mi-e greu să coerentizez ceea ce gândesc şi fac acum. sunt încercănată şi urâtă azi, m-a plouat groaznic şi mi-a fost frig. în plus, toată săptămâna am învăţat ca o scalvă la bcu şi stressul sesiunii nu lasă loc pentru desfătări bloguistice. într-o pauză, m-am trezit amintindu-mi scene perfect conservate din trecutul mai mult sau mai puţin apropiat. am făcut un slalom printre mese, ceaiuri, bănci, parcuri, oameni, am ţinut, pe rând, mâini, poşete, umbrele, plăsuţe şi am purtat pe faţă fond de ten, pudră, farduri, zâmbete, lacrimi incipiente, rimel scurs, dezamăgire,  măşti perfect aderente şi măşti ridicole. şi toate cu acelaşi corp, acelaşi creier, sub egida aceluiaşi nume. un brand de prestigiu. aştept cu nerăbdare unele seri frumoase şi trecerea altora, în camera asta mică şi sufocată de planuri spuse cu voce tare şi imediat după aceea abandonate. “am făcut istorie aici” îmi spun, uneori, rânjind. “şi maică-mea a făcut istorie aici, şi străbunică-mea, murind, a făcut istorie”. ne-am lăsat amprentele unsuroase şi dârele de parfum pe obiectele de mobilier, pe pervaz, ne-am lipit privirile de tavan şi am tras aerul toxic de-afară în piept.  am aşteptat telefoane şi am scris scrisori şi am primit oameni, pe care viaţa i-a aruncat în alte contexte, străine. nici eu, cea mai veche, cea deprinsă cu alte naivităţi, nu voi reveni aici,  în forma aia, lichidă, cum îmi zicea cineva, nicicând. aşa cum un infirmier australian fără niciun fel de veleităţi artistice desenează capodopere while sleepwalking şi scrie numere stranii pe pereţi, şi eu dau tot ce e mai bun din mine în momentele-n care n-am niciun control asupra a ceea ce mi se întâmplă.mi se pare că am văzut prea multe şi că filmul a fost prost. sonorul prea tare, replicile nesincrone. muzica stridentă, interludii riscante. decoruri oribile şi costume ratate. machiaj imperfect şi un-waterproof. greşeli tehnice vizibile de la o poştă. actori neprofesionişti şi un regizor prea exaltat pentru materialul avut la dispoziţie. rămân cadre care te urmăresc mult după ce ai părăsit cinematograful. mult după ce popcornul a fost măturat şi sala închisă. şi casa de bilete abandonată. şi afişele smulse. şi ecranul sfâşiat. şi tapiseriile scaunelor mâncate de molii.

my dearest self de anul trecut.

ţi-am recitit frustrările şi complexele, ţe le-am radiografiat şi mi-au amintit de plămânii sănătoşi ai unui ipohondru. erai, nu ştiu dacă-ţi dai seama, o creatură ciudat de bine fixată pe mapamond. ştiai cu precizie ce-ţi doreai să devii, iar inima ta nu se transformase încă în acel câmp minat pe care te plimbi cu o sfială şi cu o frică deja atât de bine cimentată, încât ai uitat cu desăvârşire cum este, cum era ” altfel”. taică-to alimenta planurile (nerealiste) ale căror schiţe-ţi împânzeau nopţile şi marginile caietelor de fişe, făcându-te să crezi că, la vârsta aia, orice, dar absolut orice, e cu putinţă. uneori îl detestai pentru optimismul şi imaginea virtuală pe care şi-o crease despre tine. şi pe care ţi-o inducea uneori cu succes. ceaiurile tale erau infuzate în optimism, îţi spui acum. te consola faptul că, totuşi, fărâma de luciditate care-l contura drept unul dintre cele mai coerente personaje din peisajul tău monden atât de fericit de sărăcăcios determina acele mutaţii estetizant/cosmetizante pe baza unor date reale, palpabile, care te defineau. ştiai, deci, cumva, că nu erai atât de jos, atât de “în cădere liberă”. nu spun că acolo era fericirea. în acel mediu aseptic, lipsit de pasiuni şi lipsit de seva care astăzi, deşi încă amestecată cu destule reziduuri toxice, circulă-n tine. erau însă, acolo, câteva elemente de care eşti, astăzi, lipsită. viaţa e, însă, destul de deşteaptă. ţi-a umplut golurile nu cu surogate, ci cu altcevaurile care trebuie să caracterizeze orice rupere de nivel. eşti în altă parte a poveştii, în alt capitol. relecturile îţi confirmă valoarea specială, deşi niţel însiropată, a celui care te scrie. acel autor stângaci care dă impresia de efect că scapă pe jos, uneori, manuscrisele cărora eşti consacrată sau care-ţi sunt consacrate, nici nu mai ştii, şi că încurcă episoade esenţiale, schiţe şi ciorne,  suscitând puţin ajutor paradoxal din partea ficţiunii care eşti. “trebuie singură să-ţi pui ordine-n poveste”.

*****

in the mean while, aş mai fi vrut să scriu despre o fiinţă descoperită pe câteva siteuri de fotografie, probabil cea mai frumoasă, deprimant de frumoasă creatură intrată-n raza mea vizuală vreodată, şi asta o spun ca cineva care percepe frumuseţea doar într-un context animat- condiţie necesară/suficientă nesuperficialităţii mele pe care o consider ua dintre ultimele reminiscenţe bune a ceea ce am fost. margot o cheamă, de-adevăratelea, cred, sau, te miri, numai în fantezia  celei care a fotografiat-o şi care a putut prevedea apartenenţa ei/aportul ei la o eventuală inspiraţie. copil fiind, probabil că i-aş fi invidiat frumuseţea, aşa cum invidiam frumuseţea unei fetiţe dintr-o reclamă la îngheţata napolact, probabil aş fi plâns de ciudă, acea ciudă cu substrat mesmeric pe care am experimentat-o întâi la aniversarea mea de 6 ani, când o fată din vecini mi-a arătat toate rochiile şi costumaţiile ei pentru concursurile de dansuri, iar sclipiciurile, penele şi culorile tari mi s-au părut atât de copleşitoare încât, în locul unui farmec admirativ, pe care-l vădeau rudele invitate la masă, s-a instalat în mine o mare tristeţe furnizoare de frustrarea de a nu putea captura nicicum strălucirea aia vizibil efemeră şi sortită cine ştie cărei decăderi, aşa că am făcut o scenă cumplită, stupefiantă şi stânjenitoare. incapacităţii de atunci în a identifica corect un sentiment îi ia locul acum un fel de rece investire cu atribute fictive şi un fel de reverii în eprubetă. mi-o închipui pe margot luându-şi micul dejun într-o bucătărie de vară, convinsă că doar basmul în care, din întâmplare a aterizat, îi face pe toţi atât de vizibil halucinaţi de prezenţa ei. mi-o închipui înconjurată de fraţi şi surori posesori de aceeaşi armonie extrinsecă mustoasă, hăituită de privirile colegilor mânaţi de insticte distructive,  exclusă pe nedrept din activităţile lor pline de cruzime. mi-o închipui inconştientă de puterea devoratoare a frumuseţii ei terifiante şi victimă a dramei care decurge din toate astea… probabil că voi scrie, la un moment dat, ceva coerent despre ea, ceva croit pe măsura a tot ce îmi trece prin cap privind-o. şţi nu sunt scenarii luminoase, din păcate. deocamdată doar v-o prezint ca pe o sursă de fascinaţie…

1. cutia cu noutăţi: kinda empty. începe vacarmul pre-sesiune şi compulsivele seize the dayuri ataşate doar ca apoi să poată fi arătate cu degetul, stigmatizate, regretate. atâta doar că în ediţia “de colecţie” a anului în curs ele se consumă frumos şi chiar, într-o oarecare măsură, poetic, seara, după ce se mai domoleşte vipia de peste zilele bcu-izate,  creierele sunt vii şi jucăuşe, iar corpurile anchilozate îşi doresc dezmorţire şi o veselie absurdă a traseelor indefinite şi a colţurilor de stradă de unde răsar surprize şi fantasmagorii (un magazin cu rochii de cabaret şi pene, o clădire abandonată, o piaţetă pustie, şi ce bine e să nu mergi mereu de unul singur), aşa că rătăcim printre case vechi, pe străzi generic grupate-ntr-un cartier afiliat imaginarului “nostru” under construction, dar de negăsit, complet şi coerent, pe nicio hartă,  (şi pentru frumoasa şi terifianta-i ambiguitate i-am zis-”la dracu”, şi culmea, expresia asta a căpătat brusc o alură şăgalnică), ne oprim în câte-o curte interioară, la poveşti descinzând tot din curţi interioare şi ganguri, dar unele mai sordide şi mai pline  cu surprize sordide şi mai des străbătute şi-ntr-o solitudine de animal rănit- eu una aşa calc prin singurul ţinut care-mi aparţine- that special place that i call my life. viaţa în care el nu era.aromele se succed grăbite şi cumva sfioase. din când, îmi spun, ai dreptul la voluptatea discretă  de-a te amăgi că toate astea sunt inedite şi irepetabile (poate că sunt, dar suspiciunea e boala secolului meu “de singurătate”). de-a-ţi zice că vor dura, de-a atârna deasupra fericirii tale acel banner cu “this will last longer”. o promisiune pe care ţi-o datorezi.

2. de partea cealaltă, adică în spiritul narativ al blogului meu de până acum, rămân povestibile şi analizabile lucrurile cu aspect ciclic şi vara care se instalează întotdeauna la fel, comodă şi insidioasă, iar cafelele neavenite de mai demult se re-metamorfozează-n nestea de piersici, dimineţile la bcu în curte, cărţile de poezie citite pe fundalul sonor al blackfield-ul ascultat în grila verii de acum 2 ani, cu bacul şi tâmpeniile revoltătoare care mă făceau să simt că trăiesc, poeziile scrise cu frenezia din adolescenţa-mi care, în planul timpului bergsonian, pare tot mai mult proscrisă unui tunel de câteva secole amorfe…  dar întrucât niciunele din toate acestea nu-şi depăşesc stadiul de proiect sentimental(ist), e destul de greu să le dezvolt ca pe ceva real şi definitoriu. probabil că tocmai acest bla individual barocizat şi gonflabil va defini perioada asta cu mine (mă tem s-o privesc din perspectiva unui “peste un an”), în rest, citiţi prospectul de pe ambalaj (olga. generator de discursuri îndrăgostite)

3.ceva mai concret: am fost la alba la colocviul tinerilor scriitori, încă oscilez între a fi şi a nu fi ok că mă-ntâlnesc atât de rar cu oamenii ăstia (participanţii), unii dintre ei îmi plac mult şi mi-ar fi drag să-i văd mai des de o dată la nu ştiu câte luni, poate că într-o lume paralelă locuiesc în bucureşti şi nu sunt ciotul anacronic şi defazat de whatever i could be aici, în clujul decadentist (dar, în zilele bune & alexandrine-asta la modul polisemantic- delicios). pe mulţi dintre ei i-am citit, unii m-au fascinat pentru o vreme (când eram în liceu am dus cu mine la mare volumule andrei rotaru, al mirunei vlada, al ritei chirian, al lui khasis şi încă vreo 2, nu mai ţin minte acum care, le-am citit cu plăcere, le-am găsit inspring pentru o anumită stare ce se contura în mine atunci), şi, riscând o naivitate, oamenii din spatele acelor cărţi sunt, vreau să cred, la fel de vii, de intriganţi şi de oneşti (la modul cutremurător-acid-virulent-dramatic-trist, oricare combinaţie de atribute se va aplica pe text, nu fac acum pseudo-judecăţi de valoare) ca şi poezia pe care o cultivă. cel puţin impresia asta mi-au lăsat-o.

4.şi tot apropo de poezie şi de veleităţile-mi în acest sens (pe seama istoricului cărora mă amuz copios, uneori), lumea zice că n-a mai citit nimic scris de mine şi o zice la modul mustrător-îngrijorat. aşa că-mi iau inima-n dinţi şi postez 3 mici textuleţe care nu formeaza un grupaj & care vi se vor părea asemănătoare cu tot ce am scris vreodată, e adevărat că unele zone imagistice şi tematice nu mi se par încă secătuite de posibilităţi şi că-mi face plăcere să marşez pe aceleaşi bucăţi de lumi ficţionale…în fine, înjuraţi-mă sau (opţional şi imposibil), admiraţi-mă pt asta…

(volver)

mă întorc în braţele tale ca într-o rochie pe care n-a mai purtat-o nimeni, demult.

carnea gelatinoasă şi mişcările bruşte ale altei femei săpaseră aici galerii de cârtiţă.

rute ocolitoare pe care nu le cunosc. tunele căptuşite cu mătasea broaştei, ca vaginul unei nimfe uriaşe.

mă agăţ, deci, în somn, de umerii tăi.  salteaua plină de amintiri injectate cu formol devine, pe nesimţite, o prăpastie.

(vara)

muşc din amintirea ta ca dintr-un măr crud. la câţiva metri de mine, o fată nebună îi face cu mâna  trenului personal care, aproape gol, părăseşte gara.

mama îi călcase rochia cu sfială.

singurătatea mea nouă are consistenţa gelatinoasă a corpului ei inocent.

o invidiez pentru corpul ei inocent.  mă simt ultimul bec filând pe holul unui hotel abandonat.

urma fierului de călcat pe omoplatul drept e singurul meu final fericit.

mi-ai spus să nu plâng.  vlăguită , frenetică, trec pe lângă grupuri sanitare imunde şi

mângâi sexele amputate ale efebilor din parcul central.

statuilor libertăţii mele din sârmă ghimpată, înzestrate cu braţe şi picioare strâmbe, le ataşez

ochii de sticlă ai unor veterani de război. acum, trăiesc printre ele ca-ntr-o familie adoptivă.

în loc de îmbrăţişări, ridici în jurul meu schele.

***

trăiesc în mediul aseptic al iubirilor de circumstanţă,

al fugilor pe scări de incendiu şi străzi înfundate.

transcriu pe uşile birturilor falimentare dintr-un pasaj subteran ştirile de război ale trupurilor noastre extenuate.

cândva, cruzimea îşi depunea ouăle-n oasele moi ale balerinelor ciuruite de injecţii cu  moldamin.

acum, ţin vestigiile acelor zile de glorie laolaltă cu zarzavaturile gălbeşite şi scheletele de pui bicefali,

într-o sacoşă de rafie.

în loc de frumuseţe, port pe sub haine şi mângâieri tatuajele unor atlaşi sifilitici.

pe lângă venele astea subţiri, pe lângă oscioarele de pasăre oloagă, pe lângă dârele de salivă cartografiind un teritoriu proaspăt minat, ea va ştii să revină.

caietul galben cu spiră şi un vraf de anxietăţi reactivate. prea multe butoane apăsate deodată. sunt unul dintre acele casetofoane contrafăcute care-ţi permiteau să te joci “aşa”, ilogic, neinspirat, până la debranşarea lor de la sistemul comfortabil al aparatelor funcţionale. “sunt o cameră în care s-au întâmplat multe şi acum nu se mai întâmplă nimic”.  o axă conţinând virtualitatea  unei plasa de paianjen: bcu-ul de primăvară şi un fel de gol în stomac umplut, încet şi sigur, cu precizia unei arme perfide din ceva viitor dystopic, de ghemotoacele de blană şi substanţe toxice ale nostalgiei. o axă psihică pre-sesiune, pre-vară şi pre-viaţa pe care trebuie s-o salvez procedând în consecinţa aducerii ei la pragul unei iminente destrucţii implozive , o axă elastică şi marcată de un soi de ambivalenţă în raport cu dezechilibrele-mi de fost acrobat prea clumsy pentru o lume care, prin definiţie şi fără adjuvanţii sofisticaţi meniţi să facă lucrurile şi mai dificile, se clatină: acea muzică de care nu mă pot debarasa. uneori mă vindecă. alteori trezeşte la viaţă duhurile unor răni mai vechi. altfel, totul ar fi uşor dacă ar mai putea fi solubile în mediul acid al nevoii imperioase de a scrie pe care, nu ştiu de ce, n-o mai poate satisface nimic. reziduuri de tot felul obturează trecerea atâtor imagini/senzaţii producătoare de imagini transcriptibile  cărora le duc dorul. mă simt la intersecţia dintre inspiration avenue şi destiny street. drumuri divergente, fatalităţi deghizate-n alegeri care te fac responsabil slash matur. anul trecut prevedeam schimbări de istorie personală orientate într-un sens din acela eroic, solar. m-am trezit într-o încâlceală sordidă de catastrofe şi sofisticării. survolat, peisajul meu intrinsec seamănă îngrijorător de bine cu o propoziţie de ballard: “across the communication landscape move the spectres of sinister technologies”. gândesc pe jumătate. trăiesc şi retrăiesc pe fugă. un mecanism meta-whatever înfricoşător de viu vs un eu tot mai inert. politeţea naraţiunilor cu tâlc:  întotdeauna, cea mai capabilă de sinteze lucide şi muşcătoare parte a ta rămâne integră. tot restul se dizolvă într-o supă instant de fiere. şi la sfârşit, ca-ntr-o ofertă promoţională ale cărei timide avantaje sunt paravanele unor dubioase escrocherii: vei reînvăţa să apreciezi, vei reînvăţa să te oferi pe tavă fără să cârteşti, să te laşi dezosată de toată carnea pe marginea căreia proiectezi delicii şi virtuţi respectând cu sfinţenie logica unei morale hedoniste, să fii deposedată de toate valorile nutritive ale existenţei în curs… bla… vorba cuiva: acelaşi lucru, de 2 ani, where+s the content?

there is no content, şi nu numai pt mine. redundanţa e tot o formă de nemurire. una prost dozată.

so..

cândva aş fi ştiut să încep să scriu despre ceva a cărui finitudine era otravă şi balsam, într-un hiperbanalizat paradox de care nu avea de ce să ne fie frică, în fond, cetatea aceea bântuită de imaginile a ceea ce fusesem şi a ceea ce nu vom mai fi fost în stare să fim (modele desăvârşite pentru cariatidele cyberpunk ale unor virtuţi dezavuate), insula aia de aşatrebuie-uri ignorate cu un fel de jemanfiche-ism inofensiv şi pur, în sfârşit, pur, sentimentul de osificare a unei decade supuse probelor nemiloase ale nostalgiei- ne permiteau orice. puteam gândi în orice paradox, puteam merge oriunde. în limitele spaţiului disponibil. în limitele timpului mai nerăbdător decât un copil răzgâiat în sala de aşteptare a unui dispensar de cartier. în vacanţa asta, oraşul mi s-a părut gol. de parcă aş fi supravieţuit unui cataclism nemilos şi m-aş fi întors ca să căut printre ruine urmele a ceva în stare să depună mărturie că “noi” (care noi? well…am mai multe opţiuni pt acest plural, dar, fără pretenţii discriminatorii şi cu cea mai crudă sinceritate, mi-e al dracului de dor de andra) am fost acolo, că am trăit, că era fericire şi înainte de marile etape ale lucidităţii şi pervertirii care face drumurile înspre eldorado mai puţin sinuoase dar şi, parcă, mai seci. devenisem un ghid înarmat cu date statistice şi cronologii de neclintit. un funcţionar pe lângă instituţiile de preservare şi recondiţionare a spaţiilor onirice şi diurne pe care le-am locuit, în chip de homunculusi dezorientaţi şi plini de perspective, demult. şi, în acest avatar al meu, un fel de trădător a ceea ce nu trebuia explicat sau înscris într-o bază de date furnizată înspre arhivare şi studiu aprofundat, ci privit, doar privit. prin ocheanul unei fraze rotunjite (cum frazele mele nu mai pot fi): “mai ştii când..?”. cândva spuneam cu înciudare şi frondă că “nu e bine”, că “abia aştept să”, că “altădată…”. cândva mă hrăneam din proiectele astea nerealiste, dar de mare efect estetic în toată coloratura lor violentâd imaginarul gri pe care, având în vedere contextul hunedoreanish, ni-l asumam cu un soi de voluptate masochistă. cândva ştiam pe derost un număr de trasee simbolice (strada în pantă de-alungul spitalului, plopii din curtea siderurgistrului, câteva guri de canal descoperite din care creşteau fantastice bălării, birtul cu biliard în care n-.am intrat niciodată, dar care, cu tot potenţialul lui decadentist, exercita un fel de fascinaţie maladivă asupra-mi, clădirea cu biblioteca municipală şi sediile unor partide, curţile umbroase, ex-curtea lui dixie, clădirea restaurantului corvinul, retro, curtea grădiniţei din o.m. şi leagănele). cândva ştiam pe derost un număr de arome. un număr de oboseli. un număr de stări care, în condiţii meteorologice propice, se articulau într-un cântec obsesiv. o frază laitmotivică. “after school, walkin home, fresh dirt under my finger nails”. ziceam “nothing happened yet”. ca şi când ar fi trebuit,  neapărat-neapărat, ca în anii ce urmau, să se întâmple. urgent. fără menajamente. we’re still here. în săptămânile alea nebune şi pline de fiere din decembrie-ianuarie, fugind, claustrofobă, dintre cei 4 pereţi ai suferinţelor mele ca nişte plăgi de răni incapabile să se vindece frumos şi nimerind după câte-o perdea de fum într-un cadru zgomotos ca vreo bolgie de prin infern şi bâjbâind ca un navigator ambiţios pe these new maps of hell după vreun surogat de “bine”, mă trezeam gândindu-mă că am avut, mai demult, acces la paradis şi cumva cumva m-am pierdut. i’ve got the key, all i have to do is find the lock. mă trezeam gândindu-mă că toţi oamenii ăia nu erau decât broderii spectaculoase pe o tapiserie de ev mediu.  relatând, alegoric, o catabază. un anotimp în infern. o grădină a deliciilor putride. întrebându-mă terifiată “ce caut aici?”. cândva era aşa. era normal să fie aşa. normalitatea de-atunci se converteşte în câte un vis cu personaje abulice şi delayed reactions. mă trezesc şi coaja sufletului de slujbaş în palatul viselor se topeşte lăsându-i loc pielii fragede şi hipersensibile la factori externi a copilului within. îngheţat bocnă şi îndopat cu xanax. am văzut azi 2046 al lui wong kar wai şi mi-am înfipt unghiile în carnea artificială a pernei. de emoţie. ca să nu plâng.

everyone who goes to 2046 has the same intention, they want to recapture lost memories. because in 2046 nothing ever changes. but, nobody knows if that is true or not because no-one has ever come back.

the soul can wait. între timp, trăim. zgomotos, impacientat, fugitiv, pentru azi, pentru azi şi mâine. pentru evenimente cvasi-mondene care ne fac să simţim că merităm învelişul ăsta de materie organică. să simţim că e cea mai bună armă şi cea mai frumoasă unealtă de care dispunem. ca într-un spot. între timp ne îndrăgostim, ne aruncăm inimile ca baloane de paintball pe asfalt. în loc de desene şi şotronuri. între timp spunem “era şi cazul să fie bine”, ignorând detaliile din culise. inadaptarea. atâtea instrucţiuni de bază care ne scapă. nu cunoaştem limbajul în care sunt scrise. sistemele noastre sunt incompatibile cu marele sistem în care ne-am angrenat. cum se face că funcţionăm, încă, şi bine, şi surprinzător de not-that-selfdestructive. ca în cartea morţilor tibetană, toate par proiecţii ale minţii.  nimic real.  jocuri to keep you busy. sentimentul sfâşietor că ai învăţat tot ce era de învăţat “atunci”. că nu faci decât să execuţi aceleaşi mutări inconştienze pe o tablă de şah travestită, din când în când, în propria ta viaţă. cea de după basm. cea de la trezire. aşternutul mototolit şi îmbâcsit în care ţi-ai trăit cele mai frumoase vise şi cele mai perverse coşmaruri.