tot savurez insecta de claire castillon, nu-i o lectură adecvată momentului olga 2008, e mai degrabă genul de carte despre care pot zice că îmi doresc să o fi citit cu mintea crudă şi imaginaţia morbidă de pe la 15-16 ani, minte şi imaginaţie care-mi serveau pe post de paradoxale “frontispicii” (adică le afişam cu mândrie ca pe nişte elemente baroce cu un rol preponderent decorativ, dar noh, nu-i tocmai propriu să le numesc frontispicii din moment ce-s chestii absolut abstracte, e ca şi când judeci fiinţa cu f mare din puct de vedere literar ) ). cruzimea şi toleranţa, ba chiar cultivarea unei anumite pasiuni pentru grotesc, sinistru, lugubru păreau să reprezinte motivele mele de mândrie şi imboldurile întru detaşarea de restul. de precizat că pe-atunci “restul” era tabăra de fete finuţe, cochete, roz pal şi bleu ciel, folkiste, simple, sfioase, pioase, curve degizate-n sfinte, frigărui pentru inimile tipilor frumoşi& infatuaţi, genul la care ştiam/ştiu că n-o să am niciodata acces. şi-acuma, sincer, decât silfidă magnetizată de fraze cu schepsis (eşti o floare, eşti un crin), mai bine proto-emo sau ce mă putea defini pe atunci. etapa maniei persecuţiei din pricina unui chip anodin de sub care se zbătea să răbufnească un om din ăla paradoxal, cu the sadness of being smart muşcându-i din orgolii, a trecut. fireşte, nici acum nu mă sperie şobolanii care circulă liberi pe trotuarele mănăşturului “necenzurat” de faţadele decente ale blocurilor de la şosea, nu mă scârbeşte să strivesc păienjeni şi alte gângănii destul de monstruoase, n-am treabă dacă bunică-mea îmi povesteşte despre intestinul ei iritabil în timp ce mănânc ton cu salată de roşii, îmi închipui plimbări nocturne prin pripiac, the ghost-town, încurajez tot soiul de detabuizări inofensive (hai să nu mai facem pe impresionabilii/ ca-n bancul sexist cu şi blonda aia bună face …) , am reuşit s-o fac pe adela să se albească de greaţă povestindu-i prima istorioară din “bântuiţii” a lui palahniuk (cea zisă de sfântul-fără-maţe). nu sunt mândră de aşa zisul meu sânge rece. nu e sânge, e ketchup. e drept că uneori trebuie să simulez atitudini potrivite pentru o “madmazelă” (uite-un şoarece aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa), dar totuşi, asta doar ca să salvez aparenţele al căror ansamblu m-ar putea desemna drept ostentativă-n autocenzura reacţiilor “autentice” şi inevitabile. în continuare spun, sângele rece nu se manifestă printr-o răceală motivată de frica de penibil şi conştientizarea & acceptarea unui firesc al fiziogicului (adică, să ne gândim la igiena de secol 18 în societăţile aristocratice. simţ olfactiv atrofiat, cum zicea drimba ) ) nu prea mă văd impasibilă în faţa vreunui cadavru, nu prea mi-ar veni să râd dacă aş vedea corpuri dezmembrate-n jurul meu, dar am o sumbră satisfacţie în forma oricărui produs estetic cyberpunk şi îmi place mult claire castillon . sunt o stressată incurabilă şi mi-ar plăcea să mă laud cu o frumuseţe maladivă.

(strada pe care locuiesc este asfaltată, muncitorii urlă unii la alţii, prima mea mare dragoste idle pe mess de câteva ore, îmi dă târcoale sentimentul de it’s allright, it’s allright pe care-l am când îmi pierd vremea, la etajul 4leaplafonul se încinge,vreau liniştea palpitantă de dinaintea sesiunii sau o virtuala dragoste hopless revisted, vreau o furtună cu clăbuci, just another night in … nantes ? .)