mereu, promisiunile unui viitor improbabil pe care le adăposteşti sub carapacea memoriei tale interzise, amintirile cărora nu le dai voie să te prindă pe picior greşit, la ce bun, de pildă, mirosul dulceag al altcuiva plutind ca un duh rău deasupra dimineţii prelungite pe care-o împarţi acum, cu altul, la ce bun vulnerabilitatea în faţa unei aşteptări pentru totdeauna înşelate, acea rană sau degerătură de care crezi că te-ai vindecat, strecurându-se, perfidă, în sângele acestui moment pentru care entuziasmul n-a fost cheltuit degeaba, iar speranţele n-au îmbrăcat rasele jalnice ale speculaţiilor. mereu, o bătaie a inimii în plus sau în minus pentru ceea ce n-o să mai fie, şi planurile pe care le faci ca trăind viaţa aceea căpătând, din varii motive grave, aspectul unui drum impracticabil. mereu, acele „la anul”, „altădată”, „când va fi” care nu-ţi mai taie demult răsuflarea pentru că jocul e compromis de absenţa câtorva piese esenţiale, iar tu nu ştii inventa decât pretexte pentru alte carantine şi izolări necesare. viaţa adevărată rămâne, încă, o pereche de blugi-etalon la dimnsiunile minuscule ale cărora nu te-ai putut preta niciodată, oricâte cure de slăbire ai fi testat. viaţa reală rămâne o făgăduială pentru zilele când „şi altele multe vor fi posibile”. încă pe tuşă. încă o tură. doar să dureze- doar să nu se schimbe axa niciunui viitor atât de radical încât conturul ei să devină inutilizabil. de neumplut.

în urma ei sau înaintea ei, nici nu mai ştii, doar simetrii sâcâietoare: ce era acum un an, ce e acum, bucuria cumva diabolică de acum un an, bucuria potolită şi prudentă de acum, inocenţa ignorantă şi simulacrul unei înlepeciuni prematur dobândite. toate astea ridică semne de întrebare în aerul ceţos al dimineţii şi umplu ceştile de cafea cu un soi de amărăciune solubilă pe care, nu ştii de ce, alegi s-o salvezi cu aceeaşi gratuitate cu care salvezi într-un folder aleatoriu imagini găsite pe vreun site, populate de necunoscuţi şi golite de orice familiaritate . seminţele unui deziderat întrerupt brutal de ocurenţa câtorva cuvinte teribil de antipatice: imposibilul, improbabilul, nepotrivitul. rezistenţa disperată faţă de orice consolare. things are about to change, nu ştiu dacă în bine, poate că nu în bine. lucrurile, de fapt, n-au încetat niciodată să fie „pe punct de schimbare”/n-au părăsit niciodată anticamera vieţii celei noi care întârzie să-şi pună ştampila pe paşaportul ăsta intact. de un an, gândul ăsta, neîntrerupt. viaţa provizorie vs viaţa care aştept să „mi se ofere”. pentru că a o căuta, well, a fost anevoios şi cu rezultate precare. descurajatoare. incerte.

au rămas, fără-ndoială, detaliile, un rest de elemente alogene la care te uiţi indecisă (să le păstrezi? să le risipeşti? de ce ar durea mai tare decât marile pierderi?).  au rămas pomelnicile improvizate “câte s-au schimbat şi, dintre toate astea, câte nu s-au schimbat”, cum se face că cele care stau încă în picioare, care încă se potrivesc, încă funcţionează, încă “merg” în toate combinaţiile posibile,  par atât de nesemnificative (deşi au avut şi ele, la vremea lor, o semnificaţie- una care s-a îngropat sub faldurile timpului mai nemilos decât trupul cu care le-ai purtat şi suportat atâta vreme în urmă, şi din care regăseşti vestigii patetice- cearcănele, părul nearanjat, buzele crăpate, o serie de focusări narcisiste de a căror superficialitate ai încetat, la un moment dat, să te sinchiseşti). în ceea ce mă priveşte, nimic nou. a mai trecut o belle-epocă, vara cu plimbările şi ceaiul de mate şi taxiurile coborând varianta zorilor-mănăştur şi proiectul şi stressul şi bla. pe zi ce trece mă surprinde felul în care nu mai relaţionez cu ambiţiile mele atât de bine conturate mai demult. cum ignor esenţele după-amiezelor astea paralizante şi trăite de o mie de ori înainte, cum mi se vâră între coaste ecourile altor frisoane din noiembrie, îndrăgostite şi agresive ca nişte pisici vagaboande-n sezonul lor de dragoste, cum nu mai reacţionez nicicum, în niciun chip, la nimic din toate acestea. aterizez fără să vreau pe o stradă pustie din hunedoara, acum 3 ani, într-o lumină ireală, cu un fel de ghemotoc de fluturi şi vise mari în stomac,  un patefon interior& defect repetă eternul meu refren de strigoi: ce s-a ales de toate astea? cum am putut să le uit? uneori, asta pare singura mea victorie, şi nici măcar nu e o victorie deplină, cine ştie când voi uita că am uitat ceea ce mi se părea mai demult sortit marilor muzee ale lumii mele în paragină. the archive fever.  ştii. sunt lumile din cărţi în care niciun personaj nu iese din raza de acţiune a unei priviri care, cu cruzime sau îngăduinţă, are grijă să-i construiască un traseu cât de cât logic. şi lumea fără priviri protectoare, de după ce creşti, iar tavanul de biserică de la ţară pictat cu ochi omniscienţi se sparge şi constaţi că posezi exclusiv certitudini fragile- cerul gol, de noiembrie, deasupra creştetului şi a trupului “în mişcare”, purtând amintirea primelor zăpezi care te-au bucurat şi care te-au neliniştit ca pe o rochie de mireasă în cabina de probă a unei modiste oarbe . nostalgia oarbă, confecţionând ţinute false pe care nu le vei îmbrăca nicăieri şi  care-ţi înfige bolduri nu în materiale, ci de-a dreptul în piele. visez de două nopţi încoace că mă pregătesc să merg la nunta mea dar ceva, întotdeauna, lipseşte. am o rochie urâtă şi mi-e ruşine cu asta şi devin isterică. sau mi se destramă ciorapii. sau am în picioare ceva bocanci monstruoşi. umblu pe străzi după altceva, constat însă că nu am bani şi că sunt cu desăvârşire singură. disperată, încerc să fur şi să improvizez. nimic nu-mi iese. înţeleg perfect alegoria. still… babele spun că nunţile din vise nu aduc nimic bun. poate că nici cele din viaţa reală. cele promise . cele imaginate de la primul contact cu sfântul happy-end basmic. şi de aici încep non-frazele: cum îmi hrănesc iluziile rahitice cu vitamine şi otravă, cum îmi dă târcoale gândul că în lumea mea compromisă, apoi aparent reabilitată, procesul ăsta autodistructiv n-a încetat, de fapt,  niciodată, cum nu-voi-scăpa-curând-de- stafiile celei ce puteam fi. caut cea mai multă linişte-şi-pace din lume, oriunde ar fi ea. am încredere că, pe o axă temporală,  nu e prea departe

that’s it for now. ilizibil şi plictisitor.

“to sweet beginnings and bitter endings”

zicea ea (poeta aia, scriitoarea aia, care mi-a plăcut pe alocuri şi mi-a displăcut în esenţă, aşa că aici îi voi păstra, dacă-mi daţi voie, anonimatul): “n-am fost niciodată o învingătoare. n-am fost niciodată pe podium. şi nici nu-mi doresc”, iar vocea orgolioasă a identificării (plusate, potenţate) cu naratorul/ confesorul/ “acea femeie prezentată şi promovată ca una în pielea căreia ar trebui să-mi doresc să fiu” a tăcut mâlc.

să uit, imperativul anului ăstuia, repetat aşa de des că la final am uitat ce anume trebuia să uit şi îndărătul măştii de jester fojgăie un discurs născut şi crescut ca să fie incoerent, cu tendinţa unor mărgele ca, după ani de zile strânse într-un boţ de încâlceli şi absolut inutilizabile, o dată descurcate, să revină,  din senin, la forma lor anterioară, exasperându-te. poate că elementul ăla mă bântuie încă, mă ţine trează încă, mi se cuibăreşte la piept ca un copil mort nebotezat într-o poveste de groază cu iz pitoresc, şi îi datorez, ba nu, îl învinovăţesc (nu e o chestiune cu adevărat pozitivă, nu intră în seria de prepoziţii cu dativul- graţie-datorită-mulţumită) pentru emoţia de atunci când: mă simt agresată de rozul prăfos al hainelor noa-noa din magazinele tabita,  ascult my body is a cage şi habar n-am ce mă atrage la cântecul ăsta, de fapt nu asta e esenţial, puteam să îl postez pur şi simplu şi gata, niciun pic de extra-vorbărie, sau de atunci când aud anumite cuvinte care mi se par croite pentru alte secole, sau anumite ore de noapte cărora le adaugi conservant şi le hrăneşti cu nişte planuri încremenite într-un timp consumat (planuri în care ţi se-ntâmplă, câteodată, să mai crezi)

şi mai e, apoi, virajul înspre o serie de motive pentru care mersul înainte e dublat de perplexitate: că absolut tot ceea ce era valabil anul trecut s-a tranformat într-o pastă de certitudini nutritive, că nu e bine că îmi pasă,că  este, da, aici, o tensiune care nu ştiu dacă doare sau înfioară, şi cu toate astea sunt o grămadă de “la-fel”-uri regretabile, de ce să nu te gândeşti la oamenii ăştia ilogici pentru un prezent în care nu ocupă niciun loc, de ce să-ţi fie ruşine să te gândeşti şi să spui că te gândeşti la ei, de ce simţi o palmă peste gură şi o privire mustrătoare în ceafă de fiecare dată când îi reactivezi, ca şi când ai pune pe repeat o melodie, aceeaşi, mereu aceeaşi, deşi nu satisface nimic stârnit în tine “a-posteriori”.

şi mai e, apoi, nevoia ca cineva să vină să-mi spună: nu le vorbi decât despre ceea ce vor să audă. şi-atunci rândurile patetice care îngroaşă aortele textelor tale bolnave incurabil ar dispărea, şi ridurile de pe chipurile pe care ţi le-ai croit s-ar destinde, şi negura asta fic-ţio-na-lă s-ar risipi. dar nu şi nu.

şi intuiţia: acest articol agramat in some glossy magazine, umplând golurile dintr-un creier adolescentin îndopat cu informaţii niciodată pe deplin asimilate, creierul pe care-l confirmă toate testele de pe facebook şi toate acţiunile (trecute sau viitoare). “ştiai” “ai ştiut” “ai fi putut şti!”. grade ale revoltei post-raţionale. litania ta de apartament. pentru că ai ştiut (adică ai simţit), ai fi putut şti (adică ai fi putut să şi simţi, nu doar să calculezi), ştiai (adică ceva subţiratc şi perfid, ca demonul din “night visit” al lui ryden se strecura, sub forma unei adieri de atmosferă, între filele impecabile şi actele în regulă ale etapelor la construirea cărora ai contribuit cu sârg etc)

şi*  “perechea (alternanţa, revenind mereu):

nu mai e timp. nu mai e timp deloc

şi:

deodată e iarăşi timp, timp, foarte mult timp. timp nesfârşit (deodată, ca un timp nesperat, neaşteptat). timp în dar. timp nesfârşit. timp enorm. timp larg.

şi gata, gata. iarăşi intrăm în:

nu mai e timp. nu mai e timp deloc“

(pentru cei care se îndoiesc: dacă stau bine să mă gândesc, dacă mă raportez, măcar o dată, corect & sincer la amintirile mele- prestetate pe “ignore”de această meteahnă a autovictimizării  : am fost o învingătoare. adică, am fost pe podium. pe un podium. sau mai multe. însă doar pentru câteva minute, cât am dat mâna cu membri juriului şi le-am acceptat urările de bine. şi convingerile că vor mai auzi numele “ăsta”.  apoi, totul a depins de mine. cum am ajuns aici, singură, cu o carte în mână, cu o cafea rece, cu stressuri mărunte şi mai mari, fading & california-sau orice alt distant land of better mistakes-dreamin on such a winter’s day)

(honest fortune cookies)

________________________________________

* sonia larian, bietele corpuri

flash stupid răsfoind un caiet vechi. textul unei piese de la the cardigans pe care voiam să i-l las pe masă. textul ăsta pe care am tot vrut să-l postez pentru simplul fapt că mi-ar fi făcut bine şi pentru că ar fi atras după sine acel sentiment analgezic de care am parte atât de rar. i-am zis „they’re not gonna happen”. a fost scris într-o sâmbătă seara, fără zone penibile epurate sau filtrate, ca un post it enorm „ să nu uiţi”. acum e târziu.

momentul ăla eseistic, în oglindă, te arăţi cu degetul:eşti tu , flancată de laşitatea ta, de frica ta înnebunitoare. între urmele de degete şi praf decupezi acele cuvinte crude pe care protagoniştii istoriilor tale făcute din atestări documentare şi „delusions” le-ar putea opune acestor monoloage (aşa de entuziaste, la o adică, în toată depresivitatea lor) it’s been ten million years. everyting is forgotten.  îţi închipui că „basmul” rânced pe care-l mai poţi extrage de-aici, relicva anului trecut  „lucrul ăsta”- ar putea fi spart de o căsuţă de mess în care, ca acum un an, personajul se va revolta pentru exhibiţia ta sufletească şi va aduce erate, corecturi şi tot soiul de atele înspre îndreptarea viziunii tale asupra realităţii. „îţi fac un bine” „e spre binele tău” şi cum să-i spui că n-ai nevoie de acest bine, cum să-i spui că legenda flatantă dar înfricoşătoare pe care i-ai construit-o salvează abjecţia şi stângăcia adevăratei lui imagini. tristeţea indefinită şi vulgară a acelui instantaneu pe care l-ar fi putut surprinde un foto-reporter al mai mult decât realităţii, al microrealităţii, al realităţii microbiotice, ca prietenia-plictiseala-dragosteameapentrutine de care, cu o uşurinţă care-ţi era, până atunci, străină, te-ai lepădat. camuflajul delicat al „lucrurilor” care nu sunt lucruri, ci unele dintre acele adevăruri bolnave care ai iluzia că şi-au câştigat dreptul de a fi spuse şi scrise şi expuse pentru simplul fapt că tu ţi le aminteşti, că sunt ale tale, că-ncap într-o formă narativă.

am trăit prost şi nu la timp şi cu iresponsabilitate. vorbesc despre „toate lucrurile astea” care mă lovesc ca nişte mingi murdare peste faţă şi mi-e greu să le privesc altfel decât pe nişte obiecte neînsufleţite ce mobilează o cameră în care ştiu sau am decretat că nu va mai intra nimeni, niciodată. eu am trăit prost, eu le-am trăit prost. ele au durut, ele au existat şi există, încă, pe undeva. n-ai niciun merit pentru întâmplările astea. nu va conta cu adevărat. ceea ce-ţi aminteşti, felul în care ai să uiţi. pentru tine fericirea (acea fericire everlasting), la fel ca şi viaţa, la fel ca toate acele elemente pe care simţi că le-ai pierdut şi în virtutea cărora spui mereu „nu pot să uit că odată am avut şi eu totul”, a fost mereu în altă parte. nu va conta că acum ţi-e ruşine cu noua ta ipocrizie, cu mai vechea ta ipocrizie, cu felul în care continui să le spui „aşa”, oscilând între nepăsarea aia de împrumut, o detaşare care nu te prinde şi acea privire care nu mai captează imaginile degradante ale unei realităţi de care fugi. o interpretare sterilă şi snoabă ţi-ar da de-nţeles că e normal să nu vezi acolo decât manechinele unor acţiuni şi fapte măreţe şi lovituri de graţie pe care n-ai mai apucat să le pun în practică din cauză că cineva, o mână apărută de undeva din dreapta,  te-a târât împotriva voinţei tale pe alt coridoraş strâmt, în alte-ncăperi, cu alţi oameni râzând, chicotind, stingându-şi ţigările şi aprinzând altele noi, fără să se sinchisească de ceea ce vrei şi speri, de ceea ce voiai şi sperai măturând oraşu-n lung şi-n lat cu jeansii ăia evazaţi din iarnă pe care ţi i-ai cumpărat într-o zi-n care credeai că totul avea să se schimbe. manechine care, ca-n cartea neagră, refac în subterane un oraş care n-a fost şi care ar fi putut fi. în lipsa curentului, în lipsa tendinţelor.

i used to waste my time drawing hearts around your name.ghemuită pe scări, în librărie, recitesc poemul-refren al toamnei trecute (toamnă cu lună anii 60, cărtărescu) şi râd. a fost un refren secret, acoperit de mâzga ruşinii, ca toate amintirile de care vrei să te semi-dezici, ca toate afirmaţiile autocontradictorii. ceva (abominabil de frumos) face ca azi să nu mai cred o iotă din el. dar despre inimile vitraliate de pe cursurile de teatru baroc din semestrul 1 al anului 2008, spune totul, cam totul

Toamnă cu lună
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

sunt literele care, atunci când apeşi pe center, ştiu să se organizeze corect şi simetric pe mijlocul paginii. cum în generală, titlurile noi ale lecţiei, subliniate cu 2 linii subţiri, nu-ţi ieşeau niciodată. şi nici acum, capitolele esenţiale, paginile justified care nu spun încă nimic despre acele momente vermiforme, structuri de rezistenţă fragile. constructe fictive ca sistemul acela de tobogane din grigorescu, identic unui aparat digestiv înghiţînd trecut, prezent şi viitor, deopotrivă. îţi aminteşti, ca trezită dintr-o beţie de acum 10-11 luni, bând frappe scârbos şi boţind batistuţe de hârtie, din plictiseală, tasta backspace nu funcţionează, rândurile se aliniază şi notele de subsol vin, docile, după textul tău furios sau apatic sau pur şi simplu prea alambicat, le dai aparenţa unor explicaţii, dar ele cântă melodii aleatorii dintr-un mp3 player vechi. şi apoi da, intră pe frecvenţa muzicii 90ciste din camera asta ciclam, cu sobă de teracotă, cu mese din lemn lăcuit, cei din faţa ta nu sunt prietenii tăi, sunt nişte oameni care râd prosteşte şi povestesc mizerii şi beau ciocolată fierbinte şi suc acidulat, curentul te poartă pe sus undeva în ianuarie sau februarie, deasupra timpului dificil de gestionat al oraşului, cu acoperişuri ascuţite şi curţi interioare care nu miros a nimic, ajungi acolo goală, manechin improvizat al unei lumi ştampilate cu reject, există o explicaţie, ştii, nici măcar nu aveai cămaşa asta atunci, nici ciorapii, nici vesta, nici sacoul, nici pandantivul, aveai doar frica latentă de zilele-n care comunicarea e tot mai letargică, mai multe minute între un sms şi un altul, apelurile tale pierdute într-un cimitir de eşecuri sentimentale, howling, îţi atestau existenţa, un nume repetat obsesiv pe un ecran la câteva staţii distanţă,  frica şi sila ca nişte ponchouri mâncate de molii, aruncate pe umeri în somn, când ţi-e frig şi poftă de copilăria la care atunci, în decembrie, te-ai gândit pentru ultima dată aşa.

o s-o iei încet spre o casă în care te simţi la fel ca într-un sac de dormit, pe jos, la lumina stelelor, cu toţi oamenii din jur visând visele lor în care nu apari şi la care nu ai acces. vei număra felurile tale de orgolii, orgoliul de a nu-i cunoaşte pe oamenii pe care îi admiri, orgoliul de-a te teme să-i cunoşti cu adevărat pe oamenii la care ţii.orgoliul de-a lăsa multe neterminate pentru simplul fapt că momentul lor real e, acum, revolut. irecuperabil.

meta-insecurity: insecure about being insecure.

ceva mincinos şi insensibil la nevoia ta de atitudini silabiste clar şi concis şi schimbând interfaţa sinistră a ultimului anotimp „ca ăsta” te face să crezi că ai trecut de etapa aceea a bolilor auto-induse ale copilăriei, a pseudo-melancoliei tratate cu cafele slabe în baruri rău famate, când teoretizai lipsa de elemente cu adevărat frapant contrastive ale zilelor bune şi-ale celor rele, când ziceai că o zi rea este o posibilă zi bună care-ţi întoarce spatele a dispreţ, sau care te priveşte de sus, de-alungul unor scări în spirală. toate astea nu-ţi mai spun, acum-acum, nimic, le consumi cu indiferenţa cu care bei la-ntâmplare un suc sau un ceai aşteptând, iar gustul ăla este neutralizat sau înlocuit de gustul actului tău, presimţi, cretin, pe măsură ce trece timpul, iar mobilul stă încremenit într-o stare de sfidare soră cu moartea prin uitare cronică. gustul lor e neutralizat de nerăbdarea de-a anula timpurile bogate în provocări  „so long, so painful, so frequent”

ceva mincinos şi răuvoitor se ţine după tine pe străzile pe care tot anul te-ai chinuit să le exorcizezi de asocierile cu amintiri mai puţin fericite, seara aia, drumul ăla, telefonul ăla, vocea aia.îţi arată că te-ai schimbat, îţi aminteşte că ai încetat, la un moment dat, să funcţionezi ca un mp3 player setat pe shuffle mode şi că poate aia era singura ta formă de spontaneitate, dar ce mai contează acum când poţi cu mândrie să declari că you play only what you feel like playing. te opreşte-n faţa unui geam oglindă. ar fi prea simplu să fie narcisism. e numai extenuarea care întrerupe branşarea la alteritate.  doar imperativul ăla de-a reuşi să prinzi o urmă de răgaz, de-a izbuti să-ţi tragi răsuflarea. doar sentimentul că tot trecutul de până acum a fost un fel de-a te lamenta, de-a fuma surogate de iarbă şi de-a simula efectele speciale dintr-un film cu buget redus. şi că trăieşti în realizarea fantezistă a unor utopii  de foarte demult. prolepsele narative au toate funcţiile din instituţia asta numită lumea ta disfuncţională.

şi apoi, ca acum un an, în mijlocul străzii, colţ cu o ţintă imprecizabilă, te împedici. duhul seducător care dă glas iluziilor despre progres din coconul cărora nu te-ai eliberat-încă- tace din gură. scările facultăţii nu sunt în spirală şi privirea nu e una inteligent-sfidătoare, ci mai degrabă dull spre tâmpă,  trăgând de sforiţele lor din nylon stafii pe care, îţi dai seama acum, le investiseşi cu atâta potenţial. îţi aminteşti vag primul rând din „povestiri din lumea nouă” şi probabil că-l infuzezi cu un soi de patetism de „coridor lung gloomy şi descurajator”:  adevăraţilor fericiţi, cei care au simţit şi gustul disperării”. sau adevăraţilor norocoşi. toate  discursurile pe marginea autenticităţii seamănă între ele. iar tu ai simţit cel mult gustul bomboanelor comercializate de despair.inc.

ai aflat între timp că zilele proaste nu vin dinăuntru, ci ca vântul radioactiv, pe ferestre deschise şi pe leagăne cu miros de fier şi de copilărie-surogat. te balansează în faţa privrii hipnotizate a celei care ai fost.  fier şi ameţeală. it shouldn’t have been that way, îţi spui, să nu se vadă, să nu se poată accesa nicicum varianta mult îmbunătăţită a lumii tale din care, cu un rest de înţelepciune postwunderkidishă,  le-ai expulzat.  ţi-ar plăcea să te iei după fiinţa ciudată şi irecognoscibilă în posesia amintirilor căreia ai intrat exact ca şi clonele lui daniel din imposibilitatea unei insule. să înţelegi ce era în mintea ei, dincolo de date şi afirmaţii şi indicii disponibile în format electronic sau scris, în documente disparate, arhive de mess şi convorbiri telefonice. proba sincerităţii cedează avansurilor mistificării. şi nu e pentru prima dată.

în paradigma asta nu mai poate fi  vorba de diamante sau de rugină vândute la preţ de producător. niciodată n-am negociat valori incerte. e vorba doar de incontestabila silă faţă de eşecurile pe care, ca pe nişte epave de cine ştie când, marea le lasă, peste noapte, la mal. inutilizabile, triste, năpădite de microorganisme, alge, colonii de animăluţe marine şi specii gelatinoase necunoscute. în toată splendoarea. cu toate ghilimelele din lume care pot şi trebuie, în sfârşit, s-o conteste.

de ceva zile încoace, şi visându-mă, concomitent acum şi într-o grămadă de „atunci”-uri: sentimentul că muşc din viaţa asta a mea (mică, neinteresantă, cel mult de luat în calcul în vederea alcătuirii vreunei statistici for the outer space) ca dintr-o prăjitură în straturi. sau că, participând la făurirea unui viitor din plastic poleit cu auriu coclit, e ca şi cum aş adăuga blat peste blat unui produs finit care va sfârşi prin a nu arăta nicicum şi a nu avea niciun gust.

când eram mică şi fantazam să învăţ şi să ştiu să fac „de toate”(în ce container a sfârşit şi visul ăsta?) ,plănuiam, printre altele, proiectarea şi confecţionarea primului tort „marca mea” care avea să culeagă admiraţia, aplauzele şi mmm-urile de satisfacţie gustativă ale familiei şi prietenilor: un strat de budincă de vanilie, unul de budincă de cacao, unul de budincă de caramel, unul de budincă de căpşune, unul de budincă de fistic, unul de budincă de tiramisu, unul de budincă de rom, peste care ar fi venit un strat de îngheţată de vanilie, unul de îngheţată de frişcă, unul de îngheţată de cacao, unul de îngheţată de castane, unul de îngheţată de caramel etc., un turn babel de gusturi despre care aveam „informaţia” că îmi plac separat şi, deduceam, în logica eclectică şi totalizatoare a vârstei, că vor fi o simfonie delicioasă împreună. întrucât voiam să încep, şi cu ajutorul prietenei mele- zeiţa dezastrelor şi-a ridicolului-, să şi termin isprava de ziua mamei mele, i-am împărtăşit şi ei intenţia cu potenţial de a fi lăudabilă, în speranţa unei fructuoase colaborări. după ce am fost ascultată a încuviinţare preţ de o strada turnătorului şi o bucată din bulevardul avram iancu, m-am trezit supusă tratamentului cu electro-ironii intense şi, pentru revigorare şi băgarea minţilor ceva mai adânc în căpşorul svaiţeriş, o dată-n plus descurajată. ba nu. dezarmată.

mi s-au expus o serie de argumente „de bun simţ” împotriva demersului meu revoluţionar. am fost informată asupra unor chestiuni care mi-ar fi putut folosi atât în viaţă, cât şi în bucătărie, şi de care, evident, n-am ţinut niciodată cont: că toate astea „nu merg” împreună. că unele nu merg nici câte două. nici câte trei. că îngheţata va fuziona, iar budinca nu va constitui, în orice caz, o fundaţie destul de trainică pentru atâta substanţă „ţinută la congelator”. şi că, în orice caz, cu toate congelatoarele lumii, în caniculara lună august a anului 1998, tortul meu nu va rezista nici 5 minute, va fi o fleşcăraie greţoasă, imposibil de tăiat şi de servit, va căpăta o nuanţă căcănie şi (asta după experienţa sufleului de ouă cu dulceaţă găsit într-una din cărţuliile minuscule din colecţia 70-80cistă Caleidoscop intitulată „gustări dulci la minut” , conjugat cu ceva ingredient ambiguu găsit prin cămara bunicilor şi adăugat din zel, entuziasm şi, din nou ignoranţă) „o să ni se facă iarăşi rău la toţi”. preparatul meu fictiv fusese demontat din toate punctele de vedere. în imaginaţia mea, îngheţata de castane se scurgea ca o lacrimă pe budinca de fistic. rămăsese în picioare criteriul estetic (atunci şi pentru totdeauna. neluând în considerare căcăniul preconizat în urma topirii glaciaţiunii care avea să pună capac paradei de bunici la plic), ceea ce, pe lângă inevitabila descumpănire, mi-a adus şi o umbră de speranţă în susţinerea morală şi, evident, financiară a celeilalte mari puteri de care ţineam cont. i-am repetat, deci, şi lui taică-mio ideea inovatoare cu un strat de budincă de vanilie, unul de budincă de cacao, unul de budincă de caramel, unul de budincă de căpşune, unul de budincă de fistic, unul de budincă de tiramisu, unul de budincă de rom, peste care ar fi venit un strat de îngheţată de vanilie, unul de îngheţată de frişcă, unul de îngheţată de cacao, unul de îngheţată de castane, unul de îngheţată de caramel. el m-a ascultat stând să izbucnească-n hohote frenetice şi, venindu-şi în fire, m-a blocat cu clasicul „trebuie să existe o măsură în toate”.

de ziua mamei am mâncat, şi atunci, imitaţia de tort vienetta scoasă pe piaţă de scholler. am complimentat-o pentru alegere. m-am mai gândit un pic la cum ar fi fost să fac tortul ăla mirific, la cum toată lumea ar fi regăsit acolo măcar 5 arome preferate şi cum asta i s-ar fi părut extrem de rar. suntem în 2009, peste o lună fac 21 de ani, nu ştiu să fac niciun tort şi să mă tem de idei năstruşnice cu bază culinară. constat, în schimb, o inadvertenţă. viaţa mea e lipsită de zone tampon. viaţa mea e o prăjitură fără blaturi. viaţa mea e tortul ăla aruncat la coş înainte de-a fi fost, măcar, preparat. un strat de neîncredere peste care am pus un strat gelatinos de adaptabilitate, un strat de magiun stricat that smells like teen spirit, peste care a venit stratul vanilat şi budincos al primei mele relaţii îndelungate, contrazis de gheţăraia consistentă a anxietăţilor mele legate de viaţă-viitor-trai-viaţă-moarte-profesie-dragoste, aceasta, din urmă, fuzionând cu etapele implicaţiilor emoţionale, sexuale şi sentimentale de culoarea şi candoarea perfidă a îngheţatei nisipoase pe care o comercializa firma napolact acum vreo 2-3 ani, peste care s-a aşternut un strat de zăpadă şi unul de cremă de ciocolată şi sprinkles al prezentului pe jumătate luminos, pe jumătate scrupulos.

cumva, toate ingredientele astea preparate cu o formă de (i)responsabilitate egală aceleia pe care aş fi manifestat-o la 9 ani, de capul meu, în bucătărie, coexistă, în bună pace şi înţelegere. ba mai mult, rezistă încălzirii globale şi sunt, aparent, destul de solide ca să le pot servi pe stomacul gol în fiecare dimineaţă care mi se pare debutul încă unei zile infecte. suficient de distincte. cu suficientă personalitate. destul ca să îmi amintesc totul şi, din pricina asta, să mi se facă rău. „prea multe ingrediente deja alterate”. existenţa elementelor surpriză care să-i facă gustul relativ suportabil o pun pe seama norocului sau a talentului într-ale gătitului pe fugă şi „cu ce este în cămară” moştenit de la una dintre gospodinele improvizate ale familiilor din colaborarea carnală a cărora a rezultat acest exquisit product of the 20th century ce îmi poartă numele. nu regăsesc, însă, aici nici măcar 3 arome preferate şi nimic din tot ansamblul ăsta demn de patul prinţesei adevărate nu mi se pare ceva rar. nu mă aplaudă nimeni pentru reuşită şi nu aud niciun mmmm din public. criteriul estetic, însă, rămâne în picioare. mi-am permis şi vreau să cred că a meritat, uneori, să suspend simţul măsurii.

se spune despre mine că nu prea mai am aşteptări, sau speranţe, chestii din astea arătând bine doar „la grămadă”, aşa cum produsele kitsch şi chinezăriile într-un bazar,  scoase din mediul lor originar, din publicitatea gratuită pe care şi-o fac prin „solidaritate”, par brusc triste şi neasortabile, un fel de  fraze decupate dintr-un s.f. „her world exploded”, de pildă, ceea ce e adevărat şi-n afara vreunui context narativ, şi-apoi,  speranţele, aşteptările, dorinţele confecţionate mai mult de ochii lumii au prostul obicei ca, o dată întrat în posesia lor, să ţi se-ncolăcească, perfide, în jurul gâtului, dându-ţi senzaţia „aia” de sufocare conjugată cu senzaţia „aia” de căldură, cu senzaţia „aia” de responsabilitate, cu senzaţia „aia” de nepotrivire, ca în vise, când nimereşti într-o sală de bal în papuci de casă şi halat şi cauţi din priviri pe cineva care să fi izbutit o gafă vestimentară asemănătoare, doar ca să te convingi că nu e chiar atât de rău, ca să te poţi ţine după el şi ca să nu te mai simţi atât de străin şi de ridicol, în principal ai în vedere primul motiv, „să nu fii singurul”, „să nu fii, ca întotdeauna, singurul”, cuvânt articulat adică substantivizat doar atunci când nu e cazul, îţi aminteşti de viaţa reală în care te-ai simţit străin şi ridicol de milioane de ori, dar purtând haine frumoase, alese şi călcate cu grijă, şi pantofi lustruiţi, şi fiind pomădat, şi în good-hair days,şi în perioade active sexual, când femeile simt că nu mai eşti disperat// sau în perioada de ovulaţie, când, cică, eşti cu mult la sută mai atractivă.

se prea poate să fiu un fel de ” timecist” selectiv,  adică să manifest atitudini antisociale şi rasiste faţă de oamenii din viitorul “meu” care arată, din perspectiva prezentului, ameninţători şi malefici, cerându-se, în consecinţă, sabotaţi. se prea poate să fi renunţat la visele mele de glorie eternă. se prea poate ca acum să visez, de fapt, visele de glorie eternă şi de mântuire ale asistentelor maternale care ies la ora 4 în faţa blocului, dar nici măcar asta n-ar fi onest, ne-judgemental, mă gândesc cu prea multă îndârjire la detalii, la spărturi, la cum jerseele lor pastel hiperdecente aparţineau acum 3-4 ani respectabilelor doamne din comunităţile creştine ale micilor viitoare oraşe fantomă de pe coasta vestică a americii, iar asta le dă un aer semeţ şi corect, de adecvare, de aşa trebuie să fie, mântuirea se transmite ca o boală de piele, prin ochiuri strânse şi ţesături pufoase, pete de ceai şi melasă ascunse sub broşe şi eşarfe din resturi atestă aceste mici închipuiri exotice, e sinistru, la o adică, dacă stai să te gândeşti, cine ştie cine-a murit în ele. şi-n plus, se poate merge ceva mai departe cu statistica asta, acum 3-4 copiii lor timizi şi ascetici se zbenguiau în uterele wastelandishe ale unor femei despre care nu mai ştie nimeni nimic, iată-i acum, creuzetele eforturilor lor de licitat locuri în rai(e-le-va-tion), acum 3-4 ani mi se-ntâmplau ceva-uri şi minuni pe care, inevitabil, le-am uitat, poate pentru că n-am avut niciun merit în înfăptuirea lor, poate pentru că s-au contrazis de milioane de ori de-alungul timpului, cât a trebuit, deci, să merg, mă întreb, ca să ajung la capătul filmului într-un taxi cu şofer taciturn, excesiv de respectuos faţă de porcăriile care-mi umplu mintea de la capătul zilei, privesc femeile de pe calea turzii pe care nu le-a vrut nimeni încă, este târziu, ora la care, probabil, pe coasta de vest se organizează acţiuni caritabile de strângere de ajutoare pentru nevoiaşii slash sinistraţii slash mica burghezie a ţărilor din lumea a3a, pullovere pufoase, fulare nesfărţit de lungi, jeansi evazaţi numai buni pentru măturat străzile nămolite ale lunilor cu r, văd în toate lucrurile astea o amintire năpădită de mucegai, ceva ţinut mult timp la-ntuneric şi umezeală: şarpele de apă conservat în spirt pe care un fost coleg îl adusese la şcoală, toată clasa căpătând un miros sumbru de moarte din culpă, sângele închegat, frumuseţea lui de statuie îndelung şlefuită, a la brâncuşi, cum ai reuşit, profesoara isterică „măi băiete”, frecvenţa şocantă a termenului de „putrefacţie” pe secundă de discurs voit-dar-nereuşit-moralizator, eşecul lui care mă umpluse, nu ştiu de ce, de ruşine, ruşine faţă de ignoranţa lui care putea să fie, la fel de bine, ignoranţa mea, ruşine faţă de faţa congestionată şi ţipetele femeii ăleia care, în starea aia, înconjurată de animale împăiate şi broscuţe eviscerate în formol, creiere de pasăre şi mulajele unor flori „în secţiune”, planşa cu „viaţa la poli” şi tabla neştearsă pe care se vedeau vestigiile unor probleme de genetică rezolvate corect (chestiile astea se întâmplă numai pe table şi în caiete, vă asigur…), brusc nu mai făcea niciun sens. what do i care? visele lor sunt la fel de prost structurate ca cele pe care a căror exclusivitate mi-era, prin nu ştiu ce contract dubios. asigurată.

….şi acasă, lumina gri-neon a laptopului pornit se face una lumina filtrată prin borcane cu peşti morţi, şerpi morţi, spirt şi leşie, ceva trist care lasă lucrurile doar pe jumătate împlinite, poate că acum, mi-am zis, continuând şirul inepţiilor de la capăt de zi, simetrice inepţiilor şi anomaliilor de la sfârşitul visului, a ultimelor produse de pe bandă, a amintirilor deja erased în care dai buzna ca tipul din eternal sunshine, în inima mea miroase mereu a alcool etilic, a formol, a prăjitură carbonizată, a dulceaţă cu mucegai, a copil foarte urât- ca în raymond carver, a ceva ce-a ieşit prost şi trebuie lăsat în paragină, cu, din nou, ruşine, să acoperim urmele, să invocăm dezastre, să punem totul pe seama naturii şi a sarcinilor purtate prost, au intrat atâţia oameni acolo şi toţi au ieşit ţipând, pe unii i-am dat afară cu scandal, pe alţii i-am ascultat părăsindu-şi locuinţa în mijlocul nopţii, trântind cheia pe bufet sau strecurând-o hoţeşte undeva sub un preş, la dracu, e o dezordine mai ceva ca-n southparkul năpădit de homelesi, dar şi din asta poţi învăţa ceva, prin serendipitate şi la risc, e drept, dar cine ştie, you might be a lucky bastard, îmi spun, e o frază asupra căreia am căpătat drepturi depline- sunt singurul om care mi-o poate adresa, este refreshing, uneori, este frumos, un moment de trezire într-o mare de perorări schizoide, cum am prins din zbor ce îi zicea asistentei de la seminarul de sintaxă mama colegei mele de la teologie-română care, din nu ştiu ce motiv, nu poate da decât examene orale, şi pe care proful de istoria limbii o întrebase despre Dumnezeu şi despre îngeri, fiecare copil trebuie să aibă şansa să devină util societăţii, ce bine că sala eminescu nu e oracolul lui hermes din pharai descris de pausanias*, iar holul facultăţii de litere- afară-ul unde ar fi trebuit să-mi destup urechile…

p.s.: caution:

____________

*”The market-place of Pharai [in Akhaia] is of wide extent after the ancient fashion, and in the middle of it is an image of Hermes, made of stone and bearded. Standing right on the earth, it is of square shape, and of no great size. On it is an inscription, saying that it was dedicated by Simylos the Messenian. It is called Hermes Agoraios (of the Market), and by it is established an oracle. In front of the image is placed a hearth, which also is of stone, and to the hearth bronze lamps are fastened with lead. Coming at eventide, the inquirer of the god, having burnt incense upon the hearth, filled the lamps with oil and lighted them, puts on the altar on the right of the image a local coin, called a ‘copper,’ and asks in the ear of the god the particular question he wishes to put to him. After that he blocks his ears and leaves the marketplace. On coming outside he takes his hands from his ears, and whatever utterance he hears he considers oracular.”

Sunt, în fiecare noapte, pe ţărmul unei mări murdare şi tu vii de undeva din dreapta. Mă gândesc să scriu asta pentru că nu ştiu dacă-mi doresc să mai apari. Nu că ar conta. Nu că n-ar depinde totul numai de obsesiile la care ştiu sau nu ştiu să renunţ.

Când am vorbit ultima dată mi-ai spus că ţi-e dor de mine. Dar că asta nu ajunge ca să ştim sigur că ne vom revedea.  Patetic. Aşa cum trebuie să fie o convorbire care nu se va repeta, în niciun fel de circumstanţe.  Ultima dintr-un lung şir.  Dacă nici măcar singurul lucru autentic în tine nu-ţi garantează nimic, lumea e mai puţin decât o sală de spectacol sau un decor din carton:

Plăcerea estetică nu anulează frica şi umilinţa.

Înţelepciunea lumii în care speram să te revăd şi cea a lumii în care asta ar fi imposibil nu mi-au fost de niciun folos.

Fericirea nu anulează frica şi felul în care te rogi ca lucrurile să nu ia acea turnură pe care o prevezi.

Disperarea muşcă din tine ca dintr-un fruct putred, prea moale ca să mai opună, în vreun fel, rezistenţă. Scoate un sunet vecin cu sunetul unui sărut sau cu un schelălăit.

Vorbesc despre mai mult de 2 lucruri mari. Nu e o performanţă. Fericirea şi frumuseţea şi disperarea împart, adesea, aceeaşi propoziţie, acelaşi timp verbal. Şi asta, într-un discurs atât de trist,  le transformă într-un trio de cabaret executând un dans pe care ţi-l aminteşti de undeva, dintr-un film alb-negru. Bei ultima înghiţitură şi pleci.

Când îţi spun că aştept viitorul, îşi spun de fapt că aştept să nu mă mai trezesc la ora 6, cu stomacul lipit de coloana vertebrală, conectându-mă direct la un soi de frică incontrolabilă, frica de ceva mai presus de mine care stă să-mi facă ferfeniţă acele “aşteptări şi mari speranţe”. Toate electrocasnicele-mi sunt în priză. bujiile din mecanismul ăsta de autoapărare stau să se ardă.I keep the engine working.  Citisem undeva că singurul lucru mai rău decât frica este faptul de a găsi un loc cât de cât comfortabil în acea frică. Graniţa dintre inocenţă şi pervertire.

Şi-n condiţiile astea, vezi bine, acest viitor din ce în ce mai mitizat şi vehiculat pe fire subterane  devine ceva ca  un tablou trimis dinainte cu gărzi imperiale şi cu toate fasoanele cuvenite, reprezentându-l, mult retuşat, în chip exagerat de tolerant şi de binevoitor, pe un prinţ hâd şi ştirb şi mâncat de acnee care va pune gheara pe paşnicul meu regat.

Aştept să-mi spun: va fi bine, dar nu pentru că o merit sau pentru că e mai uşor aşa, ci pentru că lumea însăşi e cuprinsă de o lene pufoasă ca toate plapumele lumii la ora 6 dimineaţa, înainte de orice dezastru. Pentru că lumea însăşi este sugrumată de tot felul de zădărnicii apoase. Zădărnicia care creşte între o replică şi alta, la telefon, Zădărnicia ca un typo în mijlocul unui text redactat cu hiperconstiiciozitate. Şi-atunci, ce făceai atunci, te-ntrebi, când era cumva bine dar şi cumva departe, când toate întrebările tale de căpătâi îşi amânau răspunsurile, pe băncuţele însorite din faţa bibliotecii, în mai, pe străzi care nu duceau în niciun loc cald şi cunoscut pentru că aveam deja un loc cald şi cunoscut şi doar al meu, spuneam “mai e mult”, dar acum nu mai e mult, nu mai e nici puţin, nu mai e “cuantificabil”.  E doar viaţa reală surprinzându-mă cu fantoma unei palme.

Când îţi spun că mă sperie nopţile, îţi spun de fapt că aştept să nu mai visez vise atât de lungi încât par reale. Visele astea în  te-ntorci acasă şi eu îţi spun ştiam că exişti pentru că îţi lăsam uneori mesaje şi bileţele, iar apoi, după o vreme, mergeam să văd dacă mai sunt acolo dar nu. Vise în care lumea din oraş se revoltă şi aruncă găleţi cu apă pe noi şi ne scuipă în faţă pentru că am crezut atât de mult în nefericire încât am transformat-o într-o poveste de succes. Aştept să nu mai visez lucruri care s-au întâmplat şi care, întâmplându-se din nou, la nivel oniric, generează anomalii şi zile proaste, sub zodia îndoielii. Să nu mai aud niciun soi de muzică-n somn. Să nu mai îmi spun că totul e excesiv, deşi asta fac visele, propovăduiesc excesul. Nu ştiu în înţelepciunea cărei lumi să-mi găsesc salvarea.

La fel cum arta modernă este, conform ecuaţiei cuiva, “i could do that” plus “yeah, but you didn’t”, trecutul, atunci când îl dezveleşti în cadrului unui vernisaj fandosit, este suma multor lucruri pe care toţi le-au trăit, şi li se par fireşti, dar pe care, nebăgându-le-n seamă, neacordându-le atenţia cuvenită, le-au ratat.

Încerc să nu uit asta, noapte de noapte, pe nisipul albicios, între gunoaie.Suntem aşa de aproape de capătul lucrurilor. Dar asta nu ne mai garantează nimic. Când eram mică mă băgam sub pat şi mă jucam de-a copilul-străzii. Nu aveam altceva decât o păpuşă cu pleoape care dormea într-o şosetă ruptă.  Brutalitatea şi nesiguranţa fără ceasuri deşteptătoare, ore fixe şi programe tv echivalau, în mintea mea de atunci, cu libertatea. Libertatea de-a fi victima unui destin contrafăcut. Libertatea de-a nu mai fi responsabil pentru ceea ce ţi se-ntâmplă. Libertatea de-a-ţi plânge de milă. Libertatea de a merita finaluri fericite.  Am cunoscut toate astea, dar ea, orice ar fi ea, îţi spun, nu e nicăieri. Nici măcar acolo unde nu vine nimeni să-ţi pună întrebări.  Nici măcar acolo unde nu trebuie să dai socoteală pentru nimic şi toate sunt curate şi clare ca o mare tânără, fără memoria greutăţii vreunui cadavru şi fără pofta acestei amintiri. O mare în care nu voi înota niciodată.

un singur lucru pe care nu-l uit: doar pentru siguranţa noastră şi pentru comoditatea asta ieftină, singura pe care mi-o mai permit, de altfel, şi singura care nu-mi este nocivă, mă jucam în continuare de-a “ne cunoaştem”-ul.recurgem la sincope “de dinainte de…” ca şi cum am putea crede că trăim în 1999 şi lumea ar crea, pe mici parcele, condiţii pentru iluzia noastră. mi-aş dori să mă întorc în 1999 şi să pot schimba totul. radical, cu pathos. să fiu altfel de copil, altfel de elev, altfel de poză-în-buletin, altfel de om, altfel de fată, altfel de adolescentă, de viitoare femeie, să aleg corect, să gândesc pe termen lung, să fiu fericită cu lipsa necesităţii acestor alegeri şi să le pot recunoaşte, atunci când vine vremea. să scad din părţile bogate ale ceea ce mă definea şi să lucrez pe zonele mai puţin avantajate. să creez un echilibru.

dar vezi, la început, când chiar nu ne cunoşteam, niciunii, trăiam cu gândul securizant că ştim ce avem voie şi ce nu avem voie. ştim până unde mergem şi care teritorii ne sunt interzise. între timp, scorpia şi gheonoaia au murit. ierburi şi smârcuri au năpădit împărăţia tinereţii fără bătrâneţe şi, deci, putem circula-n voie peste tot, fără să bănuim sub amintirea căror zaruri nefaste ne încropim raiuri sau iaduri de o seară. ne cunoaştem-ul nostru nu mai e nici joc, nici joacă, nici afacere profitabilă, nici loterie naţioală. e o realitate comodă ca o canapea în cutele căreia găsim culcuşuri şi locuri pentru veghe. pentru acel veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie pe care, de frică, l-ai ridicat la rangul de poruncă. chipul cioplit e un chip frumos care te fixează, îmi spui, e chipul de care-ţi aminteşti dintotdeauna, doar că din carne, şi deci, supus grimaselor şi stricăciunii.

eu am ales altfel. veghează să nu adormi şi să te trezeşti în pustiu. să nu te deprinzi cu disperarea care seamănă cu dragostea sau cu revolta. nimic bun nu se naşte din sentimente reciclabile. multifuncţionale. economice: un surogat de dragoste care te fereşte de dragoste. un soi de dragoste care poate deveni, în caz de nevoie, compasiune sau silă. un sandwich care te vindecă de inaniţie, dar care conţine destul de puţine calorii ca să-l poţi adopta ca fel principal pe meniul vreunei diete. personalitatea ta, în care stau ca într-o cadă cu apă rece, îmi face un fel de bine pe care-i scapă oricărei încăperi uscate. cel puţin aici am scăpat de jeg şi de pudoare.

scrisul care potoleşte furii şi vindecă tot soiul de răni superficiale suferă de maladia hipertoleranţei: te lasă să crezi că adevărul poate suna oricum. că lucrurile care ţi se-ntâmplă au dreptul să fie oricât de bolnave. simplul fapt că au fost le salvează de la distrugere. un altfel de a spune că lucrurile au existat şi simplul fapt că au existat îţi face rău. adevărul tău devine un fel de rudă suficient de apropiată ca să te sperie diformitatea ei fizică sau sufletească şi pentru care, dintr-un prost instinct de autoapărare, simţi nevoia să te scuzi. “ştiţi, eu n-am vrut să fie aşa, dar viaţa/dumnezeu/un concurs de împrejurări/karma au făcut ca această persoană să se afle-n proximitatea mea, ca această persoană să împartă un arbore genealogic anodin şi plin de erori genetici împreună cu mine, ca această persoană să aibă acelaşi nume de familie ca şi al meu, şi da, suntem rude, dar nu ne mai vizităm demult, nu m-a influenţat în niciun fel, moravurile sale-mi sunt străine, promiscuitatea sau habotnicia nu sunt neapărat ereditare, vă rog, nu vă cramponaţi de asemenea detalii”. adevărul tău este penibil şi ştii că este penibil, dar asta nu te-mpiedică să ai o atitudine protectoare faţă de el, în fond, este rezultatul glumelor pe care le pui pe seama vieţii, a lui dumnezeu, a karmei, şi el se află-n vecinătatea ta doar din întâmplare, cui nu îi place să-şi astupe urechile.

adevărul este că nu îi cunosc cu adevărat pe oamenii din jurul meu şi că asta este o binecuvântare. că am simulat o mare parte din înţelegere şi încuviinţare de teamă că s-ar putea ca opacitatea mea să constituie un handicap care să atragă după sine excluderea, izolarea. adică în care banc cu terapeuţi cărora le povesteşti întreaga ta viaţă şi care nu-ţi înţeleg limba ai vrea să locuieşti? şi aş putea trăi departe de orice, mai puţin de oamenii care mă obsedează. şi a căror apropiere o caut. adevărul este că dragostea funcţionează, uneori, pe bază de raze x. ca o prelungire sau o glosă la poemul ăla al lui dan sociu, superputeri nu sunt doar invizibilitatea, superelasticitatea, întoarcerea-n timp, trecerea prin ziduri. deţinându-le pe toate minus that little thing called love n-ai putea deveni decât un stalker desăvârşit. zgomotul meu de fond este carcasa unei discreţii congenitale. ştiu că sună ciudat. nu reuşesc să văd dincolo de câteva ziduri sau mi-e ruşine să văd dincolo de câteva ziduri. privirea mea nu va fi niciodată străpungătoare. de aici, poate, şi lipsa de încredere. o privire care nu împunge ar putea fi o privire cu laser. dar nu, nu e cazul. nu mi s-a trezit demult nicio forţă supranaturală dintre cele care m-ar recomanda drept un posibil erou de benzi desenate. am redescoperit de curând iubirea şi încerc să-mi aduc aminte ce puteam face cu ea. niciun fel de instrucţiuni de folosire, niciun warning. sufletele nu au părţi mici care se pot înghiţi sau inhala. poate doar o superstiţie de fraţii grimm: dacă n-ai grijă, o poţi pierde. ceea ce nici măcar nu înseamnă un pretext pentru a2a şansă la sfârşitul căreia este un supra-star de hollywood:  thehappyending.  de care ai nevoie pentru că  “ai auzit atâtea despre el”  (atâtea care ţi-au intoxicat viziunea asupra lumii şi simţul realităţii) .

nu-ţi va cere nimeni să porneşti o questă obositoare prin păduri şi castele şi oraşe şi împărăţii cu obiceiuri ciudate. nu-ţi va mai cere nimeni nimic.