zicea ea (poeta aia, scriitoarea aia, care mi-a plăcut pe alocuri şi mi-a displăcut în esenţă, aşa că aici îi voi păstra, dacă-mi daţi voie, anonimatul): “n-am fost niciodată o învingătoare. n-am fost niciodată pe podium. şi nici nu-mi doresc”, iar vocea orgolioasă a identificării (plusate, potenţate) cu naratorul/ confesorul/ “acea femeie prezentată şi promovată ca una în pielea căreia ar trebui să-mi doresc să fiu” a tăcut mâlc.

să uit, imperativul anului ăstuia, repetat aşa de des că la final am uitat ce anume trebuia să uit şi îndărătul măştii de jester fojgăie un discurs născut şi crescut ca să fie incoerent, cu tendinţa unor mărgele ca, după ani de zile strânse într-un boţ de încâlceli şi absolut inutilizabile, o dată descurcate, să revină,  din senin, la forma lor anterioară, exasperându-te. poate că elementul ăla mă bântuie încă, mă ţine trează încă, mi se cuibăreşte la piept ca un copil mort nebotezat într-o poveste de groază cu iz pitoresc, şi îi datorez, ba nu, îl învinovăţesc (nu e o chestiune cu adevărat pozitivă, nu intră în seria de prepoziţii cu dativul- graţie-datorită-mulţumită) pentru emoţia de atunci când: mă simt agresată de rozul prăfos al hainelor noa-noa din magazinele tabita,  ascult my body is a cage şi habar n-am ce mă atrage la cântecul ăsta, de fapt nu asta e esenţial, puteam să îl postez pur şi simplu şi gata, niciun pic de extra-vorbărie, sau de atunci când aud anumite cuvinte care mi se par croite pentru alte secole, sau anumite ore de noapte cărora le adaugi conservant şi le hrăneşti cu nişte planuri încremenite într-un timp consumat (planuri în care ţi se-ntâmplă, câteodată, să mai crezi)

şi mai e, apoi, virajul înspre o serie de motive pentru care mersul înainte e dublat de perplexitate: că absolut tot ceea ce era valabil anul trecut s-a tranformat într-o pastă de certitudini nutritive, că nu e bine că îmi pasă,că  este, da, aici, o tensiune care nu ştiu dacă doare sau înfioară, şi cu toate astea sunt o grămadă de “la-fel”-uri regretabile, de ce să nu te gândeşti la oamenii ăştia ilogici pentru un prezent în care nu ocupă niciun loc, de ce să-ţi fie ruşine să te gândeşti şi să spui că te gândeşti la ei, de ce simţi o palmă peste gură şi o privire mustrătoare în ceafă de fiecare dată când îi reactivezi, ca şi când ai pune pe repeat o melodie, aceeaşi, mereu aceeaşi, deşi nu satisface nimic stârnit în tine “a-posteriori”.

şi mai e, apoi, nevoia ca cineva să vină să-mi spună: nu le vorbi decât despre ceea ce vor să audă. şi-atunci rândurile patetice care îngroaşă aortele textelor tale bolnave incurabil ar dispărea, şi ridurile de pe chipurile pe care ţi le-ai croit s-ar destinde, şi negura asta fic-ţio-na-lă s-ar risipi. dar nu şi nu.

şi intuiţia: acest articol agramat in some glossy magazine, umplând golurile dintr-un creier adolescentin îndopat cu informaţii niciodată pe deplin asimilate, creierul pe care-l confirmă toate testele de pe facebook şi toate acţiunile (trecute sau viitoare). “ştiai” “ai ştiut” “ai fi putut şti!”. grade ale revoltei post-raţionale. litania ta de apartament. pentru că ai ştiut (adică ai simţit), ai fi putut şti (adică ai fi putut să şi simţi, nu doar să calculezi), ştiai (adică ceva subţiratc şi perfid, ca demonul din “night visit” al lui ryden se strecura, sub forma unei adieri de atmosferă, între filele impecabile şi actele în regulă ale etapelor la construirea cărora ai contribuit cu sârg etc)

şi*  “perechea (alternanţa, revenind mereu):

nu mai e timp. nu mai e timp deloc

şi:

deodată e iarăşi timp, timp, foarte mult timp. timp nesfârşit (deodată, ca un timp nesperat, neaşteptat). timp în dar. timp nesfârşit. timp enorm. timp larg.

şi gata, gata. iarăşi intrăm în:

nu mai e timp. nu mai e timp deloc“

(pentru cei care se îndoiesc: dacă stau bine să mă gândesc, dacă mă raportez, măcar o dată, corect & sincer la amintirile mele- prestetate pe “ignore”de această meteahnă a autovictimizării  : am fost o învingătoare. adică, am fost pe podium. pe un podium. sau mai multe. însă doar pentru câteva minute, cât am dat mâna cu membri juriului şi le-am acceptat urările de bine. şi convingerile că vor mai auzi numele “ăsta”.  apoi, totul a depins de mine. cum am ajuns aici, singură, cu o carte în mână, cu o cafea rece, cu stressuri mărunte şi mai mari, fading & california-sau orice alt distant land of better mistakes-dreamin on such a winter’s day)

(honest fortune cookies)

________________________________________

* sonia larian, bietele corpuri