nu mă mai amăgesc cu suportul moral al unei fraze ca “if writing did not exist, what terrible depression we should suffer”. de fapt, if depression did not exist, what terrible writings we should suffer. după ce am parafrazat în fel şi chip celebra aserţiune din the pillow book, am ajuns în sfârşit la o concluzie. sunt mulţumită. zâmbesc tâmp. ascult blackfield, my gift of silence. secătuită de ipoteze care întunecă zonele prea triste ale trecutului apropiat. trăiesc o lungă, prelungită, itchy, extinsă, imposibilă tăcere semnificativă. tăcerea de după o întrebare a ta venită din altă viaţă (viaţa firească, logică, atât de la locul ei într-un timp şi spaţiu modificate genetic de dramele mele zgomotoase, dar încă redresabilă, atunci, la momentul ăla. o viaţă pe care am încheiat-o, în schimb, subit, ca dintr-un moft, ca dintr-o curiozitate de pisică tembelă, scutită de deliciile zgomotos-.sordide ale sezonului de împerechere sau ca de copil imbecilizat de bătăi crunte converite într-un foarte bun sistem de defulare pentru părinţi.) tăcerea de după o glumă pe care o fac ca şi când ar trebui s-o înţelegi (şi îţi cer prea mult). tăcerea pe care n-o mai umplu cu nimic din ceea ce ar putea colora altfel zilele astea petrecute pe net într-un şir de hiperlinkuri furnizoare de răspunsuri. întreţin raporturi aleatorii, gratuite şi experimentale cu oameni şi spaţii la care am acces o singură dată. îmi aranjez documentele autobiografic. folderul afterlife se umple încet, încet e reziduurile unor vieţi la fel de post-traumatizate ca a mea. the best things in life aren’t things. you know…nimeni nu are dreptul să ocupe asemenea loc în viaţa altcuiva. locul gol, marja de eroare a echilibrului meu precar. stau şi îmi citesc arhivele de mess. îmi exagerez trecutul. trăirile incomplete, fade, avorturile emoţionale. dacă nu m-aş cunoaşte, m-aş îndrăgi. de fiecare dată, râsul isteric al cuiva sau violenţa intrinsecă unui început de îmbrăţişare îmi sparge carcasa de serenitate. şi îmi aduc aminte: de fapt, my heart is an abandoned futuristic resort.

ascult the hole in me a şaptea sau a opta oară. mă face să vreau să redau exact dialogurile noastre, toate, complete, să trăiesc drama imbecilă de a nu fi ţinut un jurnal la data aia, din care le puteam recupera sau măcar aproxima. o dramă imposibil de atenuat prin blogul ăsta care nu spune absolut nimic real. e ultimul loc în care ai putea găsi indicii despre this soul that can wait. anything. anyhow. (n-am nicio explicaţie pentru sintagma în cauză, ştiu doar că i have soul şi că aşteptarea îi ocupă ceva din tot timpul pe care şi l- umple cu otrăvuri). le găsesc trunchiate într-un folder plin, altfel, de mistificări şi etichete ineficace. practic cu un sadism romanţios un gest care, dacă aş fi în filmul ăla cu o viaţă căreia m-aş putea adecva, ar avea un rol precis: o prolepsă, o scurtă definiţie, lansarea unei provocări, formarea unui orizont de aşteptare. căcat. tu eşti cu tipa aia slabă şi urâtă pe undeva în acelaşi oraş cu mine şi eu încep să gândesc în clişeele unui poem tipic 2000ist pe care renunţ să.-l mai scriu. aştept să treacă duminica asta de sfârşit de februarie, cea mai moartă lună din economia unui an,calculez: acum 4 luni şi 4 zile urzeam un proiect deziderativ pe termen lung ca în refrenul ăsta: treat me tonight like a movie star who’ll never die, always surrounded by boys like you, kill all my loneliness, kill all the loneliness. mi se face frică de personajul de mâna a doua care devin dacă-mi pun (şi îmi pun, în mod recurent, în troleu, coborând pe strada moţilor, sau seara, privindu-l pe ceasornicarul de vizavi cum se căzneşte cu nişte piese mărunte care ar putea să asigure mai promptul mers al oamenilor la întâlniri care ar putea să le distrugă viaţa) 2 întrebări de bun simţ, la care aş prefera oricând să primesc răspunsuri negative, semnate şi parafate: o să mă urmărească alea câteva ore toată viaţa? ştiai că dacă acţionai aşa (impulsiv, sincron) voi fi atât de mişcată încât n-o să-mi revin multă vreme după? ştiu că a fost un deadend (şi ştiind asta alunec din virginia woolf în maria jose). 5 săptâmâni în balon. nu eşti un plan realist. dar eşti o forţă generatoare de creativitate materializată în texte care nu se ridică la înălţimea intensităţii emoţionale within, cuantificabile-n muzica celor de la blackfield şi-n fotografiile lui eugenio recuenco. o perpetuă, proteică, multifaţetată şi multinivelată sursă de frustrare. sunt surprinsă că acum, proaspăt redescoperindu-te ca pe o componentă nu a umbrei, ci a istoriei mele de mainstream, mă gândesc cu atâta detaşare estetică la tine, aşa cum clea picta pacienţii cei mai interesanţi ai lui balthazar, şi pentru întâia dată, cu atât de mult awareness al libertăţii slash eliberării mele de tine, încât faptul că te-am ales drept naratar ideal al textului ăstuia mă face mai tristă decât ar fi fost acei scribi egipteni „if only they knew” că singurii care aveau să-i citească- fără să-i înţeleagă, de fapt- cu interes vor fi fost nişte cercetători ignoranţi, palizi şi făinoşi, genul reprobabil, hrăniţi cu junk food şi îmbrăcaţi de la GAP (iar clişee anticonsumeriste). arheologii mei, dacă există, şi există, deşi nu-şi dau seama de vocaţia lor pentru că ei nu au raportat la mine atitudinea pe care egoul meu narcisist le-o atribuie, nu joacă exact rolurile în care acest soi aproape necrofil de auto-iubire îi distribuie, sunt atât de diferiţi de cei pe care mi i-aş fi dorit, încât nici nu mai merită amintiţi. pt toţi, fără excepţie, sunt un sit în care sapă o vreme, neatenţi la procesul în sine, visând descoperiri fascinante care le distrag atenţia, un spaţiu lângă care-şi fac nevoile de îndată ce li se pare că au căutat destul fără să dea de niciun vas întreg, niciun schelet, nicio comoară. sau, mai rău, realizează că nu vor da veci de ruinele templului lui apollo din delfi pentru că în loc să nimerească în grecia, sunt pe undeva prin peninsula iberică. iar vestigiile de aici nu îi interesează câtuşi de puţin. aşa că-şi iau tălpăşiţa spunându-mi cu seninătate că nu-i vina mea că sunt situată pe alte coordonate decât cele pe care, ca navigatori amatori, le căutau. iar the damages they caused, acele gropi inestetice, rămân pe veci neastupate. ruinele întotdeauna „aproape” găsite. cioburile îmârăştiate pe jos. „îmbrăţişările date, ploaia căzută”. we all have some unfinished business, e atât de previzibil să-ţi faci planuri pe baza datelor pe care ţi le furnizează retrospectivele astea cu funcţie terapeutică (am fost dorită, aş mai putea fi dorită, e un fapt care se bazează pe acţiunile lui x, y, z, atunci…), poze cu tine, şi cu toţi ceilalţi împrăştiate în tot laptopul, şi-n mod analog, gânduri despre voi toţi îmi virusează tot hard diskul intern. gândaci pe parbrizul vieţii mele. dar, contrar hermeneuticii garfieldiene, imposibil de stârpit.

(should i say how fictional this is? …as life…the ideal-life…itself)

maybe it’s kinda sad. pathetic. a living clichee…eu, cu irishcoffeeul meu, sâmbătă dupăamiaza, într-un loc după care nu mă-nnebunesc pt că nu-mi spune nimic (nimic bun, în afara întâlnirilor ambigue cu that guy i’ve almost forgotten, acum, când am alte depresii surevite pe fondul incapacităţii mele de a-mi aranja, îndruma şi conduce regulamentar viaţa), şi despre care credeam că ar fi foarte narativizabil din cauza numelui care se asorta cu stările mele vagi şi postadolescentin traumatizante din noiembrie (insomnia). doar că foarte multe episoade ale existenţei mele fragile în incoerenţa ei sunt asociabile acestui gen de toponimie semnificativă, ca într-un roman modernist (ceea ce mi se pare ironic şi nepotrivit, asta în virtutea adevărului care este ceea ce se autocontrazice cel mai des de-alungul timpului. încă citesc durrell). de ex, într-o noapte am stat cu un tip proaspăt cunoscut (acelaşi de acum câteva rânduri) pe nişte trepte care duceau spre un magazin de rochii numit luxuria. şi, cumva, toate pasajele conectate la sursa energetica pe care o pot presupune k fiindu-i proprie lui au ceva decadent-pervers. dintr-un ciot de viaţă nedezvoltată. întreruptă. hell knows. dacă aş transforma momentul ăsta într-o experienţă pozitivă şi indie, m-aş apuca să descriu mobilierul, fotoliul obligatoriu zis “comod”, sentimentul că aici între moloz şi dărâmături aş putea construi chiar orice (cu greu îmi amintesc plotul romanului choke al lui palahniuk, ţin minte însă acest final demn de un status din trecut..clasa a11a like). dacă aş transforma momentul ăsta într-o experienţă pozitivă, aş fi o incurabilă ipocrită. irishcoffeeul e amărui şi excesiv alcoolizat. o să iau un taxiu spre casă pt că mă sperie monstruozitatea aia diformă care e boschetarul bâlbâit din staţia clăbucet, posesorul unor outfituri care mă şochează prin inadecvarea lor hiperartistică sau scuzabilă numai prin miza unei estetici postmoderne axate pe potenţarea kitschului (i’m dizzy already, reţineţi, în timp real BEAU),  prin sentimentul de regie perfect pusă la punct care integrează personajul ăsta în peisajul meu ca pe un anti-totem (o dată purta o togă de absolvent. altădată un palton femeiesc, roşu. în prima seară în cluj de după recenta nenumita whateverness ..break up (…nu-mi vine să folosesc cuvântul în română, e extrem de crud şi are aceeaşi rădăcină cu verbul pe care l-a folosit el pe post de unintended, yet properly used knife, aş zice, simplu, că pur şi simplu îmi face- nu ştiu dacă mie sau orgoliului meu brusc apatic, aproape necrozat,  un pic silă să-i reiterez prezenţa într-un discurs ataşat mie), deci, în acea primă seară pe care o dedicam compilaţiei 100 per cent bittersweet melodies, asta în ciuda propriilor mele prescripţii anti-autoflagelare, boschetarul se plimba pe lângă blocul meu îngânînd un cântec ’bout love and loss, cu un enorm casetofon în mână. în plus, de câte ori mă vede, îngână ceva reperabil între sentimentul de recunoaştere şi cel de neavenită excitaţie. singurătatea asta proaspăt dobândită şi reasumată îmi legitimează teama de pariile societăţii. i’ve nothing good to share. sunt proscrisă toposurilor nostalgizante şi unei stări de twilight zone intensificate-n mod sadic şi superproductiv de albumul lui julee cruise (piesa into the night, cel mai bun mediu sonor pentru orice soi de exprimente pe mine însămi). în momentul ăsta mă uit la un băiat de la altă masă. varianta masculină a unei indie-pitzi. păcat de el.  mă gândesc la hank din californication. varianta mea masculină cu o mie de experienţe sexuale pe foarte bune în plus. lacking inspiration şi dealing with his fucked up future. un alt tip, de la altă masă, se holbează la mine. prietena lui, cu un gest brutal, îi întoarce capul înspre ea. el o sărută şi îi zâmbeşte jenat. tocmai a început still got the blues. îmi vine să-nchei cu un plin de tâlc i miss you. dar nu ştiu cui m-aş adresa. aşa că o las baltă.

“fuck.”

what a meaningful word.

ieri a fost o zi infectă. aşa cum puteam bănui. aşa cum se conturase dinainte cu o seară. atât de infectă, încât îmi venea să-mi frec palmele una de alta a bucurie şi entuziasm. de prea puţine ori ţi se-ntâmplă să-ţi trăieşti mizeriile în timp real. să fii conştient şi deschis loviturilor lor într-un plex solar fictiv,  desenat cu compasul pe schiţa wannabe omul lui da vinci pe care o păstrezi pe post de imaginea pe care o ai asupra ta (ştiu pe cineva care purta în geantă câteva portrete fircălite pe care i le făcuseră diverse groupies ivite din mulţimile gothice ale festivalurile obscure pe unde concerta. într-unul singur semăna cu el însuşi. nu contează, mi-a zis, şi în celălalte sunt tot eu. sau, măcar, ştiu că şi în celelalte fetele alea pe care cu dispreţ le numeşti nişte puştoaice beletriste wannabe artists au vrut cu tot dinadinsul să mă vadă. să mă privească atât de atente obstinent de atente, adăugam eu. aproape simţi miros de creier ars)  încât să-mi redea cât mai hiper-real trăsăturile. şi nu poţi să zici că n-au fost sincere. toţi greşim. prea puţini desenăm mental chipuri fidele ale celor pe care îi cunoaştem. cei pe care-i cunoşatem, cei pe care vrem să-i ţinem minte perfect, în detaliu, ca într-un tablou de vermeer, nu ne sunt niciodată fideli, nu merită nicio altă formă de fidelitate, i-am răspuns, sau dacă nu i-am răspuns, aş fi vrut să-i răspund. god, i miss this guy). ieşind din paranteză:  după cursul de poezie am mers cu alexandra şi cezara în puzzle şi am povestit nişte chestii deeply contrastive cu ninsoarea blândă, înduioşătoare şi furnizoare de nostalgii şi amintiri paravan pentru copiii preşcolari ai anului de graţie 2009. îmi venea în minte o poezie de petre stoica şi o tot anulam pentru răspunsuri şi glume cvasi-triste(gen celebra deja tentativă a mea de a-i recita alexandrei odă în metru antic, în insomnia, într-un alt triunghi specific al secţiei de comparată- eu, ea şi bogdan- şi nonşalanţa cu care m-a întrebat “ce? chinuit ca nessul?”), picanterii discursive mult mai adecvate contextului ăluia exterior din care lipseau, thank god, toate elementele kitsch pe care ar fi putut fi gravat cuvântul de nerostit fe-ri-ci… . no city of delusion for bitter girls.  am băut o jamaica coffee şi am tresărit de câte ori s-a deschis uşa. clienţii erau cam aceiaşi. lipseşti tu, m-am gândit, apoi am lăsat-o baltă. am abandonat gândul patetic-romanţios (sau îl pot numi altfel? oare îl pot numi altfel?) pe la jumătatea lui încă benignă.  pe acolo pe unde nu semăna cu mărul din clipul ăla 90cist al trupei ăleia 90ciste. nevermind, olga, eşti prea bătrână ca să-ţi gândeşti tentativa de viaţă în imagini arhetipale. când am ieşit, ningea ca într-un glob de cristal. same city of delusion. pe care vreau să-l dărâm. (durrell: un oraş devine o lume când te îndrăgosteşti de unul dintre locuitorii lui. am salvat asta într-un draft. fereşte-mă, Doamne, de demonii telenovelelor nenăscute în mine ) ).

epilogic

întrebare menită să vă introducă în atmosfera eroică a lecţieimele  de no life vs extra-life: câte mătuşi nu v-au zis că după bărbaţi şi după busuri nu se aleargă? ei bine, what if e aşa de frig afară că abia aştepţi să te instalezi comod pe un scaun tapiţat dintr-unul dintre troleibuzele din garniturile achiziţionate de primăria cj în 2004? şi cum procedezi dacă pe troleibuzul pe care s-ar putea să-l prinzi doar dacă alergi pe gheaţă şi-ţi trăieşti, frustrant, fuga, ca pe un vremelnic şi enervant rewind, scrie 1? the one, mi-am zis, this is the one. şi am fugit de parcă aş fi crezut-o.  (când am urcat, a venit controlul. am răsuflat uşurată: abonamentul îmi expira în 21. mai avem timp. n-am ajuns încă la ţigănci)

[spune nu:

statusurilor patetice sau concorde cu starea ta psihică  (stare care nu interesează pe absolut nimeni, niciodată, şi ai avut deja o adolsecenţă la dispoziţie ca să-ţi dai seama de faptul că depresiile şi subiectele arzătoare de pe otv are sort of the same).

discuţiilor intercalate pe mess (da, aceeaşi zonă tematică, incluzând menţiunea perfidiei disponibile în cantităţi nelimitate de tipul: eu vorbesc cu x, dar cu y îl bârfesc pe x, de aceea sunt legitimată să preiau- trunchiat- replici pe care x mi le dă în alte contexte decât cele cărora le încadrez pentru a-mi demnostra o anumită teză). este înjositor.

plasării strategice admirabilelor compilaţii gen 100% bittersweet songs în winamp. nu e momentul. last fm-ul de după e o găselniţă articulată pe posibilitatea unui şantaj emoţional cât se poate de sinistră. ca să nu mai zic, ineficientă.

planurilor nerealiste în care, ca-ntr-o comedie romantică, ceva frumos, mai frumos, foarte frumos îţi taie calea şi răsuflarea fix de a doua zi. that's fake mythology.

gândurilor selfdestructive conform cărora totul se întâmplă din cauza unor defecte pe care le aveai - teoretic- şi-n momentele alea (îţi tremură degetele pe tastatură, dar trebuie să selectezi din lexicul de bază taman acest elemnt dotat cu sens: FRUMOASE) --- pe care acum abia dacă ţi le aminteşti cu realism alegând, în schimb, să le photoshopezi cu sârgul şi priceperea unei piţipoance.

gândurilor şi mai selfdestructive (care funcţionează-.n cafelele tale de la orice oră cam ca zahărul pentru diabetici) pe baza cărora dezvolţi scenarii happyendishe... (fericite e un termen prea vag şi inexpresiv)

acelei sticle de...ceva...care te tentează.

deciziilor care încep cu "de mâine". mâine, poimâine şi răspoimâine te vei simţi exact la fel de mizerabil ca azi, cu eventuale variaţii de temperatură, climă, selfesteem.

blogurilor resentimentare. blogul, ca şi last fm-ul de după, e un instrument cu 2 tăişuri tocite.

afirmaţiilor care te scot bravă , puternică şi neînfricată. până şi oglinda aia îşi dă seama că rimelul ăla ţi s-a cam întins la colţul ochiului, iar asta din cauze cât se poate de naturale şi de un-waterproof.

întrebării "de ce?".

pentru că the party's over. ]

bullshit. dă-i drumul, deprimă-te, dă-te cu capul de toţi pereţii (imaginari), dormi dezordonat, bea porcării amestecate, înfometează-te, compară-te cu “altele”, stalk the guy, imaginează-ţi că ai avea puterea să wear your real soul şi să fii lame până la ultimele consecinţe şi pasaje umilitoare. şi că n-ai ieşi terfelită, ci, ca într-un mit urban…etc.

ce e trist e că peste câteva săptămâni toate astea te vor afecta tot atât cât despărţirea dintre carrie bradshaw şi mr big în sezonul 2 al lui satc. şi, vba aia, mai zici că nu ţi-ai pus sufletul pe e-bay…

cred că am mai auzit chestia asta o dată, sau cred că a spus-o cineva mult mai inteligent decât mine, referentul fiind, desigur, un alt oraş românesc. dar am impresia că oriunde aş merge, tot de hunedoara dau. iar dacă nu merg sau nu mai pot să merg acolo unde credeam că e de mers, treaba asta îşi găseşte o explicaţie plauzibilă  numai în logica faptului că acolo s-ar putea să nu fi dat de hunedoara. mi se pare, aşadar, un schimb de planuri cât se poate de onest şi legitim. desigur, incipitul ăsta are funcţia de a muta accentul de pe fascinanta mea persoană şi instanţă dramatică pe o zonă ceva mai neutră, de care par însă, în mod fatalist, ataşată (sudată) forever. (yeah, deja-vu-urile, aceste defecţiuni în matrix, cum mi-a şoptit mie conştiinţa umbrită de resturile de vin rose găsit în frigider şi băut pe stomacul gol al zilei care tocmai se încheiase).  mi se pare mie sau retorica de până acum cere o frază care să înceapă cu  “în fine” şi să propună iluştrilor cetitori privirea-n altă parte, unde se-ntâmplă ceva mai interesant, deşi cu tâlc subsidiar şi morală căutată? păcat. don’t grab the popcorn.  pentru că nu am concluzii de genul ăsta în mânecă. tocmai mi s-au terminat resursele de vorbe spirituale, risipite în statusuri şi interminabile conversaţii la telefon, în holul bibliotecii în care mi-am făcut veacul, cu superficialitate şi ineficienţă,  sesiunea asta. mi-am propus ca în era următoare să devin mai economicoasă, cumpătată, parcimonioasă, ostilă, defensivă, constructivă, minimalistă, tăcută, skinny. deci, să ocup mai puţin timp şi spaţiu în viaţa mea. sau a oricui.

hey, what the hell. thank God for Muse şi al lor

city of delusion

dacă stau puţin şi mă gândesc la this “sick sad world”, ajung la concluzii pasibile de genialitate (yeah…right). cum ar fi aia dintr-o zi când (a câta oară?)  i thought it was the start of something beautiful and i had to think again: poate că atunci când ceva din gama de preocupări sentimentalist-depresiv post-traumatice (trauma fiind orice neplăcut, anterior unei situaţii cu un pumn de hormoni incluş în preţ- de obicei preţul e necogiabil şi se măsoară-n timp, iar  plata e, fireşte, în rate…) nu iese, e din cauză că tipul cu pricina va muri la o vârstă fragedă sau va deveni alcoolic sau infirm, iar faptul de a fi fost împreună m-ar fi aruncat, în condiţiile unui atare viitor incert, taman în braţele doamnei oroare. sau că, dimpotrivă, toate aceste ghininoane se întâmplă ca să ajung mai repede şi mai în siguranţă în braţele ăluia care mă va nenoroci. either way, prefer prima variantă. e foarte refreshing să te gândeşti la cel care “etc etc” în termeni de prilej de familiarizare cu ritualistica terapiilor recuperatorii sau a parastaselor. dar, desigur, you bastard :

în luna ianuarie m-am lăsat de bloguit. îmi este foarte greu. tot ceea ce facem se vrea a fi ceva, te imaginează într-o postură. eşti o temă pt un reflective essay tratată greşit: contextualizată. nu problematizată. câteodată e enervant. în acest caz…în virtutea acestui automatism… ceea ce scriu se vrea a fi un fel de mesaj post-apocaliptic. din lumea în care mă forţez să strâng din ochi şi să-mi alung din minte toate subiectele pe marginea cărora aş putea broda smthng anything. din lumea în care, la fel de bine, aş putea să renunţ la cafea sau la ceai sau la bcu sau la suita de elemente eclectice generic şi comod denumite „lucruri bune”, genul unharmful, nici ilegale, nici imorale, nici hipercalorice, în pofida a tot ceea ce înţelepciunea vulgar-urbană ne învaţă să credem. încă practic schimburi metonimice cu obiectele din jur, încă joc jocuri de tetris imaginare cu amintirile mele recente şi atât de aiurea încât abs toate episoadele mi se par interşanjabile. sunt sacul de box în care loveşte o abstracţiune ascunsă sub nelinişitoare siglă de „viitor”, câlţii care mă menţin robustă şi tare şi hitable sunt toţi acei străini clişeatici din troleibuze, toţi străinii aplecaţi asupra cărilor pe care le citesc distraţă, toţi străinii plini de o muzică pe care eu n-o cunosc şi n-o ascult, toţi străinii ăştia ca acele cântece earwormish dintr-o altă viaţă cu alte concepţii şi credinţe de nesrămutat- funcţionând (o, doamne, iar cuvântul ăsta..) pe post de cuţit care să sacrifice ultimul om romantic-şi-fericit-care-vrea-cu-orice-preţ-să-supravieţuiască-în-mine. sufăr din pricina unei cronicizate lipse de logică „within” şi mă obsedează toată recuzita necesară punerii în scenă a unui somn de 100 de ani din care să mă trezească o reală alternativă la realitatea dull în care, ca o monedă într-un aparat de cafea, m-am blocat. şi nu mai pot oferi nimic. schimbul pare să ia sfârşit. simpotomatică pt sentimentul acestui potlatch gone bad ar fi fost şi închiderea blogului. până când am realizat că e o datorie faţă de mine însămi să keep the engine working. în gol, da, în gol, ştiu că în gol. (nu mai vreau să vorbim through fake şi evil şi răuvoitoare comments, i’m unworthy , o ştim deja cu toţii, n-am nevoie s-o mai văd scrisă şi parafată.  da, sunt masochistă. dar ştiu oameni kre practică sex anal cu margarină pe post de lubrifiant…şi we’re all human or whatever, vba lui brittney din daria)

ascult blackfield- miss u. poate că de aici toată…cavalcada asta. sau am băut o cafea fără zahăr. poate că de aici. sau am visat că eram la mare. şi de aici. sau sunt vag-hopeful, azi. da, asta trebuie să fie.