imi place mult ce i-am scris, senzaţia de autenticitate & onestitatea golită de artificii. plus sentimentul de vara trecută. îl postez aici…

intro: inainte sa citesti mailul, downloadeaza-ti piesele:) :

blackfield – cloudy now
radiohead-pearly
air-ghost song
air- dead bodies
air-clouds up
noir desir – elle va ou elle veut
hooverphonic – 2wicky —si incearca sa le citesti while reading. efect dramatic garantat. pupe mici si shegute:*

nu stiu de ce (sau ba da, stiu, dar te tin in suspans:P) azi am avut sentimentul ca s-a intors inapoi tot timpul ala “deplans”. au reaparut, de fapt nu, s-au postat in fata mea, impunatoare si ferme, chestii minore, da da, minuscule, insignifiante, dar al naibii de pregnante, si mai ales al naibii de bine conservate acolo intr-un buzunaras un pic spart- un pic petecit cu amintiri pe care, no matter what , nu le poti recupera, parfumuri, arome, imagini pe care ti-ai fi dorit la un moment dat sa le “capturezi” si asta pt k tin de un paradis temporal, sau o bucla temporala in care traiai asa, la limita fantasticului. asa traiam eu acum 7 ani (ce cifra!) si asta pt ca universul meu stramt si mlastinos – casa, spatele blocului, scoala 3, posta, diamarisul&zona teatru, om-ul se largise, contaminand si lumea aia nou descoperita cu magia mereu si mereu potentata de fantezia aia pe care nu am pierdut-o, dar care acum, of of, produce cyborgi sentimentali, femei-papusi, dystopii si monstri…si uite ca o gramada de lucruri asociate de anul ala “rotund” (2000) au venit inca de ieri, mi-au taiat calea agresive, sau blande, bine primite sau ofensatoare. a inceput cu evu.things change, people don’t. oamenii devin mai buni in propriile limitari tragice. si eu fix cu pieptul de gratiile acestor limitari (le insira liiceanu f fain) am dat knd l-am vazut pe evu. de ce n-am putut alege sa ma nasc altundeva? sa nu ma confrunt cu intruparea scriitorului proletcultist/autist/anodin/cabotin? mutantii regimului trecut…anyhow, dupa asta a fost papusa dezmembrata. azvarlita acolo k dintr-un fel de aranjare dupa reguli proprii a lucrurilor exterioare si-a celor interioare. tipic misticismului meu puberal. si un fel de simbioza pe care am simtit-o in momentul ala intre mine si andra. sentimentul k tzoalele astea dramatice pot sa devina jafurile demotate si lalai si baietesti p care le purtam atunci. stii…un fel de metamorfoza. iar azi…azi..parfumul ala despre kre credeam k s-a pierdut. toneta de inghetata. si, colac peste pupaza, nepotul monalisei, pe care l-am vazut ultima data akum 7 ani, si kre era f bun prieten cu mine&dan, adik, practic, ne-am facut kteva veri impreuna prin om si la computer, s-a intors din spania, unde a plecat atunci, in 2000, k sa stea cu ai lui, a venit p la noi…m-a deprimat cum a zis “knd am plecat eu, tasha era pui”. iti dai seama? tasha era mica. si eu eram mica. si dan. si-acuma….:-< toate astea s-au strans asa, k niste reziduuri binevenite, ti-am mai zis eu o data k mi-ar placea sa strang la un loc multe elemente dinmulte vremuri faine, dar doar asa, just for a while, pt k nicio utopie nu-i sanatoasa:P de fapt, vremurile alea nu erau feerice. imi amintesc kestii destul de creepy de atunci. dupa pasti, am mers la un vernisaj de arta fotografica, erau acolo tot felu de artisti super-boemi, ma simteam cam ciudat. tin minte k purtam un top alb, k de furou, luat de printr-un second, si niste blugi. si k mi se parea k-s prea ferchezuita. era straniu rau de tot. atatia oameni frumosi si eu…mi s-a pus pata sa devin si eu asa, boema, rashchetata, jerpelita, cu pletele-n vant si sandale romane si tricou decolorat:)) intr-o alta zi, 5 mai, am mers cu maica-mea la piatza. se zicea k atunci se aliniaza planetele, marcand momentul inceputului “apocalipsei”. toata ziua am simtit-o cumva incarcata. in drum spre piata, pe lipscani, era f cald. am vazut-o atunci pe-o batrana din oras ale carei fete, gemene, sunt ambele oarbe. masive, inalte, deja imbatranite, identice, dar mai ales OARBE, deci straine, k din alta lume, se sprijineau de ea, de bratele ei. maica-mea a zis “grea cruce are si femeia asta”. mi s-a parut super-creepy. toata ziua m-a urmarit imagine asta. si un fel de repulsie. dup’aia, knd l-am citit pe sabato, am inteles k i wasn’t the only one:) apoi toata ziua am stat pe scari, in fata blocului b3 (cel kre se vede de la geamul camerei mele), am mancat o vafa cu vanilie, am povestit cu andreea (fata kre e la arhitectura in bucuresti acum..). alta amintiri “charged” de semnificatii aU (later edit: aici aveam un typo pt care cer scuze) fost dintr-o zi de mai tipica, incepand cu soare si sfarsind cu furtuna, knd am mers cu toata scoala de arta la castel k sa pictam. am facut niste kestii destul de fantastice, dar voalate, nereusite din pct de vd naturist. m-am simtit lame. cred k atunci am avut primul fior legat de fragilitatea si anemia talentului meu la desen. m-am intors acasa oarecum separata de restul grupului, m-a prins ploaia si m-a udat pana la piele. strazile erau goale, realmente goale, sau cva m-a facut sa le simt k atare. purtam un tricou negru cu decolteu patrat si niste pantaloni din in, bej. erau niste haine anoste, asa, simptomatice pt debusolarea, deruta si sentimentul k ceva nu merge…avusesem un fel de conflict cu ai mei. pt comportamentul iresponsabil, interesele perisabile, obsesia pt andrei (love was obsessive ever since those days:))) pacat k mi-a luat prea mult k sa accept felul asta de a fi) . taica-mio mi-a cerut sa transcriu tot ce mai scrisesem. s-a declarat nemultumit:( e adevarat, ma cam fortzam. de-atunci am liniste sufleteasca doar atunci knd poezia curge. knd vine peste mine si ma trezeste-n toiu noptii si ma obliga sa pun mana si sa “bag”, kiar dak o sa ajustez gandul ala de o mie de ori:) uda pana la piele, n-am reusit s-o impresionez p maica-mea. mi-a vbit tot dur, k in ajun. si m-am deprimat. dar asa, serios, cu maturitate. aveam si-un jurnal. l-am pierdut in conditii suspecte:)) alte lucruri se leaga de mersul cu bicicleta zilnic in curtea liceului 3, cu pegasul meu roz… aveam o camasuta exact aceeasi nuanta, si niste jeansi verzi cu flori mici roz, un pic evazati. asa ieseam. prin spatele atelierelor erau niste forme pe care le asociam cu niste roti specifice locurilor de joaca, doar k maro, intunecate, dark. era si hoitul unei broaste testoase acolo. eu o observam in descompunere. si ma fascina mirosul ala dulceag, de putreziciune. la un moment dat a ramas din ea o carapace. ma uimea faptul k o broasca atat de mare si-a gasit sfarsitul tocmai acolo. si-asta ma fascina. ma mai fascinau “lolitele” liceului: noemi si maura, amandoua blonde, mâţâite si fashion-victims. adevarate legende urbane. maura se pupa pe-acolo, printre pomi, cu un iubit de-ai ei, mult mai mare, in mod cert. ii spionam din mers:) si ar mai fi lucruri, pe astea mi le-am amintit acum. vin asa, cu o senzatie de racoare si un parfum pe care le stiu, si le mai simt, dar nu se mai intregesc pt k acum sunt pragmatica. si realista:) si visele mele noi sunt underconstruction. si cele vechi au trecut in dimensiunea contingentului.

cât de cinic(ă) poţi să devii după 7 episoade de sex&the city molfăite, îngurgitate, ingerate aşa, la marea repezeală de a-ţi umple seara de sâmbătă cu ceva, încât să le împrumuţi până şi retorica asta american-spirituală? sunt bitter şi deznădăjduită şi: ok, îmi zic după o porţie şoc de junk-delicious-tv show-food, asta e viaţa pentru care suntem antrenate, pentru care eram antrenate din pubertate până la pragul “maturităţii” noi, fetele. pentru o vedere panoramică şi dezinhibată ca asta făceam încă dintr-a 5a proiecte despre discriminare sexuală (cu argumente proto-feministe, proto pt că habar n-aveam ce însemna asta, nu eram integrată unui sistem de valori). pentru asta ne maturizam “precoce”, aveam reguli precise cu privire la o grămadă de beauty tips furate de prin revistele cu un target mult mai “matur” ca vârstă. copilăria noastră a fost o non-copilărie, o încercare de transgresare a ei. nu uitaţi: eram totuşi nişte fetiţe de provincie, cu viziuni “emancipate” conştient sau inconştiente de incongruenţa lor datorată unor restricţii de ordin factologic. prin raportare la oferta aproape vidă de aplicaţii ale modelelor pe care le adoptam, pot zice că m-am dezvoltat într-o direcţie absolut utopică. maică-mea a fost dintotdeauna o feministă sui generis camuflată într-o femeie foarte activă la muncă şi acasă, manifestând tendinţe de răzvrătire împotriva tiparelor statuate de formidabilele-i colege. o tipă controversată (chiar şi pentru mine). o foarte bună prietenă de-a mamei îmi părea chiar o ilustrare desăvârşită a modelului implicat şi-n tipologia fetelor cosmo (actuală, activă, atractivă- pe vremea aia, slogan care îmi plăcea la nebunie), era sexy, inteligentă, singură fără regrete, independentă, de succes, quite a role model. ele două dezvoltaseră în jurul meu un câmp de atracţie compus din lecturi şi atitudini obligatorii. aşa că, având colecţia de cosmopolitan pe post de ghid, mi-am format nişte automatisme pe care, crescând, le-am abandonat… am făcut sport, am ţinut diete, mi-am cumpărat haine ultimul răcnet, mi-am făcut şuviţe, am flirtat ca la carte (sau mi s-a părut că…). şi toate astea la 12-13 ani, când erau pure exerciţii de narcisism. eram capabilă să ignor peisajul dezolant muncitoresc al oraşului, concentrându-mi atenţia asupra punctelor în care intuiam o cuantificare de energii girl-powerishe. totul într-un joc mimetic secret. scriam jurnale contrafăcute (jurnalele unei olga curtate şi solicitate şi admirate şi extravagante). uitam, însă, elementele constitutive cele mai de bază ale acestei virtualităţi în care-mi puneam încrederea. hunedoara era un oraş nesemnificativ şi gol. iar românia e o ţară de lumea a3a. hainele mele interesante erau cumpărate din seconduri sau made in china. locul meu de muncă era un liceu de provincie înţesat de cuiburi de fiţe provinciale. viaţa mea era aidoma unei copii după mona lisa executate de-un puşti de 5 ani . dar de toate astea mi-am dat seama mult mai târziu.

acum încerc să privesc fenomenul din punctul de vedere al celei care sunt. observ că tema preferată a serialelor de genul este singurătatea. nu ştiu însă dacă aplicaţia ei- sau găselniţa prin care e tratată aici- este cea mai autentică. aş găsi-o mai degrabă limitativă. viaţa mea, de exemplu, rescrie scenariul cu alte date: fata cu iubitul ideal & stabil & always there, întâlnind numai relaţii auxiliare (prietenii) dezastruoase, sărind dintr-o conversaţie desubstanţializată în alta. îmi explic faptul de-a adera la o asemenea adicţia “vulgară” ca un serial de televiziune (şi încă unul utopic, despre femei fabuloase, libere, fără prejudecăţi şi, Dumnezeule mare, pline de bani!) tot prin eternele date autobiografice confirmându-mi şi reconfirmându-mi ideea că, genetic, sunt un mecanism bazat pe principiul circularităţii şi-al monotoniei celei mai proteice (alt paradox olga). un ceas pe post de suflet & creier care să uite. nu uit, aşadar, cum pe la 11-12 ani eram probabil singura din clasă (şi o clasă de copii emancipaţi) care stătea până târziu în noapte ca să se uite la un episod mustind de trend şi promisiuni pe mai târziu din s&c. o admiram pe carry bradshaw cum îşi ţinea ea laptopul apple mc intosh în braţe şi tasta cuvinte înţelepte pt uzul raţiunii afective a femeilor pierdute-n the city that never sleeps. mă gândeam că “aşa o să fiu şi eu într-o zi”. mă-nnebuneau ţinutele ei extravagante şi that anorexic beauty.

e-adevărat că la o anumită vârstă eşti judecat în funcţie de potenţial. de ce ai putea fi. încep deja să depăşesc vârsta aia, să intru în încăperi şi să fiu întâmpinată cu răceala care circulă permanent între un adult şi un altul. pe plan social, sunt o cvasi-sinucigaşă. nu am prieteni şi nu mă distrez. mă-nchid în camera mea şi-n planurile mele care rămân cam aceleaşi acolo, pe tapet. le deschid, le adulmec, le pun la loc. trofee virtuale. trofee pe care trebuie să …

între timp, viaţa mea curge ca un râu plictisitor şi ciudat, în apele căruia ai putea avea ceva şanse să te scalzi de două ori.

sunt propriul meu arheolog.

p.s.: izbiri livreşti recente: strategiile fatale de jean baudrillard şi bohumil hrabal (lectură savuroasă-n curs)

şi izbiri muzicale:

the lost song- the cat empire

the wine – the cat empire

everybody loves a looser-morcheeba (îmi sună…)

marble house- the knife (thx cristina că a avut sts cu videoclipul, e superb)

p.s2: imaginile-s , cum zicea călin, ca din casa din spuma zilelor…aşa arată…

departe de mine gândul că aş avea potenţial de fată cool. vorbesc, mănânc, mă comport,mă îmbrac prea puţin pretenţios. de obicei îmi aleg cuvinte simple pt că orice alunecă de graniţele inteligibilului devine, cum zicea aristotel, un barbarism. mănânc sandwichuri cu pâine neagră şi caşcaval vegetal, de-a gata şi ceva dulce şi mic, gen o măgura la preţ redus- pe canapea, relaxată. beau cafea de la aparatul automat nescafe deşi mi-ar plăcea mai mult în q caffe. am citit puţin codul bunelor maniere dar toată eticheta mea e anulată de instinctul bunului-simţ primar. îmi aleg haine din impulsuri jovial-copilăreşti fără raţiuni speciale ce-ar putea ţine de modă. şi asta nu pentru că m-aş alinia snobimii intelectualiste care califică tot ce ţine de capricii fashionable ca superficial şi fastidios. găsesc pasionantă o atare atitudine pentru că propune versatilitate şi fler. e un templu pe care-l admir de-afară, conştientă că prin felul meu cvasi şleampăt de-a fi jignesc, într-un fel, gustul impecabil al femeilor în redingote strânse pe talie care păşesc semeţe pe străzile oraşulu . tramp asumat sau detestat, după dispoziţie, sunt fata cea mai departe de modelul avarege chic promovat de revistele glossy. o antieroină exemplară. mai ceva ca bridget jones. 1.60-59 de kilograme. obsedată de ideea unei diete drastice al cărei timp nu mai vine. mioapă şi stângace. plouată şi conştientă de carenţele pe care le am şi pe care nu le tratez în materie de ţinută desăvârşită doar atunci când am părul murdar. numai atinsă de acest sindrom, văd brusc ce şi cum sunt. aproape grasă, cu tenul urât şi pătat, prost şi ieftin machiată, pieziş asortată. găsesc simetria coafurii mele o găselniţă exagerată, pe tiparul chelul şi tichia de mărgăritare. părul slinos ce o complineşte o dată la două zile mă obligă să-mi cobor privirea şi să descopăr coşuri inestetice pe care mă mulţumesc să le tratez precar cu clean&clear, cearcăne ca inelele trunchiurilor de copac, suveniruri de la bcu sau din faţa adoratului laptop pe care, dintr-o falsă modestie sau dintr-un bine argumentat dezinteres, am renunţat să le estompez- în zilele bune sunt chiar mândră de comorile de sub ochi, mi se pare că strigă din toţi rărunchii despre munca infinită pe care-o depun on the inside. probabil puştoaica trashy, obosită, citind psihocritică sau teorie literară cu o morgă insesizabilă e kitsch şi iese de sub incidenţa tipologiilor urbane. mă străduiesc, în orice caz, să nu îmbrăţişez cu determinare modelul. de fapt eu, o dată transferată-n realitatea oglinzii duşmănoase, devin al naibii de creativă. îmi confecţionez planuri la limita raţiunii despre cum să să supravieţuiesc acestui asalt al decrepitudinii care, aidoma unui foarte puternic curent, mă-mpinge tot mai departe de ţărmul frumuseţilor autentice şi incontestabile.

călin spune că mă găseşte drăguţă (rectific:frumoasă) şi se plânge chiar că am devenit prea barocă şi îngrijită în ultimii ani, asta în comparaţie cu lejeritatea (de prost gust, aş adăuga eu) pe care-o adoptam pe la 17 ani. e drept că aveam părul lung şi ros la capete, topuri ultradecolorate din second-handuri şi jeansi rupţi, tociţi sau fuste din fâş. e drept că mă machiam numai cu negru şi-mi expuneam tenul de adolescentă fără pic de jenă. e drept că gelul e duş şi un deo-stick erau de-ajuns. e drept însă şi că toate astea păstrau acel feeling al simplităţii pe care acum, încercând să-mi definesc o identitate mai matură, l-am pierdut. cred şi sper că la un moment dat o să pot întocmi un top 5 al celor mai dezastruoase apariţii ale mele…

deocamdată mă-mpart între super-studioshenie şi coach-potato de seriale/filme sau romane. până trece iarna.

şi parfumul meu cat de luxe s-a terminat….

p.s.: nush de ce puii mei mai scriu bloguri, oricum nimeni nu simte nevoia să interacţioneze cu un om atât de onest ca mine. cel puţin asta deduc eu din indiferenţa cu care-s tratate toate textele pe care le postez. cred că pt ptima dată în 9 luni de când există blogul mă gândesc la această necesitate a feed-back-ului. aş pune şi poezii noi dacă ar fi citite. şi m-ar ajuta puţin entertainment pe aici. mă simt invizibilă şi sad ca ceva ce se topeşte văzând cu ochii.