtigers”, “Everything and Nothing” & “‘Oglinzile acoperite”). stau, aşadar, şi recitesc, over and over, despre delia elena san marco, ascult tiempo y silencio a cesariei evora , mi se pare că, acum, când gândesc sinestezic, cele două se completează, cam ca într-o schemă clasicistă- albul şi negrul, adică speranţa raiului şi certitudinea infernului, adică ceea ce nu mi-ar zice taică-mio niciodată- când îl visez- pentru că el- în ipostazele astea onirice-postume- nu-i decât o plăsmuire a mea, şi eu habar nu am ce ar trebui, ce aş vrea să fie acolo.

când am redescoperit povestirea, ca atunci când am descoperit piesa, pe care întâmplător o auzisem într-unul din momentele cheie ale celui mai prost film pe care l-am văzut vreodată (Chaotica Ana, l-am văzut într-o seară de luni, de la 10, împreună cu ceea ce istoria mea personală va consemna drept “un josnic trădător”, all cheap and debonair, despre care, oricât de tentată aş fi, n-o să “blog”…), mi-a venit să sar în sus de bucurie şi am început s-o transcriu pe agenda mea “black list” (şi din spirit de simetrie o copy-paste şi aici)

“Ne-am despărţit la un colţ de stradă din cartierul Once.

De pe trotuarul celălalt am întors capul ca să mă uit în urmă; te întorseseşi şi mi-ai făcut semn cu mîna, parcă vrînd să-ţi iei un ultim rămas-bun.

Un rîu de vehicule şi de oameni curgea între noi; era cinci după-amiază, într-o zi oarecare; cum puteam eu să ştiu că rîul acela era tristul Acheron, de netrecut?

Nu ne-am mai văzut, şi după un an aveai să mori.

Iar acum eu caut această amintire şi o fac să prindă viaţă în faţa ochilor şi am impresia că era falsă şi că dincolo de despărţirea obişnuită era infinita separaţie.

Aseară n-am mai ieşit să fac o plimbare după ce am mîncat şi am recitit, pentru a înţelege aceste lucruri, ultima învăţătură pe care Platon o pune în gura maestrului său. Am citit că sufletul poate fugi cînd trupul moare.

Iar acum nu ştiu dacă adevărul este în nefasta interpretare ulterioară sau în despărţirea nevinovată.

Fiindcă, dacă sufletele sînt nemuritoare, este foarte bine ca la despărţirea lor să nu existe nici o emfază.

A spune la revedere înseamnă a tăgădui despărţirea, cu alte cuvinte: Astăzi ne jucăm de-a despărţirea, dar ne vom revedea mîine. Oamenii au născocit salutul de bun rămas fiindcă ştiu că într-un fel sau altul sînt nemuritori, chiar dacă se socotesc întîmplători şi efemeri.

Dragă Delia, cîndva vom lega din nou firul – lîngă ce rîu? -acestui dialog incert şi ne vom întreba dacă vreodată, într-un oraş care se pierdea într-o cîmpie, am fost Borges şi Delia.”

nu mai ştiu la ce voiam să ducă relectura asta obsesivă şi nu ştiu dacă băgând-o pe gâtul altora o să scot din ea substanţa aia pe care o intuiesc doar şi pe care o privesc fascinată, ca pe un peşte într-un acvariu rotund…probabil că mă tot gândesc la taică-mio, dar nu la ceva concret, nu mai e nimic concret, precis, reperabil, e ca şi cum toate amintirile mele legate de el ar fi devenit totuna (şi vor deveni totuna, pentru că obiectul lor e, acum, egal de dureros), e ca şi cum l-aş decupa dintr-o poză şi l-aş suprapune oricărui fundal aş vrea. mi-e frică de faptul că s-ar putea doar să cred că m-am resemnat, obişnuit cu ideea, şi să fiu mult mai tarată pe dinăuntru. ca un parazit trăind într-un corp care nu-i mai oferă nimic. luptându-mă-n gol să readuc la suprafaţă bucăţi sparte, dezintegrate din vechile noastre conversaţii, pt că rămâne, nevertheless, singurul om care-mi putea reda labila, instabila, anemica, efemerida-like încredere în mine.

şi de-aia, pe rochia mea neagră dintr-un vis au început să crească, dintr-o dată, flori…

unul din lucrurile pe care le-nveţi o dată cu maturizarea (o dată cu acea maturizare forţată, cu acele împrejurări pe care toţi se grăbesc să le numească “vitrege” şi să le recunoască în tot ceea ce faci/urmează să faci ca pe semnele unei boli a copilăriei, atestatele vindecării acelei maladii): nu ţi se cuvine totul. nu trăieşti într-un film cu happy end obligatoriu. şi dacă “around the corner” n-a fost fericirea, ci dezastrul, ai reuşit, cum necum, pe baza lecţiilor la engleză dintr-a 11a şi a eseurilor cretinoide pe tema “if” să “treat those two impostors just the same”. mă învârt în oraşul ăsta şi-n my states of mind, viaţa mea e o hartă a lumii care trebuie refăcută pornind de la inexistenţa, inexprimarea vreunei amintiri a ceea ce “se spunea că este”. fără niciun alt model viabil, în afară de intuiţia mea marginalizată şi terfelită de prea multe alegeri abs greşite. m-am ridicat la mii de kilometri deasupra ei şi am văzut că acolo unde înainte credeam că e un ocean, era un pârâu. şi că munţii erau muşuroaie de furnici, iar muşuroaiele inofensive, stânci şi alte cele. ca acum 4 ani, în Deltă, când am stat până-n zori cu un tip pe malul a ceea ce credeam amândoi că e un lac, iar a doua zi am constatat că era doar o baltă enormă, creată-n urma unei nervoase, dar răzleţe ploi torenţiale. oh, well…things should be different, but they’re not. o mică ninsoare nu e începutul altei ere glaciare. cumva, chiar dacă totul e altfel, întregul e acelaşi. backgroundul. ce se petrece. ce se repetă. ce mă sperie că-mi iese pe gură “exact la fel”, deşi aş fi jurat, atunci, când am pronunţat anumite lucruri (cu greutate) pt prima dată, că niciodată nu le voi  face să sune identic.  că nu vor deveni prototipuri, ci irepetabilităţi. că voi avea destulă imaginaţie ca să schimb scenariul. că înainte să-mi schimb lumea, o să mă schimb pe mine. my shape, my size, my stereotypes. mda…dă vina pe mania de a-ţi confecţiona aşteptări. pe fabrica de high hopes and great expectations în care te transformi cu ocazia fiecărui dead-end.pe post-it-urile fictive pe care-ai fircălit goals şi wishlists fictive, ca apoi să le lipeşti pe un frigider imaginar plin cu licori imaginare din care sorbi într-una din nopţile- la fel- imposibile, inexistente- când nu se-ntâmplă nimic, dar tu eşti treaz şi aştepţi să se-ntâmple ceva. şi preaslăveşte inerţia pe care o obţii, vremelnic, până te obişnuieşti cu ideea că de tine însuţi nici uitarea nu te poate lecui.

completează spaţiile cu forma corectă a verbelor din veşnicele tale paranteze. chestiile pe care le amâni pentru mai târziu. but alice, we’re not in wonderland anymore.

pledând pt cauza nobilă a abolirii sărbătorilor stressante din cauza inflaţiei de superstiţii pe care le prilejuiesc: primele zile din 2009 do not matter. primele zile dintr-un an nu sunt decât prelungirea mai mult sau mai puţin energică (şi, experienţa clişşelor îmi zice: rareori agonizândă) a ultimelor zile din anul precedent. iar caracterul puzzelish şi mozaicat al lui 2008 (12 luni scrijelite pe linia de demarcaţie dintre un atunci sumbru şi un acum dark cabaret, adică tot sumbru, dar amuzant în momentele lui de ridicol asumat) , marcat de rupturi şi crăpături în vopsea, de pete pe wallpaperul ăla imaculat numit my new life far from hunedoara îmi demonstrează că să sari de la un calendar la alt calendar, de la o agendă la altă agendă, de la 08 la 09 e o chestie pe cât de formală, pe atât de condamnabilă. optimismul de duzină de care te vezi, fără voia ta, ataşat, anul mai bun pe care ţi-l doresc prietenii, rudele şi vecinii care (oficial) îţi plâng de milă şi care, (neoficial) îţi urmăresc comportamentul, traseele şi orele târzii la care ajungi pt a găsi o justificare sau o cauză apriorică durerii tale presupuse- care nici măcar nu mai e durere, e doar indiferenţă cu amărăciune şi alcool etilic, anul în care să nu pierzi nimic şi porcăria aia de urare despre care îi spuneam lui Dan (pe care o găsisem într-o felicitare dintre cele pe care firmele le trimit angajaţilor şi care mi-a marcat copilăria)–12 luni de fericire,52 de saptamani de distractie,365 de zile de succes,8760 de ore de sanatate si 525600 de minute de noroc- are bullshit. şi în 2009 o să fie zile de kkt, oameni de kkt şi situaţii insalubre şi instalaţii ruginite şi spărturi şi amânări şi dereglări de sistem şi căderi de reţea.

în altă ordine de idei, am în playlist numai voci feminine (pj harvey-white chalk, hannah fury- through the gasch, jill tracy- diabolical streak , mono-formica blues, my brightest diamond- bring me the workhorse, regina spektor-begin to hope şi soviet kitsch, cocorosie-noah’s ark), citesc “underground” de vladimir makanin (pentru că m-a atins sindromul presesiune de citit tot ce nu are legătură cu încercările-mi disperate de a salva un semestru boem de la dezastrul iminent al tuturor exceselor mele bacchice şi nu numai) &mă întreb de ce nicio cafea nu durează atât cât mi-aş dori (pentru că despre restul lucrurilor bune care nu durează atât cât mi-aş dori am încetat să-mi pun întrebări).

mofturos-năzuros-pessimistisch-ly…cva mostre din my music for today

hannah fury-carousel

jill tracy- the fine art of poissoning