(asta e o poză cu tâlc pe care vă rog s-o salvaţi şi s-o printaţi şi s-o expuneţi undeva la vedere ) )

cea mai bună ideea de reîmprospătare a atmosferei stătute care, sunt convinsă, îi face până şi cei mai optimişti cititori să devină mefienţi vizavi de viitorul acestui blog, mi-a dat-o o fotografie a lui kevin van aelst, cunoscut în speţă datorită formei de artă pe care o abordează- food art dezinhibată,situabilă în limitele bunului-gust şi plină de miez- la propriu, şi la figurat.  mă entuziasmează tot mai greu modalităţile astea “neconvenţionale” de expresie. şi mai ales, când vina vorba de amazing pieces of food art, îmi vine să vomit când văd ursuleţi din pateu sub o pătură de maioneză sau porcusori cu rat de parizer. cât despre partea cealaltă, a artei cu pretenţii… mă tot uit la euromaxx architectures şi rar văd ceva atractiv venind din zona asta a noului trend. ecofriendly şi compania.  dar lucrările lui van aelst par, în ciuda prejudecăţilor mele, şi-n suportul tonului laudativ din introducere,  foarte lipsite de stridenţe. element “trivia” care m-a atras şi care a adus un argument în plus pt optiunea de a scrie ceva un pic diferit, mai precis, cele 2 texte din blogul de azi: într-un interviu, artistul declara că nucleul artei lui  este, în mare parte, autobiografic (ceea ce scoate din calcul teribilismul ataşat sau primit la pachet cu orice gen de viziune transpusa în formule voit inedite- statui din gumă de mestecat &co). şi e kinda nice să te foloseşti de mâncare ca să creezi ceva care să te ducă acolo unde era bine, madlene vizuale, nah. ce face kevin van aelst, e, aşadar, un atipic şi “apetisant” trip down memory lane, cum nu reuşeam eu pe blog anul trecut, miorlâind după hd,  un slalom printre amintiri casnice şi comfortabile, genul de  that’s why they look so 60s-70s.  nu întâmplător, cele mai “titrate” proiecte care-i poartă semnătura se leagă, parţial inovator, parţial-şi inevitabil- clişeic de problema identităţii, a recompunerii ei în contexte situate sub protecţia anonimatului, şi deci, a depersonalizării.

puncte slabe: privind seria fingerprints ai senzaţia că, în mod inconştient, “this guy”, ca mulţi alţii,  face greşeala de a fi prea evident într-o intenţie dejavuizată: involuntar, ia  partea acelor filozofi  cu pretenţiile lor de vizionari apocaliptici, care criticau practicile de tematizare şi punere pe tapet a ceva atât de greu de captat ca eul ca pe nişte forme de decompensare tacită, sub al cărori înveliş superficial inofensiv se ascund, spune, pe undeva, cu mult aplomb, că identitatea asta  prea agresiv şi iresponsabil exploatată, supraexpusă,  o descoperim adesea  traumatizată de efectele  inflaţiilor egocentriste reperabile la tot pasul.  glosează  puţin-mă rog, tot vizual, nu cred că am să mai adaug asta pt că e implicit- pe marginea potenţialului distructiv ce stă în dezvoltarea paranoidă a unui dublu palier autoreflexiv,articulat pe scheletul fragil al esteticii suspiciunii, şi a unui imaginar tributar formelor, să zicem, autodystopice de teroare a sinelui, de şantaj al statutului care-l recomandă drept teritoriu inalienabil. dar:  uită să contextualizeze. să aducă that sparkle. noutatea. şi: în pofida pseudo-doctrinei pe care şi-o asumă, face o publicitate gratuită exact aceluiaşi tip de existenţă super-ego-orientată.

puncte tari: fiind un tip tânăr şi superpromiţător şi, incontestabil, foarte stăpân pe tehnica-i (unlike most of my deviantart acquaintences), şi, îndrăznind să trateze teme “grave” într-un registru ludic, până la urmă, îşi transmite mesajul cu mare acurtateţe. subiectiv vorbind, e exact mesajul de care aveam nevoie azi, şi pe care l-aş traduce printr-un slogan extinguished, căzând la rându-mi în capcana reluării a câteva idei pe care mircea eliade le scria, un pic altfel şi mai pe potriva ţinutei sale erudite,  în prefaţa romanului zis “indirect”- şantier:  eşti captivul numelui tău, chiar dacă ai impresia că cel care, impudic, obscen, reprobabil, l-a purtat acum un număr de luni, ani, decenii, este un om mort, căruia nu-i mai datorezi nimic. v-aţi reglat conturile, v-aţi încheiat socotelile. el suferă transformări organice în interiorul satinat al unui sicriu depozitat laolaltă cu toate umbrele pe care le refuzi şi care, inevitabil, te definesc. conştientizezi trăieşti aşa datorită perversităţilor pe care te chinui să le ascunzi sub covor şi suferi o criză. te situezi între penibilul carpediem al unui “eu” zis tare şi răspicat şi prudenţele metempsihozei despre care acelaşi eliade pe care-l redescopăr nu cu puţină plăcere zilele astea zicea într-unul din romanele sale (întoarcerea din rai, i guess)  că se poate proba nu în mai multe vieţi, ci într-o singură viaţă, pe care, ca să reiau metafora  care mi-a parvenit prin intermediul discursului unei bune prietene, într-o zi ploioasă dar absolut memorabilă, cu tot ce însemna şi prevestea ea, o trăieşti ca pe o serie de scurt-metraje. o obsesie tematică, un obiect, numele tău-acelaşi, fatalul-ca liant.  astfel, amprentele din chipsuri, sare, muştar, ciocolată, excremente de pisică, aluat, sfoară, hârtie, lână, spumă din compoziţiile lui van aelst devin simboluri amare ale miilor de id-uri nesăţioase care se grăbesc să refacă din noi ceea ce suntem, să ne garanteze un fel nepretenţios, inofensiv şi comod de nemurire. una dublu faţetată: care să poată fi consumată la orice oră din zi, una hipercalorică, una care dă dependenţă, dar şi care să dea seama de cele mai “junk” elemente care ne constituie, de balastul pe care, din pricina cantităţii, îl considerăm esenţial şi indispensabil.

deci, întrucât bucata cu puncte tari atârnă mai greu decât micro critica de budoar pe care-am încropit-o în scopul opinării vizavi de ceea ce mi se pare că nu chiar cadrează, sau vizavi de materialul din care se constituie imperfecţiunile lucrărilor artistului meu de azi, îmi permit un exerciţiu extensiv şi, zic  eu, admirativ, constând  într-un fel de concentrare a tuturor experienţelor mele cafelistice (omiţând, din start, valenţele indiepitzice despre care am mai discutat şi cu altă ocazie) pe baza foarte inspiratei combinaţii marca van aelst de nori şi ceruri cofeinizate. ceruri  în care eu, ca toţi consumatorii, îmi pun toate speranţele unui început de zi în camera mea căreia absenţa bilelor albe din oficiu îi dau jalnicul aspect de cronotop ratat. şi care-n unele nopţi cu luna-n diferite faze se transformă în cel mai frumos loc de pe pământ.

întrucât unul dintre puţinele recorduri pe care mă străduiesc din răsputeri să-l dobor şi, în mod paradoxal, fac asta  fără pic de mândrie sau demnitate umană, este acela de băut cât mai multe cafele care, în definitiv, nu au niciun fel de înrâurire asupra eficienţei mele (cum se face că numai în sesiune îmi dau seama de chestia asta?), mi se pare că am oarece experienţă. şi, nu în ultimul rând, văd cum freneziei aiuristice de anul trecut îi ia locul o placiditate blateverişă şi plafonantă. şi-atunci e obligatorie, măcar pentru revanşa în ochii mei, dacă nu pentru renaşterea maşinii de cusut din propria-i rugină, ceva de acest gen.

1. norii cirus vin în cafelele din afara casei. preparate de mâini străine, în filtre pe care nici nu le-ai şti manevra. cafele pe care, dacă le-ai face tu, ar ieşi prost. cafelele din lumea dezlănţuită. cele pe care le comanzi, din automatism, la vreo primă întâlnire, la vreo întâlnire în denial. cele pe care le consumi nu din necesitate, ci pentru a te autoiluziona că, în ciuda depărtării de câteva mile de contextul tău cozy şi lipsit de turbulenţe,  te simţi acasă, stăpână pe situaţia nou-creată, pe subiectul abordat.  buzele ţi se mişcă pentru un străin pe care te-ntrebi dacă-l interesează într-adevăr preocupările tale extracuriculare şi ai nevoie să suplineşti sentimentul de alienare instaurat, brodat, eventual, cu jenă, cu great expectations şi aşa mai departe. numai că, în mod suficient de ironic, cafeaua asta e îndărătnică. nu vrea să aibă destul lapte, destul zahăr, destul din gustul ăla ca o mamă supportive care-ţi ţine pumnii înainte de a ieşi de la vreo probă de bac. cafeau asta e altfel. e începutul unei experienţe inedite şi nu neapărat plăcute, cât guvernate de frică. şi apoi, ieşi în stradă ameţită, bâjbâind după un taxi.

2. cafeaua paşnică din zilele care încep bine. e cafeaua de după ce, cum scria cred că anais nin în jurnalul ei, we made love like friends and talked like lovers. cafeaua atât de bună că ţi-ai dori să nu se sfârşească niciodată. nici ea, nici cadrul în care aroma ei ia amploare. cafeaua pe care, în faţa unei alte ceşti dull şi puţin fuşerite, o vei regreta, cu gândul că aroma aia, culoarea aia, temperatura aia sunt irepetabile. surpriza ta eternă se va produce la descoperirea şi redescoperirea şi reredescoperirea că te-ai înşelat. cafelele bune vin de unde nici cu gândul nu gândeşti.

3. ei bine, asta e cafeaua deadlineurilor şi-a nopţilor care se cer nedormite. tare, dar neapărat îndulcită şi alintată cu lapte. ca să nu se asorteze cu negrul şi amărăciunea pe care le experimentezi în timp real. o bei cu adjuvanţii nedizolvaţi şi cu ochii pe ceas. asta e cafeaua alertă, pe care o descânţi în timp ce fierbe. să meargă, să meargă, să meargă.

4. e cafeaua care ar fi putut să fie bună, dar n-a fost. cea din celebra piesă a lui garbage. cafeaua-durată temporală (it took a cup of coffee..).am băut-o de câteva ori şi a avut gust de cafea cu sare, mare delicatesă, dar proastă alegere pentru some already bitter soul. şi, autobiografic vbind,  are ceva de esenţă hibernală. iarna 2004 şi iarna 2009, mai ales.

5. asta e cafeaua care necesită şi o mică poveste de background: eşti în vizită la nişte unii de care abia aştepţi să scapi. te servesc cu cafea (pentru că ai avut mai multe opţiuni scoase pe interval la modul demonstrativ- gen suc, vodkă şi nu ştiu încă ce, iar tu, egoistish şi ca să nu fii compromis şi la nivelul papilelor-gustative, ai ales-o pe cea mai bună şi mai “de-a casei” tale). pentru că ţi-au adus şi “lăptic” şi pentru că discuţia înaintează cu viteza unei ssbbw pe tocuri, începi să te joci şi să işti comentarii vizavi de integritatea-ţi psihică. când gazdele sunt dincolo, îţi scoţi telefonul cu cameră şi faci o poză. e prea cute, îţi spui, the polka dot coffee ca să nu rămână posterităţii.

6. mda, aici avem una bucată cafea de protocol.  îmi aminteşte de toate vernisajele şi lansările de carte la care, cu sau fără voia mea, am pişcotat. de târgul de carte din hd, de bezelele şi castanele prăjite din toamna aia, cu my very first love, când, în timp ce un domn îmboţit în costumu-i de tweed făcea rezumatul cărţii sale despre o celebră prostituată a hunedoarei, într-un colţ, noi goleam termosul de cafea şi farfuriile cu refreshments. a fost singura noastră “masă” în ziua aia, pentru că, în continuare, am umblat năuci prin oraşul-decor-de-teatru care era hd pe vremea dulce a primului romantism (apropo de asta, îmi aduc aminte şi de o fătucă de la sesiunea de comunicări ştiinţifice din liceu care suţinea că bacovia e preromatic pentru că în poeziile lui dragostea nu are niciun fel de finalitate), şi am ajuns acasă târziu, dar fericită, întrucât, ziceam eu, îl iubeam, deşi da, fără nicio finalitate…

7. seamănă cu polka dotisha de la punctul 5, dar aspectul ei se datorează mai mult lipsei de lapte din stoc decât plictiselii. e ceea ce numesc eu “ultima cafea pe ziua de azi” (după una de dimineaţă, 2 de bcu şi încă una inopinată, cu prietenii). este un rest într-o cană sau restul de la filtrul de după-amiază sau un plic de ness cu apă de la robinet. faceaua de semi-moft, semi-nevoie, soldată cu stări contrare celor scontate şi îndelung blestemată (ea, ca individualitate, şi viciul, ca generalitate and concept)

8. asta e cafeaua “cea mai importantă” pe care o întâlnesc şi savurez de-alungul unei zile, uneori în reprize. şi a cărei prezenţă (deşi sporadică) e mereu de bun augur: cafeaua de vending machine. cu ritualistica ei minoră şi ridicolă. şi cu evenimentele asociate (n-ai mărunt, nu e apă, nu sunt pahare). prezintă 3 avantaje: e ieftină, bună şi la bcu (sau litere, aceea fiind, calitativ vorbind, superioara celei  de la bcu, dar, din pricina cadrului, mult mai amară). se bea din lipsă de ocupaţie şi nevoie de procrastinare, pretextual sau circumstanţial. este cafeaua cu aromă de atac miocardic, cu aromă de cursuri plictisitoare, cu aromă de examene grele, de panică şi de “altădată n-am să mai las toate astea pe ultimul moment”. dovada vie că bad habbits die hard şi că dacă-ţi sunt puse la dispoziţie în doze nelimitate, pot naşte zombies. coffee falvoured zombies.

9. în fine, cu un oftat recunosc cafeaua de acasă (hd), cu lapte şi cu îngheţată în exces, de film pe dvd, de vacanţă, lejereală, good feelings. e rară şi e o cafea impostoare (cu efectele indubitabil anulate), dar, venind din vremuri proto-cafelistice, pe când gustul ăsta era o componentă exotică pe meniul zilei, este, fără discuţie, cel mai nostalgizant specimen din lista arhi-subiectivă pe care o-nchei cu regretul de a-mi fi pierdut,se pare, măestria într-ale bloguitului. (mda, unde eşti copilărie cu…cu tot?)

azi e prima zi de vacanţă şi mă aşteaptă un teanc de cărţi de citit din pură plăcere. cause:

(dar despre asta, altcândva)