mă simt exilată într-o ţară în care se vorbeşte o limbă străină mie, ale cărei reguli gramaticale şi posibilităţi combinatorii îmi sunt străine, dar care conţine, în mod suficient de perfid, destui false friends încât să-mi dea senzaţia că mai prind sensuri din zbor, insuliţe de sensuri, bucăţi decontextualizate, că mă mulez pe intenţiile mesajelor pe care le transportă ca pe nişte viruşi sau ca pe nişte leacuri până spre altcineva. nu spre mine. nu cu mine se vorbeşte. nu în direcţia mea. nu de dragul meu. percep toate astea ca pe nişte vestigii ale unui limbaj pierdut. toate vin dintr-un soi de supradeterminare posibil traductibilă printr-un ghid de supravieţuire în mijlocul furtunii. înţeleg numai ce vreau şi din păcate (sau din fericire, mai ştii) semnificaţiile pe care le developez eu sunt negativele absolute ale sensurilor pe care le vizează ceilalţi. se poate să existe o conştiinţă inerentă discursului meu care să se ralieze la aşteptările celorlalţi. se poate ca ilizbilitatea caracteristică ansamblurilor de păreri şi idei ce converg din nevoia asta tâmpit orientată de a “o scoate naibii la capăt”să nu fie decât o marcă a unei lizibilităţi comune, generatoare de falsa iluzie că “lucrurile se mişcă”. lucrurile se mişcă doar pt că lucrurile se seduc unele pe altele. ideile mele se îndrăgostesc fără speranţă de cele mai inadecvate atitudini pe care le-ar putea purta în lume. deci, recapitulând. am senzaţia că i don+t belong here. bun. asta e tot. înţeleg. tăcere. priviri de asta am mai auzit-o. priviri de tu când te maturizezi. ok, poate că sunt eu mai ciudată, poate că informaţiile esenţiale pătrund în mine pe uşa din dos, aşa că în buna mea logică de pension le cazez în camerele rezervate servitorilor, în timp ce în marile apartamente ale şi mai marilor idei se lăfăie şi lâncezesc impostori notorii (în sprijinul acestei idei am să fac o listă cu toate cărţile care mi-au plăcut vreodată cu adevărat). sau poate că nu-s croită pt asta , că tot mecanismul monstruos al aderării mele la ac formă de manifestare cognitivă e de fapt o formă de sustragere de la cultul responsabilizării într-o zonă destinală fără if’s sau but’s. poate că eu am norme şi canoane prestabilite asupra cărora tot operez mutaţii nesăbuite şi deci mă cutremur. sau poate că sunt cel mai mare paradox ever şi aştept un logician care să-mi dea de capăt. 89 89 89….

sau poate că pur şi simplu am lacune cât găurile din stratul de ozon, lacune care distrug adevărata şi frumoasa mea natură.