sunt pe cale să scriu ceva tragistic. ceva ce poţi scrie numai când fundalul din spatele tău e una dintre acele tristeţi indicibile şi neobiectivabile, adică profund subiective, adică una dintre acele întunecimi cu statut incert, ca o tumoare despre care nu ştii încă dacă este malignă sau benignă. sunt pe cale să scriu ce se scrie atunci când eşti obligat să înfrunţi articularea fonică a unor realităţi pe care ai prefera să le ţii ascunse în stomac, să te zgârie, să te răscoleasca- exact cum e atunci când ţi-e rău şi te chinui din răsputeri să nu verşi pentru că ceea ce iese din tine are un gust insuportabil. mi-e dor, dor, dor – culmea!- de adolescenţa pe care aş fi putut-o avea şi de care n-am profitat. de teamă? da. din comoditate? da. din conformism? se prea poate. dintr-o asceză rebelă? cu siguranţă. din lehamite? mai degrabă din sindoromul specific vârstei “oricum-nu-asta-e-viaţa-adevărată”.

la sfârşitul unei zile în care n-am făcut nimic pot zice că ştiu cum o să mă simt la capătul unei vieţi în care n-am făcut nimic. nu sunt fatalistă, dar cum ajung în faţa tastelor, cum îmi vine să exoricizez toate spaimele pt. care – gest involuntar şi cretin- mă trezesc muşcând un colţ de plapumă noaptea. sau muşcându-mi buzele până le însângerez. în liceu n-aveam încă probleme care-ţi creează sentimentul de muchie pe care te mişti cu un gol de câteva sute de metri adâncime sub tine.
de ce e bine să-ţi fie teamă la vârsta asta?

de oamenii răi pe care nu-i poţi deosebi de cei buni. de cărţile proaste pe care le-nghiţi ca pe delicatese prea fancy ca să le-nţelegi. de bursa care nu-ţi acoperă nevoile extinse de-alungul unei luni întregi. de prietenii de care te înstrăinezi. de oamenii pentru care nu însemni nimic şi în care-ţi pui toate speranţele. de etichetele greşite. de etichetele care te recomandă drept un produs ratat. de faptul că s-ar putea să fii un eşec total. de relaţiile care-ncep bine şi se termină urât. de relaţiile pe care nu le vei uita. de următoarea obsesie. de următoarea mare dragoste care te va distruge (aşa zici tu). de bărbaţii frumoşi. de femeile foarte frumoase. de concurenţa neloială. de instabilitate. de clişee. de conservatorism. de rebeliune, într-o aceeaşi măsură. de prostul gust. de muzica neadecvată. de nostalgiile la vedere. de lipsa excentricităţii. de modelele pe care le urmezi fără să-ţi dai seama. de inluenţe proaste. de influenţe care nu duc nicăieri. de cum s-ar putea să nu faci ce-ţi place. de regres. de involuţie. de moartea năpraznică. de infertilitate. de boli venerice. de vânzătoarele pisăloage. de profii subiectivi. de cosmo girls.

când te-ntâlneşti cu toţi monştrii tăi absurzi e greu ca, din laşitate, să nu te racordezi la vreun sistem de valori în care nu crezi. de-aici oboseala şi frica. de aici nevoia de blog.

ăsta e sfârşitul demintăţii umane.

i know a ghost can walk through the wall/ yet i am just a girl still learning how to fall

TREBUIE (all in upper case) să dezvolt un sistem de autoaparare, poate chiar unul profund represiv- împotriva imaginii dăunătoare pe care singură mi-o creez. înţeleg acum de ce mi-e aşa de frică de oameni. tind să mă comunic prea complet, prea desluşit. nu las loc interpretărilor care m-ar avantaja tocmai prin mistificările pe care le-ar opera asupra mea. nu ştiu să tac din gură. până şi blogul ăsta are un caracter prea locvace, prea spectacular. încercând să reproduc viaţa unei fete medii nu fac altceva decât să performez o panatomimă obositoare a tot ce sunt cu ceva pe deasupra. cred că devin previzibilă şi dezamăgitoare. azi e o zi în care îmi permit să realizez unde greşesc. o zi în care ştiu că figura gonflată pe care alţii mi-au schiţat-o mă urmăreşte ca o umbră, ca balaurul lui sabato deasupra buenos-airesului. e gata să mă părjolească sau să mă devoreze. (apropo de asta, cea mai veritabilă imagine diurnă – că tot am vb azi la un seminar despre durand – adică diairetică şi conţinând deopotrivă premisele unei veritabile artificialităţi, dar şi portretul unui devorator feroce- era a unei păpuşi- creaţie a creierelor îndopate cu prea multe produse estetice de sorginte cyber-punk, cred- care mânca, rodea, mesteca, disemina, descompunea orice-i cădea în gură. inclusiv degete şi alte părţi ale corpului copiilor “norocoşi” cărora le-a încăput pe mână )

îmi fac planuri de relaxare. să citesc cartea de săptămâna asta din cotidianul (femei în ţara bărbaţilor). să revăd sleepy hollow. să văd toată seria 4 din sex & the city. să dorm mai mult. să nu mai stau pe computer atâta. să merg la 2 piese de teatru. să merg la un concert cameral. să scriu un articol despre lucruri care dau dependenţă (inclusiv satc). să citesc mâine tot ce am pentru seminariile de săptămâna viitoare. să caut poze retro, vintage pe deviant. să fie cald şi să merg la o plimbare.

îmi parte rău pentru cât de anorexic e textul ăsta. se pare că nu tind să creez aici un univers compensatoriu, în care să mă înfrupt în voie din toate prostiile care-mi trec prin cap -cum altfel decât scriindu-le.

so, nu…

cât de cinic(ă) poţi să devii după 7 episoade de sex&the city molfăite, îngurgitate, ingerate aşa, la marea repezeală de a-ţi umple seara de sâmbătă cu ceva, încât să le împrumuţi până şi retorica asta american-spirituală? sunt bitter şi deznădăjduită şi: ok, îmi zic după o porţie şoc de junk-delicious-tv show-food, asta e viaţa pentru care suntem antrenate, pentru care eram antrenate din pubertate până la pragul “maturităţii” noi, fetele. pentru o vedere panoramică şi dezinhibată ca asta făceam încă dintr-a 5a proiecte despre discriminare sexuală (cu argumente proto-feministe, proto pt că habar n-aveam ce însemna asta, nu eram integrată unui sistem de valori). pentru asta ne maturizam “precoce”, aveam reguli precise cu privire la o grămadă de beauty tips furate de prin revistele cu un target mult mai “matur” ca vârstă. copilăria noastră a fost o non-copilărie, o încercare de transgresare a ei. nu uitaţi: eram totuşi nişte fetiţe de provincie, cu viziuni “emancipate” conştient sau inconştiente de incongruenţa lor datorată unor restricţii de ordin factologic. prin raportare la oferta aproape vidă de aplicaţii ale modelelor pe care le adoptam, pot zice că m-am dezvoltat într-o direcţie absolut utopică. maică-mea a fost dintotdeauna o feministă sui generis camuflată într-o femeie foarte activă la muncă şi acasă, manifestând tendinţe de răzvrătire împotriva tiparelor statuate de formidabilele-i colege. o tipă controversată (chiar şi pentru mine). o foarte bună prietenă de-a mamei îmi părea chiar o ilustrare desăvârşită a modelului implicat şi-n tipologia fetelor cosmo (actuală, activă, atractivă- pe vremea aia, slogan care îmi plăcea la nebunie), era sexy, inteligentă, singură fără regrete, independentă, de succes, quite a role model. ele două dezvoltaseră în jurul meu un câmp de atracţie compus din lecturi şi atitudini obligatorii. aşa că, având colecţia de cosmopolitan pe post de ghid, mi-am format nişte automatisme pe care, crescând, le-am abandonat… am făcut sport, am ţinut diete, mi-am cumpărat haine ultimul răcnet, mi-am făcut şuviţe, am flirtat ca la carte (sau mi s-a părut că…). şi toate astea la 12-13 ani, când erau pure exerciţii de narcisism. eram capabilă să ignor peisajul dezolant muncitoresc al oraşului, concentrându-mi atenţia asupra punctelor în care intuiam o cuantificare de energii girl-powerishe. totul într-un joc mimetic secret. scriam jurnale contrafăcute (jurnalele unei olga curtate şi solicitate şi admirate şi extravagante). uitam, însă, elementele constitutive cele mai de bază ale acestei virtualităţi în care-mi puneam încrederea. hunedoara era un oraş nesemnificativ şi gol. iar românia e o ţară de lumea a3a. hainele mele interesante erau cumpărate din seconduri sau made in china. locul meu de muncă era un liceu de provincie înţesat de cuiburi de fiţe provinciale. viaţa mea era aidoma unei copii după mona lisa executate de-un puşti de 5 ani . dar de toate astea mi-am dat seama mult mai târziu.

acum încerc să privesc fenomenul din punctul de vedere al celei care sunt. observ că tema preferată a serialelor de genul este singurătatea. nu ştiu însă dacă aplicaţia ei- sau găselniţa prin care e tratată aici- este cea mai autentică. aş găsi-o mai degrabă limitativă. viaţa mea, de exemplu, rescrie scenariul cu alte date: fata cu iubitul ideal & stabil & always there, întâlnind numai relaţii auxiliare (prietenii) dezastruoase, sărind dintr-o conversaţie desubstanţializată în alta. îmi explic faptul de-a adera la o asemenea adicţia “vulgară” ca un serial de televiziune (şi încă unul utopic, despre femei fabuloase, libere, fără prejudecăţi şi, Dumnezeule mare, pline de bani!) tot prin eternele date autobiografice confirmându-mi şi reconfirmându-mi ideea că, genetic, sunt un mecanism bazat pe principiul circularităţii şi-al monotoniei celei mai proteice (alt paradox olga). un ceas pe post de suflet & creier care să uite. nu uit, aşadar, cum pe la 11-12 ani eram probabil singura din clasă (şi o clasă de copii emancipaţi) care stătea până târziu în noapte ca să se uite la un episod mustind de trend şi promisiuni pe mai târziu din s&c. o admiram pe carry bradshaw cum îşi ţinea ea laptopul apple mc intosh în braţe şi tasta cuvinte înţelepte pt uzul raţiunii afective a femeilor pierdute-n the city that never sleeps. mă gândeam că “aşa o să fiu şi eu într-o zi”. mă-nnebuneau ţinutele ei extravagante şi that anorexic beauty.

e-adevărat că la o anumită vârstă eşti judecat în funcţie de potenţial. de ce ai putea fi. încep deja să depăşesc vârsta aia, să intru în încăperi şi să fiu întâmpinată cu răceala care circulă permanent între un adult şi un altul. pe plan social, sunt o cvasi-sinucigaşă. nu am prieteni şi nu mă distrez. mă-nchid în camera mea şi-n planurile mele care rămân cam aceleaşi acolo, pe tapet. le deschid, le adulmec, le pun la loc. trofee virtuale. trofee pe care trebuie să …

între timp, viaţa mea curge ca un râu plictisitor şi ciudat, în apele căruia ai putea avea ceva şanse să te scalzi de două ori.

sunt propriul meu arheolog.

p.s.: izbiri livreşti recente: strategiile fatale de jean baudrillard şi bohumil hrabal (lectură savuroasă-n curs)

şi izbiri muzicale:

the lost song- the cat empire

the wine – the cat empire

everybody loves a looser-morcheeba (îmi sună…)

marble house- the knife (thx cristina că a avut sts cu videoclipul, e superb)

p.s2: imaginile-s , cum zicea călin, ca din casa din spuma zilelor…aşa arată…

altcândva, stând aiurea, într-un cotlon oarecare din centrul oraşului pe unde trec trupurile îmbătrânite ale prăzilor grele de odinioară, dar şi vocile lor stinse, ca nişte radiouri ieftine, bârâind în neştire la bordul unui taxi, îmbrăcam sinistrele gânduri tandre de aku o mie de ani în rochii de păpuşi, şi mi-era drag să le privesc, ordonate pe-o etajeră nesigură, sprijinită de peretele alb-cenuşiu, ca un balon atârnat de lustră aş putea plesni

oricând

acum

oricând

n-am nicio legătură cu lucrurile estompate, imposibil de ghicit sub stratul de vopsea despre care zici că l-am întins meticuloase cu pensula ca să uităm şi ca să nu mai privim înapoi cu mânie. de fapt mânia asta e un efect secundar al nostalgiei prost dozate, faptu că după atâta timp dezgropăm lăzi cu păpuşi în care nu-ndrăznim să-nfigem ace (că da, poveştile astea despre oamenii vechi sunt un voodoo trucat/mimat/greu de dus la bun sfârşit) , şi-apoi ce rost are să nu aducem în prim planul unor momente perfecte stafii sau spectre (cum ziceai nu vorbi despre cine a fost înainte pe locul tău). înainte pe locul meu a fost ceva la fel de fragil ca şi mine, conceptul de “fata potrivită acum, aici”, nu neapărat “fata potrivită” (de fapt microistoria personală a confirmat asta). pur şi simplu un act estetic deliberat- toată recuperarea asta inutilă, avem despre ce vorbi pentru că zidurile, spaţiile cer cuvintele astea, le confirmă utilitatea, necesitatea, eficacitateaaa. infirmă uitarea.

în hunedoara vorbim despre toată hunedoara de vreodată şi de acum. despre oameni ale căror dosare sunt demult închise, prăfuite. e ciudat, dar la genul ăsta de praf nu dezvolt reacţii alergice. ci altfel de reacţii, i guess.