ziua a început perfect, perfect la modul programatic, aşa că nu se putea să nu contiune prost. e ca într-un thriller din anii 90, din ăla cu vacanţe exotice care sfârşesc în tragedii ireparabile. naturlich, nu-i cazul să dramatizez. cert este că m-am trezit la 6.36 după un vis în care cineva îmi relata nişte cazuri de morţi stupide, înfiorându-mă destul cât să nu mai zăbovesc pe tărâmuri onirice. am ştiut, fără prea multe ezitări, cu ce vreau să mă îmbrac, ba chiar m-am asortat perfect, ceea ce nu mi se întâmplă des. toată toaleta mea, alteori îndelung tergiversată & lălăită, s-a comprimat, tempral vorbind, extrem, extrem de mult. nu apăreau la orizont nici vicisitudinile unei bad hair day, în plus, am reuşit performanţa de-a nu blestema în oglindă imboldul “revoluţionar” de acum câteva luni, calificat de mine în fel şi chip, în funcţie de motivele ce mă conduc într-acolo, impulsul care m-a împins să mă tund cu breton şi să-mi complic zadarnic existenţa, şi care, dincolo de micile dificultăţi de ordin practic, mi-a mai şi facilitat un chip anodin, o dată cu cei 20 de centimetri de plete fiind smulse de la rădăcină aproape toate premisele tipei fatale care aş fi putut să fiu acum, eu, văduvită fiind de prerogativele-i până la noi revendicari. în fine, mi-am ordonat lucrurile în geantă, lucru de asemenea rarissim, pentru că toate foile mele colorate ajung pe pupitrele bcu-ului şifonate ca hârtia igienică, mi-am găsit toate pixurile încă funcţionabile şi am pus şi câteva agrafe de hârtie, asortate cu foile pe care aveam să fişez azi, ceea ce denotă puţină monomanie pe care n-o manifest de obicei, dar care azi părea să fie în sângele zilei, dacă există (şi de ce să nu existe?) aşa ceva. cum am coborât în staţie, cum a ajuns troleul, perspectiva de asemenea relativ dubioasă, pentru că de obicei pierd maşini, nu prind maşini, regulă care poate fi extrapolată şi în alte domenii de referinţă explorate aici, pe blog. sub înrâurirea unor forţe pe care, la ora 8 fără 10, pe scaunul meu mono (adică nu dublu, cum sunt 90% dintre scaunele din mijloacele de transport în comun), le consideram absolut benefice, postată deci la fereastră şi privind clădirile de pe calea moţilor, îmi începeam, glorioasă, ziua. ceva s-a fisurat în momentul în care am simiţit în ceafă arsura unei priviri rele (după staţia câmpului, bănuiesc) şi am remarcat o femeie vârstnică, dar încă vânjoasă, completată adecvat de vreo 2 sacoşele, râvinind, fără-ndoială, la locul meu mono. desigur că, vanitoasă şi confientă, plină de elanul obligatoriu al oricărei fiinţe aflate sub oblăduirea unor zâne simpatice, care vindecă de viciile pierderii timpului dimineaţa, mi-am păstrat “tronul”, nebinevoind să-l cedez decât la staţia “spitalul de copii”, staţie care, pe lângă faptul că e foarte lugubru intitulată, îmi mai şi inspiră amintiri traumatizante localizabile pe undeva prin jurul istoricului vârstei de 6 ani, când având oreon şi făcând ceva complicaţii datorate zbenguielilor mele lipsite de logică, am ajuns la contagioşi şi un medic gras, bărbos şi dur m-a întins pe un pat jegos (şi când spun jegos, mă gândesc la ceva absolut oripilant, muşama maro şi un cearşaf gălbui, cu urme de secreţii de natură infecţioasă) şi mi-a spus că dacă nu stau cuminte, o să ajung la perfuzii, adică la ceea ce eu imaginam ca un monstru de pluri-injecţii dureroase şi everlasting. dar cui îi păsa de toate astea în contextul tonusului absolut debordant cu care mă îndreptam spre bcu. unde mai pui că mi-am mai şi făcur profiziile pe drum, economisind cu acest prilej (ziceam eu) câteva minute bune din viaţa mea de şoarece de bibliotecă (sau de aspirant la acest statut). după ce mi-am cumpărat nestea-ul de piersici (deja laitmotiv) şi batonul fitness (alt laitmotiv), lucrurile păreau să se destrame gradual. o sfârşeală, nişte piţipoance reperate pe aceeaşi parte de drum, o femeie care mirosea a transpiraţie, nişte miasme amestecate, rezultând un posibil factor de migrene (şi când zic migrene, deja intru într-o categorie de oameni vag bolnăicioşi &, în chip ciudat, mândri de asta, pe care nu-i suport). calificată din prima în finala competiţiei de snobism şi orgolii fără motiv, intru în bibliotecă. aici: stupoare. plin. lume înghesuită pe măsuţele (insuficiente, ca număr) din hol, îmbulzeală şi la garderobă. după ce îmi scap lucrurile tacticos aranjate într-o folie de plastic, primesc, în sfârşit un număr şi, cu acelaşi aplomb de mai devreme (nesemnificativ ştirbit) , intru în sală, îmi iau 5 fişe (număr maxim, deci) şi mă apuc să le completez. între timp îmi beau nesteaul, ca un neam prost ce sunt, ocupând computerul aiurea şi neacordându-le şi altora şansa de a se apuca mai repede de învăţat. în fine, hotărâtă, îmi prezint fişele când constat că la ghişeu e cea mai nesuferită dintre bibliotecare. absolută fisură, asta nu-mi dă niciodată un loc pe margine sau în sala 2 . ea, ca o scorţoasă (remember baba absolută, fără cusur în rău? de dimineaţă m-am gândit la sintagma asta:)), ), îmi scanează codul de bare şi-mi zice “rezolvaţi-vă împrumuturile, apoi reveniţi”. hmm…am, ce-i drept, o carte luată de la litere, al cărei termen a expirat în 9, dar wtf? asta o aveam şi ieri. cum de n-a lezat integritatea nimănui ieri? umilită, dar mai ales foarte descumpănită, fac cale întoarsă. nu, imaginea nu-i într-atâta de înduioşătoare şi filmabilă de undeva de sus, în nuanţe calde, pentru că înjuram puţin printre dinţi. cu puţini bani la mine (aşteptând contribuţia familiei :p), decid să merg pe jos. de aici, ziua devine laxă, diluată şi decolorată, cam ca cerul de deasupra mănăşturului la ora aceea relativ matinală. dintotdeauna, mersul pe jos s-a potrivit stărilor neutre. ca atunci când cauţi ceva la care să te gândeşti cu intensitate şi nu găseşti decât petece comune de conversaţii, eventual mici pasaje care te dau peste cap pentr că mustesc de penibil şi te forţezi groaznic să le uiţi, dar efectul lor e întotdeauna ceva ca un bulgăre de zăpadă durigându-se, în fine, plimbarea mea (absolut şi indubitabil inutilă) de azi n-a diferit cu nimic de alte plimbări, din alte zile, atâta doar că am găsit un motiv absolut prozaic de dilemă, e prea prozaic şi tipi ca să nu-l şi scriu. deci, din nu ştiu ce străfunduri ale jumătăţii mele superficiale şi fricoase, aia care încearcă din când în când să mă convingă de faptu că nici o viaţă de profă într-un oraş mic nu-i de lepădat, even though i could have it so much better, aşadar, tot ea m-a împins la zâbovit neproductiv prin 2 dezolante magazine de second unde, printre haine care mă nostalgizează teribil fiindcă recunosc în ele trendurile de acum 3, 4, 5, 6 ani, am dat peste 2 rarităţi pe care nu mi le-am permis, şi la care îmi stă gândul (pelicula de superficialitate de peste orice alt gând prea măreţ ca să nu fiu flagrant de lame consemnându-l) şi în momentul de faţă. în primul rând, am găsit o pereche de blugi levi strauss şi în condiţiile în care i love levis-ii, deşi nu prea am avut parte de ei, faptul că îmi şi veneau bine a fost o lovitură sub centură. în al doilea rând, am găsit o gentuţă neagră betty barclay, şi cum demult îmi doresc ceva betty barclay, nu ştiu de ce, iar acum mă găsesc într-o situaţie imposibilă de genul: ce firmă să aleg? pentru că, trebuie spus, obiectele în sine nu erau spectaculoase, dar firmele, ei bine… şi simplul act pervers de a mă afişa cu ceva possibly expensive mă înnebuneşte. yes, am un demon al posesiunilor materiale şi al avariţiei în mine. acum trebuie să dau o fugă până în oraş, iar aceasta problemă o să mă bântuie, îndepărtându-mi mintea de la deliciile sesiunii.

sunt aşa de straight face-d, că nici nu ştiu cum să închei acest post.

…între notiţele de la un curs care părea să nu se mai termine şi câteva fişe dezordonate dintr-o carte înghesuită într-una din bibliografii ca într-o crevasă conţinând ceva comori sweet şi derizorii (ca scorbura plină de gume de şters şi ascuţitori din orbitor). m-am gândit de multe ori la bibliografia personală pe care-a avut-o de parcurs creierul meu, creierul tău, aia de care se foloseşte la nesfârşit, demonstrându-şi limitarea ridicol dublată de anumite pretenţii vagi pe care oamenii le presimt drept respingătoare în abstracţiunea lor, aia care mă face să reacţionez la orice mi se întâmplă cu paralelisme inutil însuşite. o listă groaznic de lungă de texte care nu se leagă în niciun fel unul de altul (& asta nu-nseamnă doar cărţi, dar ai învăţat deja lecţia şi mi-e târşă să pomenesc vreun curent crtic aici cause it would be lame), o listă lungă pentru o viaţă care nu se poate povesti pentru că nu are structura necesară şi bla. tu aveai forma unei fraze din baudrillard, dracu ştie de ce am cules-o tocmai pe aia, de ce am scris-o cumva ca în relief, de parcă ar fi însemnat mult pentru mine, de parcă mi-aş fi dat silinţa să arăt CÂT DE MULT ÎNSEMNA PENTRU MINE – fie posterităţii care mi-ar fi cotrobăit prin notiţele astea stupide ( în cazul în care notiţele mele vor valora ceva, deci în acel procentaj infim de posibilităţi pt viitor), fie unor oameni exotici ca taică-mio care a cumpărat dintr-un anticariat jurnalul unui tânăr legionar, student la teologie, mare amator de scrieri în graca veche, de poeţi romantici şi de filosofi nihilişti. de fapt, citind jurnalul ăla mi-am dat seama cât de uşoară e ratarea chiar în mijlocul unei mări de oportunităţi şi chiar dotat cu lecturi serioase şi o inteligenţă peste medie, iar asta m-a întristat, pt că eu nu deţin nici de unele dintre acestea cu adevărat. şi tot aşa m-a mai întristat un eseu de-ale simonei de beauvoir din al doilea sex (oricum, pe femeia asta n-o pot suferi ever since “amintirile unei fete cuminţi”). oricum, te-am găsit acolo, ziceai, pompos şi acid, că “iubirea ar trebui să poată să existe, dar nu există”. te răsfăţai, adică, în mlaştina unei bune bucăţi din ideologia mea de adolescenţă. încremenită, a total waste of beauty, cu mintea îndobitocită, canalizată într-o singură direcţie, cu mintea ta mult mai drăgălaşă decât a mea . te îndeletniceşti cu cea mai grea întrebare dintre toate ( interpretare, formulare & consumare a ei în versiune keane-bedshaped, piesă scăldată-n toate valenţele-i disperat-ironice, de care cu dibăcie se şi foloseşte) : WHAT DO I KNOW?. chiar aşa, what do you know, mai nimic, eşti solipsistă, dar aşa sunt toţi ceilalţi , now screw you, ţi-aş fi strigat, dacă o sută de oameni din sala de lectură 1 nu m-ar fi catalogat drept o schizofrenică inofensivă pe care trebuie s-o privească în continuare cu simpatie. screw you pt că mă obligi să scriu un blog care seamănă cu alte câteva zeci concepte de bloguri maniaco-depresive, emo, goth, rebellious, vag filozofie, vag psihologice, vag culturale, vag afiliate la pretenţia generatoare de complexe de superioritate: amîntrebărişiproblemeexistenţialedecisuntîndreptăţitsăscriuaici. screw you pentru că ştii ce faci şi pentru că te detaşezi as usual, perfidă

te cheamă olga (varianta de lux, mai 2006)

cartea ta preferata e ada sau ardoarea de nabokov

i found you on a notebook

şi am decis să-ţi fac un ultim (?) hatâr şisă nu te ignor.

acu dispari.

[surprinsă de o avalanşă de gunoaie retrospective, captivă

în această idiocracy pe care-o dezvolţi nu ştiu cum, subversiv

tăcut, măcinat de implozii, sătul de tautologii, de anti-depresii, sâcâietoare,

de felul în care se pune problema,

îmi aduc aminte de capul meu fix, de scheletul perfect asamblat de braţele şi picioarele mele nedemontabile,

de faptul că eu – şi frumoasă, şi ştearsă,

şi respingătoare sunt tot aceeaşi, o compoziţie greu de întins pe suprafeţele plane

ale oraşului cu degetele alunecoase ale bărbaţilor şi femeilor pe care-i întâlnesc, obligatoriu , de parcă în asta constă redresarea mea jocul meu orizontal

trasă cu cheiţa. toţi suntem disponibili

toţi aroganţi, sugurmaţi parcă de genele noastre incoerente, prost potrivite, dovezile unor

relaţii peste măsură de abjecte şi de nefondate.

operaţiile prin care trec

ca să mă schimb nu implică o fugă de ce sunt

ci o remediere a toate astea, lucru al naibii de tâmpit

şi al naibii de greu, mai ales acum, că ne diluăm în ceaiuri antigripale

că ne lipim ca nişte buze de obrajii îngheţaţi ai oamenilor imenşi dospind

în amintirile noastre ca aluatul pentru părăstase sau, mai bine, ca ceaţa deasupra someşului-iarna

] discurs nervos de foarte demult.

faza e că o să scriu un post cel puţin patetic. ţin cura asta hipocalorică (edge to starvation) şi sper ca de data asta să funcţioneze tot planul meu diabolic împotriva kilogramelor inconfortabile care mă-mpiedică să port rochii strâmte şi să mă prefac că nu mi-ar plăcea genul ăsta de slut clothing. de fapt cred că 3 măsuri mai puţin- adică down to 36- şi aş fi o invitaţie la acte necuviincioase în plină stradă şi plină zi (just kidding). acum, la mult discutata mărime m (de tipul is 40-42 fat?), mă chinui să ajung la şi dincolo de proporţiile din cea mai skinny şi cea mai tristă perioadă din viaţa mea. clasa a11a cu sfăşiaţii controversaţii mult iubiţii jeansi divided care curgeau de pe mine. i-am achiziţionat în februarie 2006 dintr-un second din cluj şi, oricât de groaznic sună, m-am identificat cu natura lor marginalizată, secondată de faptul că arătau anormal de micuţi şi de urâţi. mă-ntreb acum dacă trebuie să găsesc etaloane şi pt altceva. idei bune pe care nu le mai am, atitudini mişto care s-au pierdut pe drum. de fapt, totul se reduce la ceea ce cineva numea diferenţa dintre inocenţa care ignoră şi inocenţa care ştie. ăsta e drumul dinspre un suflet anemic spre un suflet care are disperată nevoie de o dietă hipoemoţională.

***

vineri, ora 7 p.m., eu alunecând pe panta lui “i don’t give a fuck”. momentele în care nu mi-a păsat, momentele-n care “se întâmpla” şi pe mine mă preocupau proiecte şi utopii, momentele mele de maximă superficialitate au fost cele mai dezastruoase preludii din viaţa mea. aşa că este cumva înspăimântător să mă văd din nou în situaţia asta ingrată, împinsă de la spate de nişte impulsuri cărora nu prea le înţeleg logica, devenind dependentă de lucruri de care nu mă am nevoie, autoiluzionându-mă că e ok, că simt bine şi, ca de obicei, îmi amintesc vieţile altora mai mult decât mi-o amintesc pe a mea, wherever it’s gone. în hunedoara era plictisitor, dar camera mea de la etajul 4 al unui bloc din mănăştur e un spaţiu mult mai mic şi mult mai pustiu şi mult mai previzibil. cărţi, filme, internet? ok. dar mi-e dor de o conversaţie cu mai mult de 2 persoane simultan. mulţime, înghesuială, şanse de rătăcire printre necunoscuţi pe care ajungi treptat-treptat să ţi-i integrezi. în care crezi, despre care nu ştii încă dacă le va sau nu le va păsa.

mneah, ok…o să mă apuc de una din cărţile luate cu-mprumut de la bcu. hostile strangers, cărţile astea…they won’t ever give a damn.