(a glimpse of the past)

îmi recitesc, din când în când, arhiva de mess. activitate absolut necesară în planul unei vieţi construite în baza principiilor  vreunui joc de strategie petecit şi paradoxal (grafică proastă şi provocări tendenţioase, la unele nivele, grafică hi-fi şi sarcini pe care-ţi place să le îndeplineşti, în alte contexte). aparent redusă şi deşertică în aspectele ei aventuroase, încăpând/depinzând de amintiri arhivate şi discuţii ad-hoc care-şi găsesc concluziile undeva departe, în timp, merită, this life of mine, un review. măcar atunci când lucrurile par să se-ntoarcă în favoarea mea şi, pe meniul zilei, vanitatea e un fel de mâncare mai puţin amărui. întotdeauna mi se pare că sunt atât de aceeaşi în toate speranţele (eroic exagerate) şi dispreţuirile (gothic romanţioase) pe care le formulez în chip de monologuri autodefinitorii sau de replici penibile în aciditatea lor ratată. când spun că e bine şi când spun că aş nu se poate. diapozitive schimbate fulgerător, de la o săptămână la alta. premoniţii cu gust de caffe latte cu multă spumă sau de tutun ieftin impregnat în ţesătura rărită a unei cămăşi de baga. aserţiuni frivole şi asreţiuni grele ca 100 de kilograme de puf azvârlit din eter direct în creştetul meu de zombie sedat.insolitări care defectează sistemul pe care ceva glumă proastă a sitemului juridic from above îl calificase drept armonios şi perfect lucrativ.

Olga Stefan (25.02.2009 18:34:11): in the mean while, still 20 & unattached, imi beau cafeaua singura si nu ma grabesc sa imi impart diminetile cu nimeni, pana acum toate diminetile mele impartite au fost dimineti de kkt

(chaotic soul)

apoi au venit vremurile bune şi dimineţile în care candidatul pentru rolul de “el” nu era morocănos, impenetrabil în poziţia-i defensivă, infatuat, dezgustător în manifestările-i orgolioase, ignorant, neatent şi incapabil să păstreze măcar aparenţele unui echilibru intrinsec situaţiei de cuplu în care totuşi, se afla, vremurile când nu se grăbea să-şi facă patul sau să fugă la gară sau să fie servil faţă de vreo felie plină de lapte şi miere dizolvat în pandişpan mucegăit din trecutu-i ca o draperie uzată (ca să folosesc una din ultimele figuri de stil prodigioase pe care mi le-a servit taică-mio),  sau să fie lipsit de chef , de consideraţie, de o doză de teatralitate care să umple golurile din scenă şi fojgăielile de şobolani din pieptul în care, teoretic, îşi are sălaşul a little thing called heart, ocazional soul, făcându-mă să mă simt cu 20 de centimetri mai mică şi cu 20 de kile mai grasă.  dimineţile când acestui el de după câţiva pseudo-smthings care-au confirmat multe zicători răutăcioase, dintre care cea mai benignă şi citabilă ar fi aceea conform căreia boys like blondes (or redheads), men like brunettes (:D) rolul îi venea ca o mănuşă. pînă la disoluţie.

(a glimpse of the future)

(blog fericit şi autobiografic)

triada binefăcătoare a reanimărilor mele. peste blocuri şi mări sunt oameni pentru care aş fi vândut, la un moment dat, parcele de suflet sau pentru care aş fi cumpărat hectare întregi de sol selenar. dar în plimbarea de azi, printre peroanele gării din cluj, ţigani înciorchinaţi în jurul câte unei sticle de plastic cândva pline cu tărie, cerşetori cu obrajii pătaţi, nebune cu părul aranjat a la dior, colecţia toamnă-iarnă 2004, într-o postură voit şi ironic interbelică (remake), mi-am dat seama cât de departe sunt aceste blocuri şi mări. pe scaunele albăstrii, plasticate, vorbind despre poeziile pe care (nu) le mai scriu şi descifrându-i unui bătrân tarat de un soi nesănătos de solitudine, cu apetenţă pentru o locvacitate prost orientată, numărul vagonului în care trebuia să se urce “la şi 20″, încântaţi de peisajele post industriale dezolante, de birourile în care ai impresia că ard becuri aiurea, ca într-un viitor post-apocaliptic,  şi geamurile tivite cu aproape inopinate frunze de filodendron pârjolite (cu un intermezzo despre frunza de filodendron din bluming depigmentată în 666 şi încercarea de exorcizare a spaţiului ăluia de către nişte wannabe yoghini hunedoreni, dar cine ştie dacă nu era un mit urban autohton),  bând ciocolată caldă de la automatul din sala de aşteptare şi bântuind alimentarele de la parterul hotelului pax de o stea după un anumit tip de pufuleţi glazuraţi, sirenele fake barbie cu baterii, hologramele cu iisuşi făcând cu ochiul şi lămpi cu cinaceadetaină, proiectele incluzând excursii şi cuceriri de teritorii “comune”, strada horea, pe unde, cu 2 luni în urmă,  goneam încărcată de bagaje de mână prea îngreunate de garanţia dezminţită a unui ajutor pe care mizam, resemantizată, devenind “locul acela” , cu insuliţe de case frumoase, cruţate de bombardamente şi visate şi revisate de mine, în toate ipostazele astea care nu prevestesc nimic, pentru că mă mulţumesc să-mi contureze un prezent “aşa cum mi se cuvenea”,  aruncătura de băţ dintre gara mică şi strada aia pe care tânjeam să am motive să mai merg (toamna cu lună din 2008) devenea o autostradă tăind burta deşertului nevada. aruncătura de băţ dintre rezultatele antrenamentelor mele de detaşare/autoreinventare şi viaţa de larvă târându-şi pieile năpârlite de frica unei amnezii cu bătaie lungă părea o dimineaţă paradoxală la cercul polar,  soarele să nu mai răsară şi să nu mai apună.  sunt foarte departe de seara aceea post-ziua mea, când m-am întors în cluj într-un tren arhiplin, supraîncălzit, cu căştile inundate de jeff buckley şi o insomnie incipientă instalată, cu toate urnmele dezastrului ei, în pungile de sub ochi, pe care mi le priveam, narcisiacă, reflectate în geamurile coridorului jegos, ticsit de copii şi mame-cu-copii, şi boschetari-cu-copii-înduioşători. când “el”-ul de aunci m-a sunat plin de afectare şi după 2 zile în care lucrurile păreau să se aşeze m-a anunţat “a fost un test, o probă de microfon”. foarte departe de sesiunea de iarnă, pe marginile căreia brodasem frustrări şi nothing good follows-uri. departe de reddsurile din pub, cu ochii la o emisiune cretină de pe mtv şi vocile “lor” colective rănindu-mi timpanul- ca într-o parodie a vieţii mele ideale, din când în când, buzele cuiva peste ale mele, protocolar-amărui. foarte departe de cioturi de afecţiune modestă şi râd întrebându-mă cum am putut suporta şi accepta calitatea-le atât de vizibil îndoielnică. am crescut în ochii mei. am găsit ceva căutat over and over again în locuri greşite, special amenajate, însă, pentru picnicuri şi distracţii instant. i no longer walk this earth alone.