nu ştiu dacă îmi plac sau dacă mă întristează siteurile de decoraţiuni interioare. cert e că sunt întotdeauna tentată (mai ales în dimineţile de sâmbătă, derulate cu încetinitorul, prilejuri de high hopes şi de discursuri proiective măreţe)  să mă pierd pe holurile unor case în care nu voi intra niciodată şi care servesc drept icons pentru ceea ce poate purta, în virtuţile standardelor estetice- oricum chestionabile şi bla- de azi- eticheta “bunului gust”. mi se pare interesant un aspect pe care nu l-am dezvoltat niciodată altfel decât într-o nişă de senzaţie cu un minim suport “scenaristic”: aparatul de fotografiat zăboveşte pe suprafeţele alea aliene, nelocuite, absolut curate şi proaspete, ca blocurile din visul acela recurent al meu, noi nouţe, vopsite-n culori vii cu multe decade înainte de-a trece ei pe-acolo, aşteptându-şi zadarnic un calup de locatari care au uitat/au renunţat să le ia în folosinţă, şi aceasta din pricini ce parcă plutesc în aer şi pe care noi  (un plural colectiv generic, întrucât multe dintre visele mele au o componentă “dinamică” as in se petrec în vehicule şi-mi lasă senzaţia că am avut acces la foarte multe, că am îngurgitat zeci de imagini în viteză, ăsta e de fapt un vechi deziderat al meu, să prind cât mai multe cât mai din zbor) , turişti ocazionali printr-un ghost town care nici n-a apucat să fie, de fapt, un oraş în adevăratul sens al cuvântului, rămânând deci, ceva de genul unui simulacru (totul mort şi înviat dinainte) nu-ncercăm să ni le explicităm sau verbalizăm. dar apoi? pentru ce fel de vieţi sunt teatre şi decoruri camerele acelea respirând aerul unei utopii aproape realizate? cine sunt oamenii care le dau sens şi funcţionalitate, cei care le transformă în mai mult decât obiectele unei admiraţii şi aprobări tacite, axându-şi atenţia asupra scopului lor utilitar? discursurile beneficiarilor contextelor ăstora voit fericite- paradisurilor ăstora artificiale- aşa cum apar ele în planul revistelor de specialitate, sună atât de fals şi atât de căutat încât nu pot să nu mă întreb dacă lumea asta nu-i un sol de the island promisă ca surogat al unei ţinte mai reale şi mai abordabile decât mecanismul autodistructiv căruia ne supunem, vrând nevrând, prin proiectele nerealiste la executarea cărora muncim zile lumină. suntem nefericiţi pentru că ştim că the dreamhouse e un fel de viaţă de apoi a apartamentelor închiriate, a camerelor locuite provizoriu, de fapt, a întregului nostru proviziorat cu titlu iluzoriu de confort. la fel cum a dreamhouse nu e condiţia necesară şi suficientă pentru a dreamlife, şi niciunii dintre noi nu avem certitudinea că vaza aceea nu zace acum ţăndări într-un tomberon din spatele casei- dezastru palpabil al dezastrului emoţional generator de certuri furioase între norocoşii posesori ai acelei echilibrate şi armonioase fericiri indoors. poate că cea mai bună ilustrare a deconstrucţiei (corecte sau abuzive) a acestei ipocrizii de marketing (menită să-ţi arate o altă faţă a mizeriei tale decât aceea hrănită de fotomodelele din vogue) ar fi interioarele decrepite surprinse de michael eastman în a lui “vanishing america”. yet, nu mă pot abţine să nu spun că îmi doresc aşa ceva, vai, din tot sufletul meu de fată de anii 50 (varianta lor din USA)  nimerită nu ştiu cum în România începutului de secol 21 şi al cărei secret întunecat şi creepy ar fi cel concentrat de textul unei piese ca aceasta cântată de cocorosie

I’ll iron your clothes

I’ll shine your shoes

I’ll make your bed

And cook your food

I’ll never cheat

I’ll be the best girl you’ll ever meet

it’s not like i’m not inspired. it’s like i’m happy. şi niciodată nu mi-a plăcut să scriu “when happy”. am găsit, însă, un poem de t.s. eliot care mi-a înseninat, nu pot spune cu foarte multă acurateţe de ce, dimineaţa. ar fi cumva cretin să spun că am simţit, în diferite momente reparabile în istoria mea personală, ceea ce scrie eliot aici, şi că pare un patch-work frumos şi elaborat tot poemul.

The Cocktail Party

It will do you no harm to find yourself ridiculous.

Resign yourself to be the fool you are.

You will find that you survive humiliation

And that’s an experience of incalculable value.

That is the worst moment, when you feel you have lost

The desires for all that was most dersirable,

Before you are contented with what you can desire;

Before you know what is left to be desired;

And you go on wishing that you could desire

What desire has left behind. But you cannot understand.

How could you understand what it is to feel old?

We die to each other daily.

What we know of other people

Is only our memory of the moments

During which we knew them. And they have changed since then.

To pretend that they and we are the same

Is a useful and convenient social convention

Which must sometimes broken. We must also remember

That at every meeting we are meeting a stranger.

What is hell? Hell is oneself.

Hell is alone, the other figures in it

Merely projections. There is nothing to escape from

And nothing to escape to. One is always alone.

Half the harm that is done in this world

Is due to people who want to feel important.

They don’t mean to do harm — but the harm does not interest them.

Or they do not see it, or they justify it

Because they are absorbed in the endless struggle

To think well of themselves.

There are several symptoms

Which must occur together, and to a marked degree,

To qualify a patient for my sanitorium:

And one of them is an honest mind. That is one of the causes of their suffering.

To men of a certain type

The suspicion that they are incapable of loving

Is as disturbing to their self-esteem

As, in cruder men, the fear of impotence.

I should really like to think there’s something wrong with me —

Because, if there isn’t then there’s something wrong,

Or at least, very different from what it seemed to be,

With the world itself — and that’s much more frightening!

Everyone’s alone — or so it seems to me.

They make noises, and think they are talking to each other;

They make faces, and think they understand each other.

And I’m sure they don’t. Is that a delusion?

Can we only love

Something created in our own imaginations?

Are we all in fact unloving and unloveable?

Then one is alone, and if one is alone

Then lover and beloved are equally unreal

And the dreamer is no more real than his dreams.

I shall be left with the inconsolable memory

Of the treasure I went into the forest to find

And never found, and which was not there

And is perhaps not anywhere? But if not anywhere

Why do I feel guilty at not having found it?

Disillusion can become itself an illusion

If we rest in it.

Two people who know they do not understand each other,

Breeding children whom they do not understand

And who will never understand them.

There is another way, if you have the courage.

The first I could describe in familiar terms

Because you have seen it, as we all have seen it,

Illustrated, more or less, in lives of those about us.

The second is unknown, and so requires faith —

The kind of faith that issues from despair.

The destination cannot be described;

You will know very little until you get there;

You will journey blind. But the way leads towards possession

Of what you have sought for in the wrong place.

We must always take risks. That is our destiny.

If we all were judged according to the consequences

Of all our words and deeds, beyond the intention

And beyond our limited understanding

Of ourselves and others, we should all be condemned.

Only by acceptance of the past will you alter its meaning.

Every moment is a fresh beginning.

(ceva ce as fi vrut sa fie produsul imaginatiei mele/calupului de inspiratie destinat mie, dar nu este. imi aminteste de plansele din clasa fantoma in care ne-am dus veacul in liceu. si are ceva din ritmicitatea& forta unor intrebari-interludice. in fine.)

am găsit un poem de robert desnos (probabil handicapat din pricina traducerii în engleză, care mie îmi sună, însă, destul de bine, deşi niciodată n-am avut încredere în ritmurile care circulă pe underground wires în mine şi pe care se-ntâmplă să le găsesc armonioase, deşi s-ar putea să nu fie decât un cuantum de zgomote casnice şi ţipete de nebuni) care-a fost capabil de performanţa spargerii gratiilor pe care-mi prăjesc creierul şi sentimentul amar că iar începe o săptămână în care o să fiu tot mai departe de that person i saw when i was younger şi-n corpul, conştiinţa şi memoriile căreia tot sper să mă trezesc într-o bună zi, dar mi-e cumva imposibil, ca în orice plan care transcede zona intermediară contaminată de zeci de marje de eroare care compun spontaneitatea aceea înspăimântătoare, a cărei iminenţă te poate ţine treaz nopţi în şir, la fel ca teama de unele vise pe care nu ţi le poţi aminti, pe care nu le poţi rezolva, nici treaz fiind, ca atunci când lucrezi la ceva ce necesită maximă precizie în timp ce flecăreşti, şi tot proiectul se duce naibii fără ca tu să poţi salva, măcar, ceea ce încropiseşi până atunci. condamnarea la jumătăţi de măsură şi autoiluzionări care devin, în timp, autopuniţii. devii, încet, epava propriilor eseuri despre viitor. devii mesagerul unei apocalipse nonviolente. acel om alergând singur cu ipodul în urechi, un aparat lăsat să meargă-n gol doar ca să îşi epuizeze bateriile. forţa vitală. conjurând lipsa de repere reale şi de formule de “keep on keepin’ on”.  citind poemul ăsta pe care-l voi copy-pasta m-am gândit puţin şi la tablourile lui jean rustin, la chipurile acelea dizabilitate trase parcă, exact ca nişte măşti din cauciuc moale, peste substanţa dură a unui melanj stratificat de frică şi dorinţă şi frică şi dorinţă, o repetabilitate pe jumătate caruselică, pe jumătate evolutivă, într-un mod pe carel poţi ghici ca fiind similar planşelor care concentrează dispunerea erelor geologice în economia unei felii de stâncă şi la propriile mele temeri legate de graniţele ferfeniţate ale insulei expuse la zâmbete şi zile însorite pe care am descoperit-o în întunecimile desemnate clişeic ca “bitter times revisited”, ceva real sau cu potenţial de a fi mai mult decât un simulacru in a city of delusion pare infestat cu virtuţile simulacrelor. îmi aştept cafeaua şi zâmbesc. dar sub suprafaţa îngheţată a lacului pe care patinez în 8.uri fojgăie, încă, monştri.

I have dreamed of you so much that you are no longer real.
Is there still time for me to reach your breathing body, to kiss your mouth and make
your dear voice come alive again?

I have dreamed of you so much that my arms, grown used to being crossed on my
chest as I hugged your shadow, would perhaps not bend to the shape of your body.
For faced with the real form of what has haunted me and governed me for so many
days and years, I would surely become a shadow.

O scales of feeling.

I have dreamed of you so much that surely there is no more time for me to wake up.
I sleep on my feet prey to all the forms of life and love, and you, the only one who
counts for me today, I can no more touch your face and lips than touch the lips and
face of some passerby.

I have dreamed of you so much, have walked so much, talked so much, slept so much
with your phantom, that perhaps the only thing left for me is to become a phantom
among phantoms, a shadow a hundred times more shadow than the shadow the
moves and goes on moving, brightly, over the sundial of your life.

(tablouri de jean rustin)

îmi clătesc ochii pe 300 love letters, un proiect de autoterapie-psihoepistolară (as in: înscenarea unor scrisori care să redea stări de fapt amalgamate), a cărui finalitate practică, spune autoarea, este aceea de a o face capabilă să scrie o scrisoare de amor oricui. de a putea să depăşească inhibiţia generata de prea mulţi factori necunoscuţi din ecuaţiile pre-afective. din virulenţa schimbărilor de cadre şi de registre sentimentale. factorii care îţi electrizează cumva, chestia aia clişeic numită în cele câteva rânduri pe care ţi le-au scris profii în albumul de-a 12a- autostrada vieţii. ca şi când n-ar avea altceva de făcut decât să-i realizeze, zi de zi, scenariul. cadrul. filmabil şi fotografiabil la orice moment istoric – subiectiv sau obiectiv vorbind istoric- cu putinţă.  poate fi inspiring. în fine, toată seara de vineri am oscilat între ceaiul vienesse cookies cu baudrillardul proaspăt achiziţionat, excese visătoare adecvate acestei honey roasted  month, cu privirea autocolant pe macaraua luminată de anunţul roşietic “apartamente de închiriat” urmat de un număr de telefon cu mulţi de 7, siteul apartment therapy şi big ideas that happened to happen. şi ca să nu fiu nevoită să folosesc un ton care, oricât de atrăgător, mi se pare că nu reuşeşte să mă prindă încă, e exact ca şi cum după ani de zile de îmbrăcăminte second hand ţi-ai putea permite hainele în care defilează silfide sidefii pe podiumurile de la săptămâna modei in paris, mă rezum la o serie de significant happy dots care să sufoce spaţiul a ceea ce ar putea lua forma unui patetism neintenţionat, dar singurul fezabil într-un “zâmbet, fluturei stomacali şi aer primăvăratic” clichee

……………………………………………………………………………

…adică remaierea zâmbetului tâmp şi-a aerului primăvăratic cărora le neg existenţa ca să nu fiu nevoită să recunosc că, de multe ori, le simt lipsa. ascult the blackheart procession, trupă de existenţa căreia am luat cunoştinţă ieri, prin intermediul recomandărilor făcute de last fm (cu ocazia asta, îmi reafirm încântarea vizavi de existenţa acestui program. este o binecuvântare şi un prilej de-a râde de gusturile îndoielnice ale altora. partea a2a e opţională, though). pentru că mi-.e peste măsură de atipic să fac pronosticuri pozitive cu privire la noţiuni abstracte ca viitorul şi pentru că aseară am spart puţin platoşa cinismului meu asumat şi readaptat fiecarui sezon fashionistic, şi am băut, tacit, adică non-toastic verbalizat, pentru zile însorite (din toate punctele de vedere, însorite), şi pentru că azi-noapte m-am visat in the wonderland şi ca scoasă din cea mai exquisit acuarelă, mi se pare prolix şi banalizant să mai transcriu impresii şi expresii frumoase aici. panoramare, dupa ultimul set de rectificări existenţiale: lejereală, mijlocul lunii lui marte şi, deşi nu plouă infernal şi apartamentul meu nu e mansardat,  quite a good month pentru revirimentul unor dreamy 70s eyes and poetry.

wishlist:

-o cameră pe care mi-ar plăcea s-o am:

- cel mai nice birthday cake posibil (şi organic, pe deasupra), designed by sarah magid

- şi ideile lui tim walker…brilliant fashion photographer

stau pe canapea în poziţia clişeică a pacientului unui psihiatru invizibil sau care nu îi cunoaşte limba. nu mă confesez, proiectez. depresia se risipeşte şi mă mir că am trăit-o vreodată sau că vreodată m-am urât  pentru poziţia aia ghemuită, concomitent cu asumarea şi cultivarea masochistă a ei, în pat, cu perna aia portocalie zgrumţuroasă în braţe şi un ceai nutcracker rece pe noptieră, scrolling down fotografiile unor fete mult mai frumoase decât am fost sau voi fi vreodată, întrebându-mă, click după click, ce căutam sau ce aş putea să caut în viaţa cuiva deprins cu o atare imagine longilina-seductive, faptele confirmau îndoiala mea amăruie şi voluptoasă ca o cafea neîndulcită, băută pe stomacul gol, pricinuind mici înţepături în stomac, durerile din viitorul glorios încunuat de bolile de la capătul tuturor curelor mele inconştiente, edge to starvation,  şi gândul că “am avut dreptate în toate dispreţuirile mele”.  ştiam că nu vede nimeni şi că sunt absolut singură (that’s it, honey, you’re alone now), dar nu mă puteam abţine să nu îmi închipui stop-cadrul ăsta edificator pentru ilustrarea micilor mele colapsuri emoţionale ca pe ceva foarte adecvat unei estetici cinematografice (some romantic comedy de mâna a doua) şi să nu zâmbesc prosteşte.  though, i swear i died inside that night…nu ştiu cui să-i mulţumesc pentru the empty cavity i’ve become, chinuindu-se, ca un zombie, să-şi recapete drepturile depline de fiinţă capabilă să simtă pe bune, nu să-şi amintească doar, cu un fel de durere surdo-mută, disabled music for disabled ppl like, cum era. poate-i mai safe aşa. mda. in case of a zombie attack, i’ll be on the other side, cum ziceau cei de pe “a softer world”.

problema principală e jena narativă de după ce toate astea trec şi par îndepărtate şi neverosimile. moşteniri livreşti şi pasaje suprainterpretate. câte din senzaţiile aferente se păstrează vii, autentice, câte au măcar o mică valoare etică, din câte înveţi, într-adevăr, altceva decât obişnuitul “you’re being too harsh” (exigentul şi sobrul “olga, eu zic s.-o laşi mai moale”, revenind laitmotivic în sfaturile f bun şi rezonabile, de altfel, formulate de andra în tradiţionalele conferinţe telefonice din holul bcu-ului)?  superficialitatea mea temporar convertită într-.un soi de sistem autopuntiv se comportă ca o vietate stranie, independentă de my real self. ca produsul tuturor avorturile afective spontane: o masă informă de sânge, viscere subdezvoltate, ceva ce ar fi putut avea un destin bine conturat, dar care s-a mulţumit să se rezume la o zbuciumată viaţă intrauterină (etapa de dinaintea relaxării şi a cozynessului imposibil din proiectul meu existenţial). momentan, ca într-o piesă de la garbage, i pretend for happy end. am de scris/terminat nişte articole şi, pe deasupra, i’m busy mending broken pieces of the life i had before care, pulverizate-n aerul închis al habitatului meu natural, îl echivalează cu acel ceva specific odăii unei fete nefericite.

and that freakin sucks…

…for my hopes and expectations are black holes and revelations..

m-am trezit la 6 jumate din cauza unei alarme prost programate.ca proust, m-am fâţâit puţin prin aşternuturi. mai demult,  căutam între falduri un miros străin  şi îmi închipuiam că sunt într-un episod al sitcomului de proastă calitate care mai rulează, sadistic, pe ecranele televizoarelor din vise  – my ideallife, din lumea paralelă pe care infinitul despre care îmi tot povesteşte bogdan ar putea-o presupune şi conţine. heh…în virtutea unei simetrii cu postcardurile de pe post a secret cu care mi-am tot ilustrat blogul, şi în ambiţia de a bifa încă un gest patetic consimţit, de-a mai face ceva care să îndriduiasca (ioi ce cuv.) opinia generală conform căreia “i am slightly strange”(în sensul rău şi “cross the street when you see her”-orientated), pe o vedere-pliant primită în curtea facultăţii, cu o imagine mişcată, ca din metrou, şi mesajul scris între paranteze drepte: ţi-.am dat-o pe fugă pentru că şi tu trebuie să te grăbeşti (well, unde? aparent, la nişte interviuri pt locuri de muncă în hawaii…) am scris că “îmi doresc să dau 2 telefoane: unul lui taică-mio, să-l întreb ceva ce mă tot frământă, şi unul ţie, ca să-ţi spun bună dimineaţa. dar ambele linii sunt blocate.” m-am gândit puţin la genul ăsta de situare pe marginea unei prăpastii căutate şi voite, despre cât de riscant este să continuu ritualul acesta autodenigrant, de la a mă compara întotdeauna şi pentru totdeauna cu uzurpatorii unei condiţii fericite în paradigma căreia am trăit o vreme, până la a-mi cultiva cu masochism această cruntă imagine în negativ. cea care nu sunt. cea care nu pot fi. virtualitatea cea mai departe de mine. în stare să iubească doar pentru azi. elastică, silfidică, superficială şi întotdeauna îmbrăcată ca şi când ar fi gata să se dezbrace. mi-am ales, în schimb, o imagine şi o personalitate-ceapă. iar orice încercare de a mă descuama de cojile astea ale unui fel de a-a fiprea labirintic şi prea ne în consens cu ceea ce ar trebui să manifest la vârsta asta când încă aş putea poza în orice fără prea multe consecinţe , se lasă cu plâns.  deja e o reacţie pavloviană. deja e la limita patologiculi: amuzanta mea  incapacitate de-a o lăsa mai moale, ca un fel de laitmotiv de mainstream. ca un fel de pistă falsă pe care şi-o asumă toţi “exegeţii” mei ocazionali (ludic vbind, exegeţi, narcisismul e implicit şi orice amendament adus lui, redundant). de fapt,  pe firele mele subterane circulă deja germenii unor prudent calificate “better mistakes”. şi  laptopul deconectat de la reţeaua mamă a prins aseară o unda wireless. urcând un pic în cer ca să-mi contemplu propria absenţa din  planul acestui cartier viermuind de drame, am decis, la unison cu solistul de la interpol că sunt sătulă de antrenamentele astea întru nepăsare.

…won’t go and sell my soul for self-esteem…

…mă autoconsiliez pe blog. beau una dintre cele mai mari căni de cafea din viaţa mea. aromată cu amintirea din viitor a unui infarct de cord. pentru puştoaicele astea cu pleduri la gât şi “troşcolete” neo-hippie, cafeaua e acel accesoriu care, asezonat cu ţigară ce nu se mai termină, imprimă dimineţilor noastre din lumea a3a un aer boem. voit boemizat. atâta doar că nu e nimic în spatele scenelor ăstora de budoar (cafeaua mea, în dormitor, cu patul desfăcut, asta ar fi minunat dacă ieşind de-aici mi s-ar şi întâmpla ceva în consecinţă. leastless as aesthetic. minunat sau kitsch. sau pur şi simplu sec şi not me. cine sunt eu ca să cultiv coerenţe pozitive?). şi-apoi, o frază de illo tempore sentimental, lăsată-n suspensie într-o engleză cu accent universal, engleza tristă şi scâlciată a est-europenilor care pur şi simplu se străduiesc prea mult în pronunţie, şi, supralicitând, ratează cu graţie (and then again…îmi sună atât de cunoscut…): they say coffee will break my heart, but not as quickly as love. îmi imaginez propoziţia asta pe un caiet în care scriu de 100 de ori în mod corect o prea frecventă greşeală de ortografie, inacceptabilă, zice-se. probabil cuvântul care mă defineşte ca etern dependentă de drogurile slabe şi otrăvitoare ale afecţiunii de faţadă. înlocuit cu acel ceva mai sănătos: să mă păstrez vie, doar a mea, faith and fully mine.  îmi imaginez propoziţia asta scrisă mare pe un zid pe lângă care tot trec, tot trec, tot trec, cu ochii-n pământ şi bocancii tropăitori. sfidătoare şi subsidiar supusă, ca un ateu stând drept la o ceremonie religioasă pe sacralitatea căreia- reală sau trucată- nu dă doi bani. soarele topeşte zăpada de săptămâna trecută. plus o pastă de foste credinţe, foste expectanţe, foste euri şi actuale supoziţii eronate, dureri intercostale, banii înghiţiţi de aparatele întâmplătoare din care-mi cumpăram ceva cald de băut, cafelele alea lungi si non-effective sau ciocolată caldă dizolvată-n prea mult lapte praf, vârfuri de creion dermatograf tocite, întinse pe pleoapele umflate de somn sau de plâns sau de nopţile nedormite, those feelings i’ve lost with my fingers crossed, femeile frumoase şi slabe, incredibil de slabe, inaccesibil de slabe,  care îmi iau locul în dreapta sau stânga lor, paginile citite, paginile necitite, paginile scrise şi şterse şi scrise şi şterse, pentru că e mai greu să te ştergi din viaţa cuiva decât să ieşi dintr-o cameră trântind cu zgomot, disturbing tribute adus proastei tale educaţii, uşa. o pastă din zonele cuminţi-obscure ale unei afterlife clădite pe structura de rezistenţă a unui posibil purgatoriu lăsat de izbelişte- din lipsă de fonduri- they say:  tastatura jegoasă, latenight sitcoms, muzica din playerul meu spart şi pierdut pentru vecie, pete de vin roşu, un gol în stomac, migrene, frica de bau-baul cel proteic şi successful, căcatul de câine de sub tălpile tale… emulsia fotografică în care îmbrac corpul meu vechi şi teama constantă că nimeni n-o să-l poată iubi pe cel nou. cel dezobişnuit de tandreţe şi echitate… aş putea face un gest semnificativ cu mâna (semiascunsă-ntr-o mantie cu mâneci largi): ăsta e ţinutul mlăştinos şi pustiu prin care umblu căutând un oraş invizibil. that city of better delusions. that nevercluj. dar nu. de fapt, încă sunt de găsit prin bcu, în diverse ceainării, la diverse colţuri pe care şi voi le luaţi drept repere când vă-ntâlniţi cu cineva, în troleibuzele 1, 6 sau 25, în tramvaiele sinistre şi dezarticulate, în conversaţii despre “acele fete enervante de care nu mai scăpam”, în facultatea de litere, în librării din care nu cumpăr nimic, în entryuri pe google care nu mă definesc, în bitter confusions, în toate folderele mentale şi emoţionale pe care scrie “random ppl” sau “unimportant stuff”. i’m still here.

all you have to do is order:

“i`ll have an olga and whatever she`s having “

(never been too good at happy endings)

mi-a spus, ca atunci când îţi astupi urechile mentale şi dai afară tot adevărul, subit,abandonând bârfa aia superficială, întreţinută şi supralicitată ca să keep my mind off things: ai aerul unei fiinţe rănite. sau nu neapărat rănite, cât vag damaged, ca atunci când, după un accident, eşti felicitat pentru că ai rămas viu şi funcţional, trecându-ţi-se cu vederea scurtcircuitările minore şi privirea piezişă, parcul de fier vechi within şi toate celelalte gunoaie biodegradabile sau nu cu care te alegi de pe urma oricărui soi de traumă ieşită din comun.(şi, ca de fiecare dată când am panorama unei vieţi minuscule şi migălos trăite, ca un tablou pe bob de orez, insignifiant şi grandios în fragilitatea lui, aud pe fundal, habar n-am de ce,  povestea acelei femei pe care am întâlnit-o în acceleratul de la 9 şi 20 acum vreo 3 ani, fostă muncitoare la un combinat chimic, care, pe lângă mâncăruri încropite şi copii crescuţi pe fugă, îşi amintea din perioada cu pricina  că locul ăla de muncă a fost un prilej- blestemat sau binecuvântat, nici ea nu ştia, să se iradieze constant, cu scop contraceptiv, dintr-o inconştienţă care avea s-o coste, dar care nu mai conta acum, atâta timp cât a fost useful la vremea ei. că nu mai ştiu exact pe ce hazardous wastes stătea, goală, în timpul pauzei de masă. şi că asta a ferit-o de alţi copii pe care n-ar fi avut cu ce să-i hrănească. imaginea cu pricina, plină de zone mute, imperfect redată cu mijloacele reduse ale lexicului de bază al acelei femei,  mă urmăreşte încă, îmi aduce aminte de o galerie foto cu tema soviet love, ceva între resemantizarea cultului personalităţii şi cvasi-pornografie. mă tem de un trecut atât de sinistru şi apropriat cu atâta inocenţă.)

nu ştiu dacă avea dreptate. nu ştiu dacă răni vedea dincolo de membrana asta de protecţie din care ţâşneau culorile vulgare ale unor poveşti suculente dar imposibil de dus mai departe ca alegorii pentru nu ştiu ce (iar absenţa logicii mele analogice e semnul unui dezechilibru intrinsec).  mă privea atentă şi compătimitoare de sub aburii unei cafele cu ceva alcool strecurat ca din greşeală (ca în vacanţa din februarie, când înecam în cafele soluţii dăunătoare,  convertite-n imitaţiile made in taiwan ale unor elixiruri binefăcătoare, for a while, pentru uitare. terapii alternative comparate. zâmbete în oglinzi care se înnegreau). de fapt, i-am zis, adoptând acea morgă serioasă a cuiva situat într-un punct mort pe care nu ţine neapărat să-l depăşească, sub pretextul comod că “a obosit”, e ca atunci când te tai din greşeală: când o liniuţă mică mică mică, un bastonaş stângaci şi ezitant trasat de mâna nesigură a unui preşcolar îţi “deranjează”, sâcâitor, suprafaţa compactă a palmei. capeţi deprinderea unor gesturi care te menajează, te ajută să te eschivezi de la a atinge în vreun fel zona aia vulnerabilă, tarată de amintirea unei dureri care (n-)a fost (pentru că, iniţial, a fost un şoc, o efervescenţă, un microeveniment). treci cu vederea micile trucuri şi tertipuri imbecil-inventive, trădând nostalgia unor atitudini auto sau supraprotective pe care le-ai uitat şi cu care te răsfeţi din când în când, redescoperind a child within de care te reîndrăgosteşti cu tandreţe, pentru că, în fond, plângând, cu masca ta tragică demachiată şi pusă deoparte, îi semeni leit, so, retrospective narcissism, doar rareori meditezi la faptul că aceste rute ocolitoare nu sunt normale şi te cuprinde un soi de revoltă cu bază fatalistă. un soi de dor de atunci când nu aveai acel minim handicap epidermic şi atingerile erau neutre, iar nu hurtful. dar nu, nu pot să am figura unei creaturi rănite. e sub demnitatea mea. accept un singur compromis autodefinitoriu, my friend, şi e atât de patetic, din pdvd de retoric, încât, dacă nu l-.ar fi scris altcineva mai deştept decât mine, aş fi evitat să-l enunţ: am acel aer şters al fiinţelor care nu sunt iubite. atât. şi nimic mai mult.

lost in a horrible translation: