mi se-ntâmplă să cred că ştiu ce simţeau primii oameni la o săptămână după alungarea din paradis. frustrarea lor tivită cu zâmbete şi consolări precare. şi nu, nu vreau să trăiesc, „like that guy in the bible” 900 de ani. 900 de ani să numeri săptămânile de când n-a mai fost cu adevărat şi cu desăvârşire bine, that fucking sucks. şi ce faci între timp, când au trecut câteva miliarde de ani de atunci, iar amintirile tale despre paradis „moştenite”, „ereditare”- dacă e posibil, şi jung spunea că este- se confundă cu amintirile tale despre cum este să bei ceai cu lapte şi cafea cu scorţişoară, să te plimbi când se ostoieşte vipia, să faci dragoste, să ajungi la orgasm, să te abandonezi plăcerii care tocmai s-a dus şi care se poate oricând reîntoarce pentru că dragostea este unul dintre puţinele lucruri care merită să intre-n sistemul eternei reîntoarceri, să stai 3 ore într-un muzeu de la capătul lumii în care singurul element baroc este elipsa pe care te plimbi suflând într-un iribal enorm de trecute vieţi promiţătoare şi să aştepţi ca toate lucrurile din jur să îţi devină indiferente, pentru că ai trăit exclusiv în verbe greşite, o viaţă ca un dicţionar de antonime, şi cum ar fi fost dacă-urile de la capătul acestei constatări sunt doar impulsurile unui sistem de autoapărare împotriva echivalenţei dintre a fost şi nu va mai fi nicicând. iar de prostia asta trebuie să dezbari. să o uiţi. (împreună cu cele câteva numere de telefon pe care le-ai format în disperare şi la capătul cărora abonatul nu putea fi, nicicând, contactat). pentru asta trebuie să trăieşti, să faci timpul să treacă, să te ducă, aidoma unui ghid energic şi entuziast, dintr-o încăpere a unui muzeu de istorie într-alta. să te informeze, să te pună-n temă, să te facă să pricepi. rătăceşti, deocamdată, ca acum 3 ani, în cluj, prin muzeul ăsta de jucării. la ieşire, o femeie machiată strident te-ntreabă “de unde ai aflat despre”. apoi te conduce-ntr-un subsol şi-ţi arată o mini peşteră din polistiren şi un manechin reprezentându-l pe emil racoviţă. seamănă cu manechinele bărbaţi dintr-un mausoleu şi ţi se pare sinistru. ea te roagă, apoi, pe un ton care nu-ţi place pentru că e autoritar şi “ţi-am făcut o favoare”-like, să scrii în cartea de oaspeţi. ceva cât mai puţin penibil, îţi zici. e, cumva, imposibil. femeia e nerăbdătoare şi urâtă. te priveşte cu un fel de suspiciune pe care n-o înţelegi. nu înţelegi nici motivul pentru care muzeul de speologie găzduieşte 2 vitrine cu jucării defecte şi nici măcar atât de vechi sau de spectaculoase .

sau: ca acum un an, când mă urmărea sentimentul ăla rar şi îngrozitor de sfârşit de epocă, de lume pe care mi-o credeam hărăzită şi pe care am pierdut-o cu neputinţa asociată imaginii unui vas care se dezintegrează în „epicentrul” unei furtuni. se întorcea, în pale nesănătoase şi rău prevestitoare, o formă de fericire pe care întotdeauna am pus-o sub semnul strălucirii triste a unei grămezi de cioburi care au constituit, la un moment dat, nu se mai ştie sau nu mai contează  când, ceva. ceva implicit  frumos la modul decorativ, opus, însă, ca vocaţie delicatelor recipiente din sticlă datând din secolele 1-2 d. hr., de pe  vederea cumpărată din muzeul de arheologie din mangalia la care mă tot uitam, obsesiv, în vacanţa trecută, la saturn.  n-aş ştii să dezvolt ideea asta. potenţialitatea transformării în cioburi aduce mai mult noroc decât mizeria. iar lumina ţâşnind din gunoaie poate trece, adesea, drept sursa unui miracol. dar na, miracolele noastre chiar îşi au sura în tot soiul de reziduuri. materiale sau sentimentale.

am mers să vizitez muzeul, într-o după-amiază, ca să scap de cele 40 de grade celsius din camera de hotel.  pe lângă  ceva exponate semi-valoroase, predominant miniaturale, opaiţe şi amfore, statuete de tanagra înşirate pe suporturi indigo, basoreliefuri reprezentându-l pe călăreţul trac, coloane dorice, ionice şi corintice, statui de zeiţe decapitate şi un hermes înaripat, dar, ca o farsă răutăcioasă a timpului care e, as we know, un zeu decăzut, şchiop, monede de aur din paleocreştinism şi o coroniţă din foiţă de aur găsită-ntr-un mormânt de copil, şi mărgele similare acelor millefiori care au năpădit vitrinele bijuteriilor din zilele noastre, locul cu pricina mai adăposteşte şi osemintele unor momente de familie perfectă.nu ştiu ce anume voiam să revăd, atunci: toate lucrurile alea delicate păstrate cumva miraculos, cumva în ciuda tuturor precauţiilor luate pentru ca doar ceea ce contează „pentru un totdeauna stabilit acum şi aici” să dureze sau atunci-ul despre care aveam iluzia că va redeveni un “acum” fericit.

când erai mică te gândeai probabil majoritatea vizitatorilor uită toate lucrurile astea, tu însă nu, tu le socoteşti familiare, ca şi când ar mobila o casă în care revii rar, dar care este totuşi, a ta, ca şi când ţi-ar aparţine, şi e stupid să investeşti afectiv în ceva tocit de priviri blazate sau indolente de turişti străini şi oameni plictişiţi de forfota staţiunilor şi istorici mefienţi şi semidocţi zgomotoşi. nu te ataşai de nimic pe vremea aia şi totuşi, în toată inconştienţa şi ignoranţa ta, micilor protoeprubete şi statuetelor de tanagra păreai să le redai un sens pe care, după câteva secole de zăcut sub pământ şi devenind, ulterior, bunuri „publice”, favorizând tot soiul de mici incursiuni mai mult sau mai puţin snoabe într-un trecut situat la limita dintre legendă şi atestare documentară, şi-l pierduseră definitiv. să le repui în uzul sentimental.  să le plasezi în contexte care n-au supravieţuit uitării. acelei uitări care contează şi care te va curta, într-o zi, şi pe tine: a detaliilor, a milioanelor de elemente trecute cu vederea.

lecţia majoră şi încă valabilă pe care mi-au servit-o toate spaţiile de tipul ăsta, şi acesta în mod special,  este  faptul că există lucruri care rezistă, în ciuda fragilităţii lor, a frivolităţii scopului căruia-i servesc, a perisabilităţii sistemului în care se-nscriu, lucruri care se sustrag regulilor prestabilite în contextul cărora au fost create şi puse-n circulaţie, şi lucruri care trec în ochii majorităţii drept sacre, imuabile, inviolabile, pe care numai nişte atele din porţelan şi nişte tije de metal le mai pot aduce la forma pe care, în viaţa lor anterioară, şi-o asumau ca recipient pentru ceva mai mult decât the obvious. că sunt lucruri moarte din punct de vedere al conţinutului lor simbolic care le supravieţuiesc lucrurilor supraîncărcate de sens. acest raport- potrivnic vanităţii şi favorabil aleatoriului, mi se pare, în continuare, echitabil. întotdeauna am pus mai mult preţ pe nimicurile estetice decât pe marile adevăruri a căror sobrietate le transformă în ceea ce un ochi care nu exersează superputerea radiografierii şi scanării lumii înconjurătoare cu scopul nobil al descoperirii de frumuseţi interioare percepe ca anodin, grosier, repugnabil. uneori, superficialitatea asta mi se pare o binecuvântare. pentru că lucrurile chiar sunt, de multe ori, exact ceea ce pare. şi nu am voie să uit chestia asta. e aproape vital.

la ieşire, am căutat relicvele antichităţii mele greco-latine, montate într-un catastif monstruos pentru gânduri şi impresii legate de „muzeul nostru”, cum ziceau dubios de amabilele doamne de la bilete, care, cu trecerea timpului, ne recunoşteau şi ne lăudau evoluţia (ce mari aţi crescut, în ce clasă sunteţi),un repertoar de 10 kile în care scriam de fiecare dată. ca toţi ceilalţi, chestii personale şi nepotrivite. poezii. absurdităţi. cu aerul mormintelor unor cunoscuţi pe care-i credeai încă-n viaţă şi peste care dai, întâmplător. le-am regăsit, răsfoindu-l, la câteva sute de pagini distanţă de „data curentă”. doamnele erau aceleaşi, dar după 8 ani de absenţă a mea „în vechea formulă” nu mai arătau niciun fel de interes vizavi de o eventuală comparaţie între fetiţa care am fost şi femeia care ameninţă să pună stăpânire pe this poor soul of mine. şi-n fond, de ce naiba să-ţi aminteşti sau să angajezi discuţii sterile cu o turistă care-n copilărie era bolnăvicios e atrasă de o sumă de cioburi despe care se vorbeşte exclusiv în supoziţii?  and then again „doriţi să ne scrieţi o impresie?” „legat de ce?” „de ceea ce aţi văzut, să ştiţi că e un loc deosebit, a meritat să veniţi, imposibil să nu vă fi lăsat o impresie. staţi în saturn?”

mda, saturn.  pentru că, logic, totul e o chestiune de timp. întorcându-mă pe dig,  m-a prăjit soarele.and i’ll hide from the world behind a broken frame and i’ll burn forever. un fel de la ţigănci mai kitsch.

„the world is ending and people are taking pictures that won’t last”

ce semnificativă mi se pare acum scena aia. dinamică, unprofi, încadrabilă în ceva scurtmetraj cu tâlc care-ţi scapă. îţi povesteam despre amor şi psyche, legenda lor pe care n-o cunoşteai şi pe care, în pofida EVIDENŢEI, nu ţi-o puteam explica în termeni, să zicem, deşi e cumva impropriu şi stângaci, moralişti, de-metaforizanţi. nu puteam ridica vălul mayei, cum ar veni. iar acum, citesc rândul ăsta şi zâmbesc: „atunci vor fi toţi de părere că psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea”. decontextualizat, pare un fel de mustrare tardivă. o recidivă a comodităţii de a-mi găsi, cu naivitate, răspunsurile şi soluţiile în cărţi, asumând greşeli de tipar şi de optică, abandonând responsabilitatea ca pe un pullover care, desi călduros, e resimţit ca o povară dezavantajand un trup deja deficitar, punandu-l intr-o lumină proastă, scăzandu-i potenţialul de a exista şi altfel decât o carcasă în care se-nghesuie organe vitale & uneori, un suflet. ca-n bukowski. o tară a mea, a paravanului-bodyguard pe care-l numesc destin şi-l afişez cu obstinaţie. unul super-opac, ambiţionându-se ca din cele empirice să nu înţeleagă, sau, ca să evit ipocrizia, să se prefacă a nu înţelege nimic. dar dacă psyche ridica opaiţul mai cu băgare de seamă , amor nu s-ar fi trezit. pentru că factorul perturbator al somnului lui a fost picătura aia de ulei care i-a pârjolit pielea zeiască. a trişa înseamnă a fi cel mai atent. singurul atent slash singurul atentând la un aşa trebuie să fie cu care nu vrei să fii de acord. “if life gives you lemons, tell life it’s being cliche.”

văzusem la un moment dat pe oddee un top al celor mai ciudate moduri de exprimare a frustrării vizavi de o proaspăt deconspirată trădare-n amor. cea mai autentică şi mai onestă mi s-a părut o femeie care i-a scos soţului infidel toate lucrurile afară din casă, punându-le claie peste grămadă într-o barcă pe care a scris cu vopsea cheating husband. mă aştept în orice clipă să găsesc şi eu în faţa uşii un maldăr de lucruri de care mă simt- tot mai adesea numai formal ataşată, deasupra cărora să stea un carton cu inscripţia cheating self. aştept ca oricine aş fi fost înainte să fiu ca acum să se simtă tradată şi umilită de infidelităţile-mi fracturate şi să vrea să-mi dea o lecţie. e inadmisibil să locuiesc cu atâta seninătate sub acelaşi acoperiş cu o olga străină, de care nu mă mai apropiu şi în visele căreia nu mai recunosc nici fericirea, nici speranţa care, atunci când cea dintâi lipseşte, e un extraordinar surogat. mai tare decât equall vs zahăr. e inadmisibil să fac toate acele lucruri pe care ea nu le-ar face, să cred în toate acele lucruri în care ea nu putea crede, şi să continuu să-i fur bucăţi de spaţiu şi de timp şi să îi rectific amintirile în aşa fel încât să corespundă tiparelor după care croiesc outfituri afective-emoţionale-raţionale pentru zilele astea care, unlike last year, nu mai încep senine şi se termină cu descărcări electrice, nu mai stau, deci, sub semnul surprizelor care sfârşesc exploziv, ci menţin un ton grav, o morgă sordidă, un soi de „ceva rău stă se se-ntâmple, dar nu cu un boom, nu simplu şi distructiv şi aducător de o pace postraumatică pe care, sub orice auspicii, o meriţi, ci săpând şi săpând şi săpând tunele într-un strat geodezic aparţinând unei ere pe care aproape că ai uitat-o. răscolind pâmântul de sub tălpile tale de atunci”. m-am gândit la toate astea în seara aia din hunedoara, singură, la bunici, lângă o cutie ticsită de fotografii şi amintiri de tot soiul- în general cărţi poştale din vacanţe de o săptămână cu bilete prin sindicat, poze clasice de familie-la mare, la munte, în faţa stării civile şi nuduri de bebeluşi cu sexul mascat de jucării, pe cuverturi aspre şi canapele dezechilibrate, şi femei gravide zâmbind mulţumite şi soţi protectori punându-le mâna pe pântece cu un soi de scârbă disimulată, şi rude îndepărtate rânjind în fotografii zimţate din armată sau de la băi şi semnându-se cu o poreclă ultrabanală, atenţi să nu-şi tulbure sau pericliteze anonimatul, şi aşa de perfizi în demersul ăsta, în fond, despre ei se va vorbi tare şi răspicat ani după aceea când un copil va întreba „da ăsta cine-i?” şi toţi cei de faţă, cărora li se transmiteau, cu creionul chimic, căluroase salutări, îşi vor da, hiper polemici, cu presupusul. feţele recognoscibile, feţele care au nume şi prenume şi date de naştere notate într-o agendă fără coperte, sunt ca de la sine înţelese. puse deoparte, cu virtuţile lor calmante cu tot. feţele de care-ţi aminteşti ale unor oameni pe care te prefaci că i-ai uitat sau pierdut sunt firma ta furnizoare de liniştea amintirilor „safe”, care impun o distanţă, un soi de nouă disciplină a sufletului. în rest, toate amintirile sunt radiocative. hazardous wastes. şi cum zicea cineva, nu te pot face pe deplin fericit întrucât, în preajma lor, eşti expus în permanenţă pericolului mâinii care se-ntinde-n gol. m-am găsit şi pe mine, la diferite vârste, aproape niciodată regretabil de frumoasă, niciodată în rolul copilului a cărui maturizare presimţi că va fi deplânsă şi care trebuie, deci, fotografiat în cât mai multe ipostaze ale vârstei lui de aur. vârsta mea de aur m-a venit niciodată, vârsta de aur, adică, reducţionist vorbind, acea perioadă în care „simţi” spre „ştii” că e bine, ceilalţi sunt în asentimentul tău, iar istoria confirmă toate aceste intuiţii conjugate, intuiţii în mod normal nesincrone, depolarizate şi „vai de capul lor”. am ratat-o pe cea „din oficiu”, iar o alta, care să mi se datoreze mie, sau măcar zarurilor bine aruncate, nu se arată nicicum. vom trăi aceleaşi lucruri şi ni le vom aminti diferit. unul va fi lucid, celălalt va broda nesfârşite erate la gesturi surprinse doar secvenţial şi cuvinte unifaţetate. dar dincolo de prefăcătoria noastră, de omisiuni şi ediţii revăzute&adăugite, este pustiul sincerităţii. iar sinceritatea e cumplită. dezveleşte monumentele unui egoism de ultimă generaţie, acel ceva within care tânjeşte după singurătăţile temporare, din camere de hotel şi săli de aşteptare, singurătăţile infidele şi cochete la care te trezeşti visând cu ochii deschişi, acel fel al tău de a învăţa să acumulezi amintiri pe care să nu-ţi mai vină să le trezeşti la viaţă, nostalgia în ale cărei ape tulburi te scalzi şi care nu e decât alt chip al ororii cuiva despre a cărui memorie nu ai şi nu vei avea niciodată date concrete.

jurnalele la care renunţi, lehamitea de diaristic şi hipersubiectiv sunt singurele documente care atestă acea onestitate benignă pe care, constrâns să trăieşti pe o insulă populată de falşi supravieţuitori ai unui cataclism fictiv,o consideri un mit. orice comportament în care poţi identifica o supradoză de conformism reacţionează pozitiv la basme şi proiecte nerealiste. aşa îmi explic mica mea disponibilitate spre găsit alternative la tot soiul de ipocrizii nocive. puseurile de francheţe şi frica de inevitabil.

mă simt mizerabil, dar oamenii de pe “a softer world” mi-au dat o idee bună

“n-am izbutit  să te conving niciodată că eu credeam într-o lume fără eroi. n-am izbutit  să te conving niciodată că sărmanii scriitori care-i inventau pe acei eroi nu erau nişte eroi. n-am izbutit să te conving niciodată că persoanele ale căror fotografii apăreau prin reviste erau din altă plămadă decât noi. n-am izbutit să te conving niciodată că trebuia să te resemnezi cu o existenţă banală. n-am izbutit să te conving niciodată că în existenţa aceea banală mi se cuvenea un loc şi mie” (Orhan Pamuk- Cartea neagră)

o dată pe an, aniversez o dragoste veche. ceva fără prea multe corespondenţe în lumea reală sau ideală, semănând, mai degrabă, cu un mic fetus pietrificat pe care ţi l-au descoperit în pântece şi căruia n-ai dreptul să-i zici copil sau om, dar de care te simţi mândră, e al tău, vine din tine, te defineşte, aşa că nu-l ascunzi de ochii nimănui, nu-l resimţi ca pe un păcat, ca pe o ruşine sau ca pe vreo dovadă a infirmităţii tale trupeşti şi sufleteşti. îl laşi să-ţi decoreze sinistru, sufletul-sufragerie, camera-n care-i primeşti pe cei cu care întreţii raporturi cordiale, acei oameni care merită, for the record, să treacă proba asta a confruntării cu tandreţea stranie pe care-o manifeşti faţă de amintiri şi lucruri inutile. asişti la privirile lor perplexe, nedumerite, timide. politicoşi sau curioşi sau speriaţi sau scârbiţi sau invidioşi, te-ntreabă: de când e? câţi ani ar fi avut? cine e tatăl? şi tu iată, poţi răspunde cu precizie, vorbeşti despre ceva ce ar putea trece la fel de bine drept bibelou, ou, piatră ca despre ceva în care încolţea un destin potenţial, un destin în care, nu ştii de ce, n-ai încetat să crezi, pe care încă ţi-l închipui ca palpabil, deschis tuturor opţiunilor, deşi e vădit imposibil, deşi excerciţiile tale de imaginaţie sunt nesănătoase şi neproductive. dacă-i acceptai iminenţa, povestea s-ar fi păstrat scurtă şi banală. dar tu, cu bovarismul tău de joasă speţă, ai învăţat să-i adaugi amănunte. ai avut vreme să inventezi ceva solid pentru gluma aia a timpului care, în pofida uzanţelor, alege, uneori, să se odihnească pe suprafeţe menite evoluţiei. nemişcarea invită la creativitate. e şi asta o formă de conservare. împotriva imortalităţii. împotriva monstruozităţii de-a nu merge înainte. de-a nu merge nicăieri. de-a nu sosi nicăieri. şi nu, nu e vorba de singularitatea experienţei în sensul ei statistic, obiectiv. totul se petrece în descendenţa unei vieţi, altfel, normale, ai mai avut copii, au trăit, au dorit, au obţinut, au produs şi au consumat, au ajuns undeva sau sunt încă pe drum. cumva, însă, viaţa neîntâmplată a boţului inform din faţa ta te interesează mai intim şi mai profund decât toate evenimentele la care, nu lipsită de entuziasm, doar un pic detaşată şi distrasă, asişti. te provoacă, te incită, te ţine logată la o reţea de vise unharmful , minunate în măsura în care nu au nici cea mai mică şansă de a se împlini.

neobişnuitul se cere consacrat. iar eu îmi sărbătoresc, inovulntar, graţie unui program ce mă sabotează şi mă induce-n eroare, boala asta în stadiu etern incipient, handicapul ăsta insesizabil la o primă întâlnire cu, exact ca-n reclamă, “mâna pe picior plus pupat”, cumplita maladie insinuată în ţesuturile altfel grosiere şi nemeritat de robuste ale acestei existenţe uneori poetice, statice, ca un tablou de Hopper, alteori captivante şi pe fugă. una dintre multele vieţi în desfăşurare acum, multele rulând pe ecranele cinematografelor abandonate din oraşele fantomă pe care le visăm şi din care ne trezim flămânzi de ceva ce nu se mai găseşte demult în galantarele magazinelor, memoriilor, trupurilor de afară, vieţi de forma unei construcţii neterminate atunci demult şi fără speranţa de-a fi văzută de vreuna din generaţiile astea în picioare, cartiere în care nu se vor muta decât homelessi, drifteri şi nebuni. ce pierdere. o dată pe an, prin august-septembrie, mă trezesc ascultând mai multe piese anacronice, citind mai multe poeme care mă fac, nu ştiu de ce, să vreau să pot să îmi cumpăr o sticlă de vin alb, demidulce, din care să beau pe-nserate, fără explicaţii şi fără răni deschise, fără teamă de penibil şi fără remuşcări dishonest, într-o singurătate la fel de perfectă ca aceea care se impune prin absenţa- de zeci de ori mai extinsă, în timp, decât prezenţa lui în preajma mea.

da, ştiu, aproximativ, mai multe feluri de iubire. la primele lecţii de anatomie cu bază sentimentală (haha), când îmi ziceam emoţionată că sunt aşa de aproape de dragoste, dragostea din filme, din romane, din reviste, dragostea reinventată cultura de masă, şi din cauza asta, de o mie de ori mai reală, cu o garanţie mai mare, fără suplicii, fără bătăi de cap, dragostea cu care poţi prosti, otrăvi, droga şi captiva mulţimi infinite de oameni, dragostea de care se tem religiile şi iluziile şi toate ca şi cum-urile de la baza cunoştinţelor noastre despre lume, simţeam teribila dezamăgire de a pierde contactul cu greaţa binefăcătoare şi spasmodică de atunci. pofta, fără sacrificii, mă deprima şi liniştea, totodată. „nu va mai fi la fel” (adică rău şi dureros) plus „nimic nu va fi la fel” (adică pur şi autentic, implicând un eu uitat, care doar graţie întreţinerii acestei amintiri holografice, continuă să-şi exercite influenţa benefică şi luminozitatea asupra eului comun, mediocru, dezolant pe care-l port şi afirm zi de zi). şi la fel cum, în anumite hoteluri dărăpănate de pe ţărmul mării murdare şi calde care îmi apare, obsesiv, în vise, sunt iar cu părinţii mei, iar râzând, iar nepăsători de jegul 90cist încremenit şi rău-prevestitor din jur, ca atunci când mă trezesc totul să se risipească, să recadă în derizoriu, şi la fel cum, în semi-întuneric şi frig, am îmbrăţişat oameni a căror forţă putea, pentru mine, să ia peste picior forţa gravitaţională, căderea mea, eşecul meu, ca apoi să dispară, într-atât încât să nu mai conteze dacă au fost sau nu acolo vreodată, la fel cum toate astea lipsesc şi sunt în aceeaşi măsură îndepărtate şi imposibil de reiterat, mica mea romanţă preadolescentină are dreptul să nu fie uitată sau minimalizată. în ciuda tuturor argumentelor de bun simţ, nu.

acum, prietenii îmi povestesc experienţe haotice, homosexuale, bisexuale, multisexuale, pansexuale şi, ca să nu cadă pradă opiniei kitschose vizavi de inflaţia de superficialitate a zilelor noastre, adaugă un epilog scârbos-moralizator, despre cum speră să trăiască, totuşi, o dragoste pură, iar eu îmi dau seama, amuzată, că habar n-au despre ce vorbesc. sau ce sunt pe cale să-şi atragă. că habar n-au cât de greu este să suporţi o amintire atât de imaculată într-un înveliş de carne din ce în ce mai evident, şi că trebuie să fie de o mie de ori mai greu să te vezi în situaţia de a accepta că toate diplomele în hedonism nu-ţi sunt de niciun folos într-o situaţie care te pune faţă-n faţă cu toate cuvintele mari pe care ai învăţat să nu le foloseşti decât sub tortură. şi că un fel de iubire „ca asta” ar întrece orice născocire în domeniu. umilinţa de a recunoaşte că ceea ce ai devenit este incompatibil cu orice formă disponibilă de fericire. pentru că, iată, după toată panoplia de exotisme pe care le afişezi sub egida vieţii trăite din plin, a mulţumirii de sine, satisfacţiei, începi să vorbeşti, în sfârşit, şi despre asta.

liniştitor că: as self-reflective human beings, we are all twins caught in a love/hate relationship with ourselves (john lash)

fii pe pace, nu se întâmplă minuni. se-ntâmplă doar asta.  “ziua cârtiţei”. the hell of the same.   în lipsă de altceva expectabil, te trezeşti aşteptând ploaia, ultimul troleibuz, ora la care îşi vei pregăti mediocra salată cu ton, filmul la care nu te vei uita, pasul decisiv făcut de x în direcţia lui y, pe care îi cunoşti din auzite şi a căror idilă te interesează doar în măsura în care păstrează un iz de basm cu final neaşteptat, şi toate astea placidă, înfricoşător de placidă,muşcând dintr-un măr, ascultând vocile străzii, ecoul maşinii de îngheţată (un nume mai inspirat pentru pagina asta…), hoinărind prin pustieţi special amenajate. se-ntâmplă să te-ntorci în postura clasică şi clişeică ale cărei vicisitudini intrinseci şi diagnostice camuflate sperai să le fi depăşit: ghemuită, retractilă, inertă, o tumoră vorbitoare şi fragilă, ca în hellboy, excrescenţa malignă a patului ăstuia scârţâind mai tare decât balamalele tuturor uşilor pe care, îţi dai seama acum, cu ruşine, una perceptibilă fizic, itchy, enervantă, chiar n-ai fost capabilă să le trânteşti definitiv şi irevocabil, uşile dintre olga în pielea căreia te mai visezi încă şi cea care ai devenit. te raportezi la ceea ce ar fi trebuit să fii cu resemnare, ca posesoarea unei  siluete căreia un anume model din mărimea adecvată insistă, cu încăpăţânare, să nu-i vină bine, şi nici nu ştie de ce, şi nici nu-i mai pasă de ce, se simte doar sleită, păcălită, luată-n derâdere, a ţinut diete covârşitoare pentru 36-le ăsta infect, dar iată, rochia revine  pe bară, trupul se odihneşte în hainele familiare, ponosite, trecute prin experienţe mai triste decât aceea de a locui într-un corp capricios, te autosabotezi şi-ţi râzi în nas sistematic. eşti blocată în gluma fractalică a unui traseu existenţial cu prea multe hârtoape. captiva unor romanţe imobiliare şi-a unor reverii ale odihnei. şi tu, o voce schizoidă a străzii şi un creier în care se-ntâmplă mai multe dubioşenii decât într-un film de lars von trier. sapi în tine şi scoţi la iveală un maldăr de slogane în care-ţi înfăşori scheletele discursive şi mima de clovn angajat să împartă pliante. şi tu, fascinată de vocile din mulţime care par a-ţi vorbi despre ceva la care te gândeai cu intensitate. deşi e o iluzie pe care o pui pe seama îngrijorării. nu se întâmplă minuni, nici coincidenţe sănătoase. nu se întâmplă semne, şi nici răspunsuri la întrebări scrijelite pe peretele buncărului în care-ţi ascunzi lucrurile cele mai de preţ. complexe, aberaţii, amintiri nefinisate.

promit că mâine voi fi în stare să scriu măcar 1000 de caractere.  deocamdată, am găsit (nu oricum, ci într-o formă grafică atractivă) un mesaj pe care l-am intuit, purtat şi chiar împărtăşit, sporadic, mulţi ani din cariera mea de eco-sceptic:

ah, mă urăsc pentru comoditatea cu care postez idei bune achiziţionate instant de pe siteuri pe care-mi petrec zilnic câte o oră asezonată cu ceai şi multă căldură nesănătoasă. de fapt, găsesc mereu un miez străin şi moralizator al rutinei mele aparent construite pe baza unor principii minimaliste. un nu e bine inexplicabil în termeni concreţi.  mă tentează tot mai mult un proiect de editare a mea- as a human being- într-o formulă îmbunătăţită. nu e posibil prin clonare, e posibil prin texte mai interesante decât jalnicele rememorări complet unchallenging din ultimul timp.

do we not, after all, deeply regret our individuation?