imi venea sa incep patetic cu intrebarea pe care i-am pus-o lui frate-mio in timp ce ne uitam pe youtube la unele dintre desenele noastre preferate in copilarie (life with louie, adica): “iti aduci aminte vremurile alea fericite? cand duminica dimineata coboram din patutul nostru supraetajat si navaleam in patul parintilor si stateam acolo razand din orice, apoi il plimbam pe bruno prin parc, iar la intoarcere ne uitam toti la tv si mancam mamaliga cu branza”. nu stiu ce mi-a venit. m-am gandit foarte putin la timpurile alea familiale, cand singura mea satisfactie reala era faptul de-a conserva fericirea asta de-a lungul unui weekend intreg si cand toata saptamana asteptam sambata, ca sa reluam rutina aia in masura sa acopere toate zonele intunecate si maloase pe care, din obisnuitul meu masochism, le-am scos tot mai des la iveala. nu cred ca e interesant sa scrii despre fericirea marunta pe care ti-o asigura parintii, nu e nimic exotic si nimic incitant in asta. faptul de-a seamana destul de bine cu unul din those family portraits de sitcom era, atunci, ceva de la sine inteles. iar acum, ceva heartbreaking (ca majoritatea “mobilelor’ dezafectate din mintea mea, de care ma tot lovesc, baajbaind dupa ceva lumina din prezentul asta desolate&gloomy)]

era o vreme cand ma simteam jenata pt armonia asta. mi se parea ca nu se asorteaza cu nimic din ceea ce auzeam in jur. cu nimic din ceea ce vedeam. normal, toata aceasta inadecvare era resimtita cumva intuitiv, nu aveam niciun motiv rational pentru care sa imi doresc o situatie mai putin roz. niciun motiv pt care, pe la 7 ani, seara, inainte de culcare, ma jucam cu una din papusile mele de-a “boschetarii” . auzeam, uneori, la bloc, despre crunte batai cu cureaua si vanatai scoase la iveala cu mandrie, dar eu n-aveam in stoc decat o bataie scurta de cand n-am vrut sa dorm de-amiaza. cu timpul, am incetat sa ies afara. ma deprima sa le vad pe corina balbaita si andreea ratusca jucandu-se de-a telenovela si sarutandu-se pe gura ca doi pesti intr-un acvariu. ma deprima maura care venea sa vanda tot felul de obiecte din casa, insignele de erou al muncii socialiste ale bunicului ei si siringile sigilate ale mamei, probabil asistenta medicala. ma deprima sa rup flori si sa le pisez pana deveneau o pasta sangerie pe care-o distilam cu spirt si din care trebuia sa rezulte un parfum gretos. si, in general, ma cuprindea o tristete nefireasca privind strada noastra pustie si parcul foarte umbros si asteptand ora dupa-amiezei, cand maica-mea, care invata pentru examenul de definitivat, urma sa faca o pauza, si toti, impreuna cu tata, uneori bunicii, aveam sa ne plimbam pe ceea ce se numea “faleza” hunedoarei, pana in gradina singurului hotel din oras, unde beam cate-un fresco si ascultam obisnuitele barfe de oras mic de care mi-e foarte dor si la care nu mai am acces, bunicii fiind pensionari (genul izolat). astea erau singurele momente in care agonia de-a nu avea ce cauta prin toate locurile ruginite, din spatele atelierelor liceului 3, prin beciurile blocului vecin si la cate-un pahar de sirop la vecniii care ne vedeau pe-afara (si ale caror apartamente mi se pareau monstruos de impietrite) lua sfarsit. cred ca atunci (prin ‘94-’95), ai mei nu prea staiu sa gestioneze relatia cu noi, asa ca totul imi apare acum umbros si injumatatit. ii povesteam ieri lui dan, in timp ce veneam de la piata, pe langa tribunal, si vazand o femeie careia, dupa ce pierduse un proces (sau cel putin asta ziceau niste obisnuiti “bagatori in seama”) i se facuse rau, varsand intr-un cos de gunoi, ca din aceeasi perioada am foarte clar in minte un episod destul de lugubru: veneam, pe acelasi drum, de la acelasi gen de cumparaturi (traumatizante din cauza numarului mare de tiganci cu fuste de care ma temeam ca de dracu). ma tineam de caruciorul lui dan. am intrebat-o pe maica-mea “ce-i ala tribunal?”, iar ea mi-a spus ca e un loc unde sunt pedepsiti oamenii rai. in urma noastra venea o femeie absolut devastata care, auzind raspunsul, mai ca nu s-a napusit asupra mamei mele, ramanand locului si urland ca “de ce-nveti, doamna, copilul prostii, ca sotul meu a luat acum 15 ani pentru o crima pe care n-a facut-o”. so, cum am intrebat, cum am aflat. totul. versiunea oficiala si cea vehiculata prin popor. teribil de educativ:)

pe masura ce am crescut, legaturile cu parintii au devenit mai “pretioase” pentru ca intelegeam, spuneau ei, mai multe. as a secret, intelegeam destule si inainte de termenul fixat mental (probabil) de ei, imi era cam ciuda pe non-sensurile speculate de tot soiul de carti despre ingrijirea copiilor (care-mi hraneau, cu super-indicatiile lor, ipohondria viitoare) si ma simteam frustrata pt faptul de-a nu avea mereu impulsul de-a ma integra intr-o societate de copii educati, parandu-mi-se toti, fara exceptie, niste barbari. cam din aceasta perioada dateaza amintirile de weekend despre care-l intrebasem pe frate-mio. inca mi se pare extraordinara transformarea orasului astuia dintr-o nebuloasa sinistra (pe la 5-6 ani) intr-un loc realmente placut si “literar” (pe la 9-10 ani). ceea ce imi confirma banuiala ca educatia ucide luciditatea . toata povestea foarte kitsch a iesirilor la o pizza, sambata seara, si a rasului de obiectele de prost gust din vitrinele orasului a luat sfarsit o data cu emanciparea mea prosteasca si cu dorinta de-a petrece mai mult timp singura, in fata oglinzii (unfriendly atunci, ca si acum).

mi-e greu sa-nteleg ce e cu cioturile astea de povesti care-ar putea fi si mai lungi. si care n-au abs nicio concluzie plauzibila. am doar sentimentul ca toate astea merita povestite. pentru ca e innorat, umbros, liniste si nimeni acasa.

p.s.: imaginea imi aminteste foarte mult de rafturile cu jucarii din magazinul “7 pitici”, zona crepusculara a tuturor copiilor 90cisti din hd (sau macar a celor pe care ii cunosc eu)

mă uitam mai devreme prin primul blog olguvia, de anul trecut. îmi dau seama că, în mare parte, ceea ce speram să devină pagina respectivă s-a materializat, poate mai repede şi mai self-orientated decât aş fi crezut. chiar e acolo un mic muzeu de obiecte derizorii (n-o spun înspre slavă deşartă sau autopromovare obscenă) şi chiar îmi inspiră acea teamă de “nu eşti ce-mi doream să fii”, îşi îndeplineşte cu brio funcţia de pahar cu apă rece peste moaca tălâmbă compusă de vreun machiaj nefericit, adică reuşeşte să mă abstragă de la orice ţinte improprii şi auto-înşelăciuni prost mascate. e o instanţă care se foloseşte de tonul & ironia vocii de la sprite “psst…şefu’, olga vrea să îţi spună ceva: de fapt puţin îţi pasă de rolul paşoptiştilor în dezvoltarea culturii române , vrei doar să i te lauzi profei tale din liceu cu aprecierile doamnei x”. în plus, eram aşa de artificială în sinceritatea mea, şi, vorba cuiva, atât de sigură în timiditatea mea, încât nu doar că mă simt mai searbădă şi cu ceva neuroni mai săracă, dar chiar am senzaţia că am ajuns într-un stadiu de degradare pe care continuu să-l văd ca pe un bau-bau both scary & intriguing şi căruia, ca să elimin din start orice eufemizări, numai growing-old i se mai poate spune (romgleza sau cum am auzit că i se zice slangului ăstuia snobish mi-e chiar utilă, n-o folosesc doar de dragul de a o avea-n palmares ) ) . iar citatul din palahniuk “închipuie-ţi că ai merge seară de seară la balul de absolvire, pentru tot restul vieţii”, nu ştiu de ce ataşat unui blog scurt şi la obiect de pe-atunci nu poate decât să-mi înfigă în creier ghimpele faptului că din binecuvântate pricini mi-am ratat banchetul, aşa că nici măcar nu pot demitiza (a.k.a călca în picioare) un clişeu mai mare decât toate kilogramele de tul, organza şi satin din care fetele de-a 12a îşi confecţionează rochii-tip-bomboană-fondantă-imensă. ce să mai vorbesc despre comentat cu maliţiozitate ţinute ratate şi alte eşecuri estetice- gen beteală-n coc sau corset la 4 rânduri de şucă presată.

apropo: annoyed pe veci de o femeie care a îndrăznit să mă suspecteze de un eventual rateu la capacitate, când eram, ce-i drept, proaspăt ieşită din spital după o banală hepatită A, dar, altfel, încă fericita posesoare a unui creier de cea mai bună calitate , profit de această ocazie a tripului down memory lane & salut iniţiativa mamelor insinuante până la abjecţie (ca dânsa) care nu scapă ocazia de a-şi umili odraselele cu pronunţate tendinţe spre obezitate cumpărându-le croissante cu cioco înainte de începerea probelor de examen, pe motiv că “le scade glicemia, sărăcuţele”. şi deplâng obedienţa cu care micile creaturi proscrise unui destin al ridicolului nelimitat îşi urmau mamele în toate cele. asta a fost o paranteză resentimentară, pe care probabil că o vor înţelege câţiva oameni vizitatori de blog (iar aceia vor avea niscaiva spasme vecine cu sufocarea prin râs).

merg să worship my thinspiration, să stau cu nesimţire pe mes şi (poate) să ascult nişte prelegeri de lit veche până adorm.

o să încep să am nevoie de stimulente ca să-mi pot aminti lucrurile nefiltrate, nedistilate şi mai ales necontaminate de acea “patină” de photoshop, efect special foarte la îndemână atunci când vrei să scoţi din anonimat o fotografie menită să imortalizeze câteva vestigii ale plictiselii de cameră locuită fără folos- aşa cum e camera mea în acest moment. mi se pare că am tndinţe de însiropare a tuturor posturilor din ultima vreme. o să devină nişte savarine greţoase, cu frişcă vegetală. mă uit (&iau exemplu de la) cât de fuşerite-mi erau descrierile de anul trecut. sintagme alăturate şi câteva propoziţii revoltate care, în lipsa oricărui liant în stare să le dea coerenţă, îşi pierdeau forţa şi se alăturau enunţurilor vag filosofice infectând blogurile de orice fel. mă oripilează faptul că aş putea fi atât de prost înţeleasă încât, dintr-un instict de ordonare şi clasificare înflorind în lumea stretch şi hiper-logică a specialiştilor în de toate, să mă trezesc ataşată unui dosar de pagini pildoase, mustind de afectare prost gestionată şi câte altele. dar, lăsând problemele de metablog pentru altcândva, here’s my weather topic today:

furtunile. îmi plac furtunile de vară atât de mult, încât faptul că trăiesc într-un parc de ciment dezoltat pe verticală nu poate decât să mă frustreze. acasă, în oraşul părăginos, nimeni nu se îngrijea să cosească iarba sau să tundă gardul viu sau să opereze cine ştie ce alte domesticiri, aşa că vegetaţia devenea ireal de luxuriantă, iar ploile, de-a dreptul asortate cu decorul wanna-be sau don’t wanna be tropical, sunau foarte bine şi răspândeau mirosul ăla despre care citim în idile şi texte cu specific bucolic. aşa că da, deşi în 90& din timp locuiam într-un oraş bântuit de fantomele industrializării, prin vară ne mutam în inima unor ruine luxoase, ca în great expectations (mai ales ca alea din filmul cu gwyneth paltrow pe post de estella). nu, nu ne simţeam captivi înt-un tablou de-al vreunui romantic german. sau mai bine zis, nu mă simţeam aşa. de cele mai multe ori, perioada asta mi se părea şi îngrozitor de infectă, aşa cu nu ştiam cum să strâmtez, să reduc la proporţii minimaliste tot rococoul ăsta peisagistic, atât de opulent că, destul de caricatural, până şi asfaltul cel mai trainic (e un eufemism, n-avem străzi fără denivelări sau urme de tocuri& tălpi din timpuri imemoriale) părea să cedeze, scoţând la iveală plante înghesuite pe centimetru pătrat de crăpătură, coada şoricelului & nişte flori cărnoase în formă de stea, mainly. acum plouă, plouă şi nici măcar nu aud ce se întâmplă afară, sau nu cu destulă acurateţe, e exasperant de-a dreptul.

wishlist: vreau să am iar 11 ani, o bicicletă pegas şi best friend neînsufleţit acea broască ţestoasă cu diametrul de 12 cm, moartă, sprijinită de un utilaj abandonat în spatele atelierelor în jurul cărora mă dădeam cu bicicleta. să-i urmăresc descompunerea şi să mă întreb cum naiba şi-a găsit sfârşitul tocmi acolo. that will be all.

ca în orice moment pe jumătate nostalgic, pe jumătate obligat-retrospectiv, vorbesc cu andra despre cum “anul trecut” se petreceau toate evenimentele conexe temutului şi incitantului punct nodal zis şi absolvirea . cultura pop-corn şi pizza la pachet, pachetele de filme simpatice, cu umor facil, pe măsura iq-uurilor modeste ale tinerilor de peste ocean (american pie, she’s all that, cruel intentions, never been kissed, not another teenage movie, romy &michele- asta ca să enumăr doar câteva dintre cele pe care mi le aduc aminte), videoclipurile mimozelor la kil vehiculate pe la începutul anilor 2000, toate respectând cu sfinţenie tiparul oarecum intens-emoţionant al scenariilor aferente (prom queen & king, dansul, sărutul, şansa de a răscumpăra o adolescenţă de supărări, listening to iron maideeeen- ca să parafrazez piesa-imn a tuturor copiilor în expectativa finalului revanşard- teenage dirtbag), plus legendele urbane care circulau şi la nivelul claselor 5-8, apropo de “ce-au făcut ăia de-a 12a la banchetul de la casa albă” (casa albă e/era numele unui motel de pe malul lacului de acumulare cinciş, la vreo 20 de km de hunedoara, spaţiu predilect aventurilor dublate de beţii şi destăinuri incendiare, la propriu, uneori, mai ales că mirifica oază dispune şi de-o piscină “din aia”, ştiţi voi, cvasi-scorojită, între albastru şi verzui), ca să nu mai vorbesc despre istoricul familial al andrei, a cărei soră, cu 6 ani mai mare, absolvise într-o promoţie de ceea ce ni se părea nouă a fi prototipul copiilor de bani gata, frumoşi,adoptând deja controversatul half ro-half english slang, toţi cu o brumă de inteligenţă suficientă ca să-şi construiască nişte vieţi la standarde înalte, ei bine, toată lista asta de cauzalităţi & antecedente ne determina să imaginăm destule puneri în scenă adecvate momentului iunie 2007. atâta doar că, ajunse acolo (doar eu & andra figurăm ca personaje, restul s-au simţit destul de bine şi în conformitate cu nivelul aşteptărilor) eram prea blazate ca să reacţionăm altfel decât ca nişte copii care primesc de ziua lor şosete şi chiloţi, chestii practice, dar total neatractive, adică.

pe scurt, totul, de la activitatea semi-comunistă sugestiv intitultă “predarea cheii” şi până la reiterarea unor imagini clasicizate, la care cred că 90% dintre părinţii hunedoarei visează, şi-anume puhoiul de oameni plictisiţi, convinşi că odraslele au să-şi ia bacul cu 10, trăind chiar pt asta, capabili de orice şpagă, în limita stocului disponibil, a fost un mare, mare, mare bullshit. ne-am prefăcut că învăţăm aşa cum auzisem că “se face”, cu geamurile deschise, perfuzii de cafea, îngheţată românească şi post-it-uri conţinând dinastiile imperiului roman şi desinenţele cazurilor în latină lipite pe dulap, ne-am prefăcut că mergem în echipă şi cu un mare gol în stomac spre liceu, ne-am prefăcut că ne lamentăm în dulcele stil al tocilarelor feşăn, ne-am prefăcut că numărăm zilele până când se termină totul, ne-am prefăcut că ne pare rău că nu am legat destule prietenii durabile, că încercăm să recuperăm spiritul de turmă pierdut pe drumul spre o viaţă normală, marcată de crizele specifice vârstei, câteva tentative de fugă de-acasă, rămase-n stadiu de proiect, câteva iubiri neîmpărtăşite, rămase-n stadiul de skeletons in the closet, ne-am prefăcut că aşteptăm cu sufletul la gură rezultatele, apoi ne-am prefăcut că mergem să sărbătorim victoria (ţin minte că am băut excesiv de multe cocktailuri ass-hole, cu rom şi coniac şi nu mai ştiu ce naiba, erau foarte ciudate). în plus, ai mei, ca nişte oameni normali ce sunt, n-au făcut mare caz de bacul meu, nici măcar nu erau în localitate, aşa că micile mele scăpări “bac”hice au trecut aproape neobservate.

în acelaşi fel mă prefac acum pătrunsă de emoţiile sesiunii, deşi toate sunt un mare bullshit (sorry de redundanţă, chiar nu găsesc al termen mai plastic de atât), de la trezitul la 6 jumate şi lanţul de cafele ineficiente, la trista performanţă de a produce kilograme de maculatură impersonală şi până aproape de senzaţia că intru sub incidenţa unei pase resentimentare. clujul nu-i suficient de sinistru ca să.mi poată satisface orgoliul masochist de neasorată, indaecvată, improprie. nici măcar cântecele drojdierilor de mănăştur care, acum, deja, răzbat până la mine, nu-s îndeajuns de groteşti.

i am/ want to be a living earworm

zâmbetul tău nu e ca zâmbetul meu. preiau rândul ăsta dintr-un blog de-ale andrei şi dintr-un cântec care-mi ricoşa prin minte într-una dintre cele mai stranii vacaţe liniştite petrecute vreodată într-o pseudo-singurătate soră bună cu nebunia. genul de nebunie benignă, instaureazându-se parţial în neuroni după o cursă contra-cronometru cu te miri ce fantasmă a zilei. acea cruntă oboseală care dă semne să se transforme, pe nesimţite, într-o aglomerare de voci ale nimănui. trăiesc într-o logică schizoidală perfectă. închid ochii şi repet un exerciţiu propus de nu ştiu cine mai demult, pe când eu nu aveam o cultură destul de solidă a suspiciunii, citeam romane victoriene şi îmi compuneam o recuzită comportamentală, omiţând vicii, rebrliuni şi nevroze insomniace, pe măsura lecturilor mele destul de opace şi de lipsite de inteligenţa necesară şi obligatorie unei fete nu tocmai debordând de frumuseţe- îmi dau seama acum. zicea, deci, instanţa aia persuasivă, că seara, dacă închizi ochii, repeţi un cuvânt până-i pierzi sensul- cam ca proust- şi-ţi laşi apoi gândurile să fugă aiurea, să se ciocnească unele de altele sau, ca păsările captive-n colivii, de gratiile bietului tău craniu fat full of trust, o să decupezi din toată aglomerarea aia exact răspunsul care-ţi trebuie la întrebarea pe care ţi-e teamă s-o formulezi. răspunsurile mele sunt din ce în ce mai dezastruoase. nu ştiu ce anume mă frământă şi-n ce cuptor sinistru o să coacă tot aluatul ăsta inform în care se prefac toate ingredientele perfecte pentru produs certitudini, dar, ca să revin la versul ăla tembel care-mi joacă ping pong pe terenul de joacă destinat-acum- sesiunii pline de formalităţi- zâmbetul meu nu mai e ca zâmbetul meu de mai demult, e ceva între bitter sweet şi ice tea cu antioxidanţi, ceva între indolenţă şi teamă, ceva între rictus şi rânjet sfidător, zâmbetul meu nu e zâmbetul din oglindă sau zâmbetul de “am dinţi curaţi şi sănătoşi”, e felul în care se manifestă el pe dinăuntru, cu vocaţia lui de ice-berg vulgaris sau melanom malign clark 5, superramificat peste toate organele vitale, poducând metastaze like a dark blue land mine. aş vrea să scriu despre hunedoara, dar în hunedoara e mereu aceeaşi vară, pe la mijlocul anilor 90, cu asfaltul crăpat de sub care ies buruieni, locuri de joacă periculoase, copii handicapaţi, gumă de mestecat lipită sub blatul unor ghişee, magazine pustii, pline de marfă la preţ redus, auriu-oxidată, second handuri cu nume imposibile (“visul imaginaţiei”), menite parcă să destindă încrâncenarea vânătă ce stă să se întrevadă în cele câteva momente de luciditate , halourile ratării injectate la colţ de stradă ca o doză zilnică de simpatie & solidaritate, dovezile fidelităţii faţă de clişee, pensionarii jucând şah, afişele electorale lipite strâmb, sloganuri deprimante pentru un oraş verde prăfos, o lume redusă la cromatică şi o cromatică intuită abia, fără prea multe justificări, chioşcuri în care se vând ziare şi reviste de acum un an, postere colective din care ar putea face oricine parte, două dimensiuni, biblioteci pline de clasici şi clasici în viaţă, miros de salcâm, hoituri de vrăbii, iarbă udă şi caprifoi, trupuri din care muşcă singurătatea simplă şi singurătatea complicată umblând despuiată sub carnea uscată, golită de obscenitate şi de orice potenţial pervers a celor câţiva nebuni/stranii/bizari pentru care aplicăm mereu alt cod al bunelor maniere (femeia persecutată, bătrâna slabă, cu 2 cârje, fostă-cea-mai-frumoasă-fată-din-oraş, licenţiată-n medicină & filologie, blondul angelic în platoşa lui de cuie, şurubelniţe, şuruburi, arme albe, săbii împopoţonate, kitschuri din comerţul obscur practicat în zona pieţei obor hd, ceasuri de mână, din plastic, fiecare fixat pentru alt fus orar, elastice de păr pe post de brăţări de gleznă, ciorapi din plasă, fuste roz bombon, bluze suprapuse, flori din plastic, o cască de motociclist, ochelari de scafandru sau de sudor, aşa de plin şi de stratificat şi de arlechin că nu-l poţi cuprinde tot dintr-o singură privire, generalul impostor, cu mii de insigne şi mărţişoare atârnându-i de haina cu epoleţi, cel care în fiecare duminică face turul maraton al bisericilor oraşului şi intră acolo făcând semnul crucii şi binecuvântând enoriaşii, ca un mântuitor de bâlci, l-am văzut chiar încercând să intre-n altar şi luând, ca pe nişte ofrande binemeritate, florile ce-mpodobeau icoanele- gladiole, crini, etc). nu ştiu dacă să spun că ce-i acolo e o menajerie jegoasă, un decor pentru te miri ce dystopie cu buget redus sau un district al morţilor, ca la will self.

dar e, uneori, vitriol în ochii fetiţei de acum 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2 ani.

face against the window- you can watch it fade to grey.

[nivel dark nostalgic] bored in some 90s fantasy. ascult ceva folk ironic, ceva easy listen songs, schimb plăcile, mă ghemuiesc, sunt pion într-un joc de carton- piticot sau nu te supăra frate, am hainele triste din bumbac rărit ale unui copil dintr-o revistă vintage, bântui prin fotografii cu oameni care-mi seamănă, beau ice tea de piersici, mă vreau înapoi în bucla temporală a bacului de anu trecut, inclusiv pe dealul ciuperca, vorbind cu andra despre cum amândouă mai ajuns pe-acolo ataşate de nişte iubiţi de care ne era cam silă (pt că eram mici şi debusolate) şi cum ne-am blestemat zilele pt îmbrăţişările alea care, în uscăciunea lipsei de orice sentiment tandru, păreau mai degrabă preludiile unor violuri paradoxale. “sunt cu tine pt că nu e nimeni altcineva aici”. ziceam că ce verde igrasios e totul în flashurile alea, şi plăcerea, atâta câtă putea fi- cât permitea fizilogicul să fie- nu era o răscumpărare fugitivă sau volatilă a corpului care oricum moare- ci maxima lui decrepitudine. şi cum, după toate astea, a apărut un clasic exchibiţionist de hunedoara, unul tinerel şi nedezvoltat, aproape înduioşător cu sexul ăla ca de cauciuc. nici măcar nu ne-am putut înfuria, nici n-am putut să râdem. am plecat spre casă. am vorbit despre proba de la geografie.

dealul ăsta ivit pe undeva pe la capătul o.m.-ului e unul din toposurile noastre comune, destul de des resemantizat şi reactualizat. totuşi, păstrează dominanta sumbră a interacţiunilor cu imagini groteşti- nebuni, femei grase şi celulitice topless, panorame dezolante.

[nivel conceptual] cea mai sinistră amintire- cam din acelaşi amplasament- :eram într-un vis cu un amic vechi şi prăfuit de care m-a legat ambiguitatea unei “nu tocmai” atracţii rezumate la îmbrăţişări cu substrat, holding hands, vizite destul de târzii şi câteva “aproape săruturi” seara, după plimbări aiurea prin o.m. , judecat stilul arhitectural sovietic via ostereich (cartierul meu seamănă puţin cu ansamblurile de locuinţe din tablourile lui egon schiele, singurele foarte mişto ale lui, de altfel, şi numai pentru că îmi aduc aminte de casă), vorbit despre dali’s poo şi despre poemul sufletul meu, psyche al lui stănescu (don’t know why, dar asta îmi amintesc despre el..), plus făcut cam tot ce se putea face la vârsta aia, prin prisma faptului că amândoi eram dotaţi cu o inteligenţă puţin meste media vârstei. în vis, dormisem la el. peste noapte, peretele din faţa patului se surpase şi tot blocul, ca tot oraşul, de altfel, fusese înghiţit de dune mari de nisip, mai puţin apartamentul ăsta situat la ultimul etaj. cât vedeam cu ochii- deşert, ca în pozele cu apusuri în sahara. atât. dead end. nimic în plus. nisip şi o casă cutie de chibrituri. simplu ca bună dimineaţa spusă pe stomacul gol cuiva a cărui prezenţă mai contează cât avatarul smiley din faţa numelui. bună dimineaţa ireală dinaintea unui test a cărui utilitate o pui la îndoială. bună dimineaţa ca un blank între cuvintele pe care nu prea ai chef să i le spui, şi care se ridică precum fumul dintr-o grămadă de caiete arse, nu mai înseamnă nimic, dar au fost acolo, au conţinut câteva sute de zile de tăieturi de informaţii fatale. (când eram mică şi duceam plase cu foi inutile la şcoală pentru a salva pădurile mă gândeam la cum ar fi ca o operaţiune de colectare şi reconversie a maculaturii să eşueze şi să ajungi să cumperi caiete cu câte-o pagină scrisă de altcineva, cu poeme stupide şi jurnale a căror autenticitate se amestecă, într-un gând de “i’m no good”, cu a ta, care trăieşti şi simţi la fel de agramat, la fel de standard. ultima parte a gândului e o consecinţă a lui de peste ani. pe vremea aia n-aş fi găsit nimic deplorabil în toate astea, doar un soi de distracţie insolită, ca atunci când îmi închipuiam că prizele sunt feţe de oameni binevoitori, iar cutia cu nasturi e o rezervaţie de prize micuţe). nu-mi pasă de ce visez decât în măsura în care ar merita trăit. în măsura în care ar da o dimensiune mai optimistă vieţii mele în care nu se întâmplă decât scurte plimbări. mă aventurez in this dull place that i call my life. păstrez proporţiile, dramele mele sunt drame în raport cu ce a fost până acum, ziceai mai demult. nu-mi pasă de vieţile complicate, mai complicate decât a mea, eu vreau un singur termen de comparaţie, un singur main character.

[nivel de sesiune] credeam că şi azi e o zi peste care aş prefera să sar, o zi de la care vreau să chiulesc şi pe care s-o recuperez în conversaţii otrăvitoare şi texte simpatice şi câteva poze care nu-s mare lucru din punct de vedere artistic, dar în care lumina e un suprapersonaj, la fel şi the grass greener, the days sweeter, the nights of wonder…că azi e o zi în care trezirea se face segmentat, trezirea e ca o rochie cu căptuşeala ruptă sau atacată de molii, o evidenţă perfidă a faptului că nu mai e ce-a fost, că trebuie “şi asta” aruncată.o poză tăiată-n bucăţi perfect egale. a time machine. a rusty spaceship. un titlu perfect. “dragostea în vremea holerei”. nimic nou de pe frontul de vest.

[ nivel de messenger] aş fi putut să nu dau jos masca de wondergirl supergirl pe care mi-am confecţionat-o în ultimii 3 ani. pentru că sub ea e dezastru. farduri năclăite, lacrimi cu mucegai, umezeala putredă a unei camere de la capătul coridorului, ochii ca 2 becuri sparte. niciun pic de lumină solară. era bine să nu ştiu ce se mai întâmplă pe-acolo. la capătul riscant al glumelor bune şi-al vorbelor de suprafaţă. era mai bine să nu vadă. imaginea completă nu e întotdeauna mai frumoasă decât detaliul de pe piesa de puzzle. piesa pe care i-am întins-o. chit că era un ciob de oglindă. am iar 14 ani şi o faţă tâmpă, am 14 ani şi sunt mare hippie, am 14 ani şi idei preconcepute, am 14 ani, proto-emo, trăiesc cu a hole in my heart and one between my legs.

viaţa mea e dulapul unei fashion-victim: doldora de haine & nothing to wear

puberty sucks/ titlul ilustratiei

olga îndopată cu eco, graphoman practicant, caut cititor model. rog seriozitate

“cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.” (eu, iulie 2007)

dintr-o pornire blogomaniacală, ba mai mult, dintr-o adâncă “nostalgie cu pui” care mă roade (rod?) pe dinăuntru mă apuc să dezvolt povestea cu “vara aia”. şi nostalgia asta are de fapt o natură ambiguă, pt că nu-i o nostalgie onestă, survenită pe linia unei declanşări a mecanismului rememorării cu prilejul nush cărei madlene, ci e una care vine într-un efort lucid detivat din sensul presimţirii unor afinităţi care se stabilesc acum între problemele subversive care mă torturau atunci şi intenţiile mele sadice de a-mi accepta vocaţia de om mereu dezorientat ca pe o probă de autentificare şi reautentificare. mă cer pe mine însămi nostalgică, îmi provoc starea ca să ajung la confluenţele pe care le bănuiesc. ok, ok, e ceva posesiv, ba mai mult, ceva extrem de vanitos în a-mi asuma- pe deasupra acestei activităţi total unapropriate acum, când am atâtea pe cap, -şi exprimarea unei pretenţii absurde şi răzgâiate ca “stai aici cu mine şi prefă-te că mă asculţi”. prefă-te că participi. prefă-te că e important “să înţelegi”. deşi nu e şi nu depinzi în niciun fel de traumele înscrise pe harta emoţională a unei fete care îmi purta hainele şi numele. e important să empatizezi, da? e important să nu zici “ok, mai degrabă mă uit la o telenovelă sau să citesc ceva literatură suicidal-orientated”. e important să fii etic. e important să primeşti o a n-şpea pornucă şi de la mine. devine apăsător? devine încadrabil în folderul cu emo sucks? aici nu-s senzaţii tari şi nici situaţii limită. nici măcar la modul fake. în plus, nici ţie nu-ţi displac în totalitate comediile siropoase cu adolscenţi (mă rog, asta nu când eşti într-un mediu fastidios şi snob şi eşti obligat să vorbeşti despre cum te dă pe spate david lynch ), în plus, nici ţie nu ţi-s căcaturile astea sută la sută străine.

en fin…să purcedem (apropo, ce dezolanţi sunt oamenii care-ţi povestesc vrute şi nevrute şi care te absorb cumva în procesul ăsta cu vagi intenţii devoratoare-de-lumea-din-jur şi care strică tot cu o verificare fatică de tipul “te plictisesc?”). ce-ar fi esenţial de ţinut minte e că nutresc o profundă afecţiune pt ceea ce în repetate rânduri am calificat drept cea mai groaznică ipostaziere a mea- cea de atunci. da, eram plină de ură, da, eram găunoasă, da, îmi plăcea să joc dublu, da, eram urâtă, da, eram grasă, da, eram patetică, da, nu existau motive pentru ca în mine să se profileze sau întrevadă germenii unei eventuale famme fatale, genul de care vrei, trebuie şi e musai să te îndrăgosteşti, da, eram kitsch, da, trăiam cu false iluzii, DA, ÎMI PLĂCEA ENOOOORM CĂRTĂRESCU & ORBITORU LUI & POEMELE LUI & VOLUMUL TOTUL – despre care încă sunt de părere că e superbun (all in upper case, că asta e dintre chestiile ruşinoase, irepetabile), şi, da, eram madly inlove de un om cu multe valenţe malefice, iar pasiunea mea era în însăşi esenţa ei una maladivă. dar aveam şi o imaginaţie foarte colorată şi un suflet cumva ingenuu şi nu eram suspicioasă şi otrava abia începuse să muşte din mine şi credeam în lucrurile alea imense de care, o grămadă de ani şi de “broken dreams” mai târziu, ţi-e cam jenă să te apropii. ascultam puţină muzică, dar o ascultam cu multă angajare şi mai eram şi la un capăt de la care viitorul se vede foarte luminos. viitorul sau orice mai concret la configuraţia căruia vrei să te raliezi. normal, timpul a tot contorsionat vremea aia şi perspectivele care mi s-au deschis asupra a ceea ce eram atunci aproape că se bat cap în cap. dar era un miez de maturizare precoce acolo, al cărui sens îl desluşesc abia acum.

vara aia nu s-a articulat pe scheletul rizibil de strâmb şi decalcifiat al certurilor mele cu tipul ăla, nici pe privirile prietenei lui de-atunci (care, haha, încă persistă şi pe coridoarele facultăţii de litere, ceea ce e absolut amuzant, am parte de maşini ale timpului & trips down memory lane zi de zi…), nici măcar pe ziua aia când am făcut cunoştinţă cu cel mai aiurea dintre toţi tipii cu care mi-am pierdut vremea (au fost foarte puţini, incredibil de puţini, vreo 6 în total), ci pe toate problemele pe care le aveam cu mine, pe incorigibila mea ipohondrie, pe plimbările infinite prin labirintul cartierului meu, pe cum citeam “chestii esenţiale”, pe boris vian, pe orwell (dar asta în paroxismul paranoiei distopice pe care-o dezvoltasem), pe profii care mă acuzau că sunt indecentă pentru că port fuste prea lungi (nu erau nici prea lungi, nici prea altcumva, erau pur şi simplu nişte fuste cu alura goth, atâta), pe boncacii mei roşii pe care-i purtam no matter the weather, pe nişte texte revoltate. normal, îmi veţi zice, de fapt nu există locuri în toată geografia asta sentimentală pe care să-ţi doreşti să nu le fi văzut, sfârşitul contează, sfârşitul verii, mântuirea de la sfârşit, aşteptările pentru sfârşit. şi dacă vă zic să revedeţi începutul? şi dacă susţin şi eu că n-avem de ce să ne uităm la finalul unei cărţi când tot ce contează e felul în care începe şi când dacă nu ne convine ultimul rând dinainte de the end e pt. că unii autori au destul fler ca să distrugă lucrurile, aşa cum se-ntâmplă şi-n viaţă, până şi ficţiunea elaborează sisteme din astea pt detectat şi distrus idealisme. nu-mi doresc să fi trecut prin seara aia de plimbat singură în jurul parcului şi de urmărit cu privirea şi cu o plăcere bolnavă cum tristeţea mea exagerată era numai o versiune clovnescă a fericirii lor cu gust de malţ şi de poveşti useless despre kirkegaard, nu-mi doresc ca imediat după ora de meditaţii la germană, oră peaceful şi un pic enervantă despre ecologie şi Umweltschutz und Energiespaarung (îmi plăcea cuplul ăsta lexical, era foarte simpatic) să fi mers în părculeţul de lângă catedrală ca să citesc nu ştiu ce citeam atunci (nuj dacă nu cumva ceva de llosa, şi nu, nu conversaţia bla) şi să-l întâlnesc pe el, care să-mi spună că voi fi foarte urâtă la bătrâneţe pentru că am o mie de expresii pe chip, şi majoritatea-s schimonoseli zămislite din marea-mi răutate , nu-mi doresc să fi fost împinsă pe muchia aia a dispreţului maxim, nu-mi doresc să fi dispreţuit atât, să fi cârtit atât şi să fi zis de ce de ce de ce aşa de des. iar acum că am zis aproape tot ce conta, aş prefera să nu văd pe-aici intruziuni de-ale personajelor cărora le-am făcut onoarea să le trec fişele clinice-n revistă şi să hotărăsc, once more with a feeling, că n-aveam ce să mă amestec în lăturile lor mentale şi spirituale şi sufleteşti, ba mai mult, aş vrea să fac o reverenţă şi să le mulţumesc că mi-au dat ocazia să stochez asemenea exemplare şi specimene handicapate dpdvd comportamental, şi, ca să nu alunec pe panta unei patologice tendinţe spre sadism, n-am să le dedic singura piesă pe care merită să-şi mişte fesierii dar eu am s-o fluier 10 minute mai târziu, mai selfsufficient şi mai cool decât orice postură anterioară a mea.

you were such an amazing inspiration for what i’ll never ever ever choose to be

so long, farewell

din clujul ala sec, din locurile pe care le stiam abia pe jumatate, din drumurile circulare cu troleul si blonde redhead in casti (angel, i can see myself in your eyes…-si alte tipete disperate) am aterizat  intr-o hunedoara explodand vegetal, in decorul ala asa de bine stiut in opulenta caruia s-au petrecut toate zilele de sfarsit si de privit in urma (intotdeauna luna mai avea destule cotloane ca sa ma pot piti si sa pot derula filmele independente cu mine & obsesiile-mi). credeam ca am invatat detasarea, in cele 2 luni de cluj intens si intensiv. credeam ca s-au cauterizat toate ranile jalnice de la plecarea necesara si visata si dorita din octombrie. uneori indiferenta nu e suficienta. iar atunci cand crezi ca detii puterea, ca poti dezamorsa zeci de bombe peste orasul stirb intre zidurile caruia continui sa te visezi (ceea ce nu mai e deloc romantic, dar verbul nu prea face diferenta intre vis si cosmar) , constati ca porcaria asta numita memorie continua si diluviana e singurul & adevaratul tau super erou. nu e o redescoperire catastrofala. e genul de lucru pe care vrei sa ai cui sa-l spui intr-o dimineata ploioasa, genul de lucru care poate imbraca, macar pentru o vreme, haina jerpelita a unei revelatii instant.

in plus, toate reziduurile pe care sunt obligata sa le intalnesc in drumul meu spre a curata biblioteca si vechiul meu birou se suprapun acestor stari si-asa destul de tensionate, la capatul inca unui post lung si plin de ispite, si regenereaza toate problemele-mi vechi si prafuite care, aidoma cuburilor rubbik, au cateva milioane de rezolvari posibile, si eu inca le intorc pe toate fetele, sperand sa ajung undeva.

oricum daca nu-mi aduceam carti & laptopul ma simteam foarte azvarlita in containerul cu disconfort hunedorean.

p.s. : tot vreau sa scriu despre cum traiesc mortii a lui will self dar asta nu e bookblog, asa ca risc sa devin excesiv de penibila ocupandu-ma si cu recenzii pompos construite & recomandari infatuate so…retineti ca e o carte traznita & foarte foarte foarte “me” (asta daca intereseaza pe cineva ce-i aia o carte olga ) )

imi place mult ce i-am scris, senzaţia de autenticitate & onestitatea golită de artificii. plus sentimentul de vara trecută. îl postez aici…

intro: inainte sa citesti mailul, downloadeaza-ti piesele:) :

blackfield – cloudy now
radiohead-pearly
air-ghost song
air- dead bodies
air-clouds up
noir desir – elle va ou elle veut
hooverphonic – 2wicky —si incearca sa le citesti while reading. efect dramatic garantat. pupe mici si shegute:*

nu stiu de ce (sau ba da, stiu, dar te tin in suspans:P) azi am avut sentimentul ca s-a intors inapoi tot timpul ala “deplans”. au reaparut, de fapt nu, s-au postat in fata mea, impunatoare si ferme, chestii minore, da da, minuscule, insignifiante, dar al naibii de pregnante, si mai ales al naibii de bine conservate acolo intr-un buzunaras un pic spart- un pic petecit cu amintiri pe care, no matter what , nu le poti recupera, parfumuri, arome, imagini pe care ti-ai fi dorit la un moment dat sa le “capturezi” si asta pt k tin de un paradis temporal, sau o bucla temporala in care traiai asa, la limita fantasticului. asa traiam eu acum 7 ani (ce cifra!) si asta pt ca universul meu stramt si mlastinos – casa, spatele blocului, scoala 3, posta, diamarisul&zona teatru, om-ul se largise, contaminand si lumea aia nou descoperita cu magia mereu si mereu potentata de fantezia aia pe care nu am pierdut-o, dar care acum, of of, produce cyborgi sentimentali, femei-papusi, dystopii si monstri…si uite ca o gramada de lucruri asociate de anul ala “rotund” (2000) au venit inca de ieri, mi-au taiat calea agresive, sau blande, bine primite sau ofensatoare. a inceput cu evu.things change, people don’t. oamenii devin mai buni in propriile limitari tragice. si eu fix cu pieptul de gratiile acestor limitari (le insira liiceanu f fain) am dat knd l-am vazut pe evu. de ce n-am putut alege sa ma nasc altundeva? sa nu ma confrunt cu intruparea scriitorului proletcultist/autist/anodin/cabotin? mutantii regimului trecut…anyhow, dupa asta a fost papusa dezmembrata. azvarlita acolo k dintr-un fel de aranjare dupa reguli proprii a lucrurilor exterioare si-a celor interioare. tipic misticismului meu puberal. si un fel de simbioza pe care am simtit-o in momentul ala intre mine si andra. sentimentul k tzoalele astea dramatice pot sa devina jafurile demotate si lalai si baietesti p care le purtam atunci. stii…un fel de metamorfoza. iar azi…azi..parfumul ala despre kre credeam k s-a pierdut. toneta de inghetata. si, colac peste pupaza, nepotul monalisei, pe care l-am vazut ultima data akum 7 ani, si kre era f bun prieten cu mine&dan, adik, practic, ne-am facut kteva veri impreuna prin om si la computer, s-a intors din spania, unde a plecat atunci, in 2000, k sa stea cu ai lui, a venit p la noi…m-a deprimat cum a zis “knd am plecat eu, tasha era pui”. iti dai seama? tasha era mica. si eu eram mica. si dan. si-acuma….:-< toate astea s-au strans asa, k niste reziduuri binevenite, ti-am mai zis eu o data k mi-ar placea sa strang la un loc multe elemente dinmulte vremuri faine, dar doar asa, just for a while, pt k nicio utopie nu-i sanatoasa:P de fapt, vremurile alea nu erau feerice. imi amintesc kestii destul de creepy de atunci. dupa pasti, am mers la un vernisaj de arta fotografica, erau acolo tot felu de artisti super-boemi, ma simteam cam ciudat. tin minte k purtam un top alb, k de furou, luat de printr-un second, si niste blugi. si k mi se parea k-s prea ferchezuita. era straniu rau de tot. atatia oameni frumosi si eu…mi s-a pus pata sa devin si eu asa, boema, rashchetata, jerpelita, cu pletele-n vant si sandale romane si tricou decolorat:)) intr-o alta zi, 5 mai, am mers cu maica-mea la piatza. se zicea k atunci se aliniaza planetele, marcand momentul inceputului “apocalipsei”. toata ziua am simtit-o cumva incarcata. in drum spre piata, pe lipscani, era f cald. am vazut-o atunci pe-o batrana din oras ale carei fete, gemene, sunt ambele oarbe. masive, inalte, deja imbatranite, identice, dar mai ales OARBE, deci straine, k din alta lume, se sprijineau de ea, de bratele ei. maica-mea a zis “grea cruce are si femeia asta”. mi s-a parut super-creepy. toata ziua m-a urmarit imagine asta. si un fel de repulsie. dup’aia, knd l-am citit pe sabato, am inteles k i wasn’t the only one:) apoi toata ziua am stat pe scari, in fata blocului b3 (cel kre se vede de la geamul camerei mele), am mancat o vafa cu vanilie, am povestit cu andreea (fata kre e la arhitectura in bucuresti acum..). alta amintiri “charged” de semnificatii aU (later edit: aici aveam un typo pt care cer scuze) fost dintr-o zi de mai tipica, incepand cu soare si sfarsind cu furtuna, knd am mers cu toata scoala de arta la castel k sa pictam. am facut niste kestii destul de fantastice, dar voalate, nereusite din pct de vd naturist. m-am simtit lame. cred k atunci am avut primul fior legat de fragilitatea si anemia talentului meu la desen. m-am intors acasa oarecum separata de restul grupului, m-a prins ploaia si m-a udat pana la piele. strazile erau goale, realmente goale, sau cva m-a facut sa le simt k atare. purtam un tricou negru cu decolteu patrat si niste pantaloni din in, bej. erau niste haine anoste, asa, simptomatice pt debusolarea, deruta si sentimentul k ceva nu merge…avusesem un fel de conflict cu ai mei. pt comportamentul iresponsabil, interesele perisabile, obsesia pt andrei (love was obsessive ever since those days:))) pacat k mi-a luat prea mult k sa accept felul asta de a fi) . taica-mio mi-a cerut sa transcriu tot ce mai scrisesem. s-a declarat nemultumit:( e adevarat, ma cam fortzam. de-atunci am liniste sufleteasca doar atunci knd poezia curge. knd vine peste mine si ma trezeste-n toiu noptii si ma obliga sa pun mana si sa “bag”, kiar dak o sa ajustez gandul ala de o mie de ori:) uda pana la piele, n-am reusit s-o impresionez p maica-mea. mi-a vbit tot dur, k in ajun. si m-am deprimat. dar asa, serios, cu maturitate. aveam si-un jurnal. l-am pierdut in conditii suspecte:)) alte lucruri se leaga de mersul cu bicicleta zilnic in curtea liceului 3, cu pegasul meu roz… aveam o camasuta exact aceeasi nuanta, si niste jeansi verzi cu flori mici roz, un pic evazati. asa ieseam. prin spatele atelierelor erau niste forme pe care le asociam cu niste roti specifice locurilor de joaca, doar k maro, intunecate, dark. era si hoitul unei broaste testoase acolo. eu o observam in descompunere. si ma fascina mirosul ala dulceag, de putreziciune. la un moment dat a ramas din ea o carapace. ma uimea faptul k o broasca atat de mare si-a gasit sfarsitul tocmai acolo. si-asta ma fascina. ma mai fascinau “lolitele” liceului: noemi si maura, amandoua blonde, mâţâite si fashion-victims. adevarate legende urbane. maura se pupa pe-acolo, printre pomi, cu un iubit de-ai ei, mult mai mare, in mod cert. ii spionam din mers:) si ar mai fi lucruri, pe astea mi le-am amintit acum. vin asa, cu o senzatie de racoare si un parfum pe care le stiu, si le mai simt, dar nu se mai intregesc pt k acum sunt pragmatica. si realista:) si visele mele noi sunt underconstruction. si cele vechi au trecut in dimensiunea contingentului.

[surprinsă de o avalanşă de gunoaie retrospective, captivă

în această idiocracy pe care-o dezvolţi nu ştiu cum, subversiv

tăcut, măcinat de implozii, sătul de tautologii, de anti-depresii, sâcâietoare,

de felul în care se pune problema,

îmi aduc aminte de capul meu fix, de scheletul perfect asamblat de braţele şi picioarele mele nedemontabile,

de faptul că eu – şi frumoasă, şi ştearsă,

şi respingătoare sunt tot aceeaşi, o compoziţie greu de întins pe suprafeţele plane

ale oraşului cu degetele alunecoase ale bărbaţilor şi femeilor pe care-i întâlnesc, obligatoriu , de parcă în asta constă redresarea mea jocul meu orizontal

trasă cu cheiţa. toţi suntem disponibili

toţi aroganţi, sugurmaţi parcă de genele noastre incoerente, prost potrivite, dovezile unor

relaţii peste măsură de abjecte şi de nefondate.

operaţiile prin care trec

ca să mă schimb nu implică o fugă de ce sunt

ci o remediere a toate astea, lucru al naibii de tâmpit

şi al naibii de greu, mai ales acum, că ne diluăm în ceaiuri antigripale

că ne lipim ca nişte buze de obrajii îngheţaţi ai oamenilor imenşi dospind

în amintirile noastre ca aluatul pentru părăstase sau, mai bine, ca ceaţa deasupra someşului-iarna

] discurs nervos de foarte demult.

faza e că o să scriu un post cel puţin patetic. ţin cura asta hipocalorică (edge to starvation) şi sper ca de data asta să funcţioneze tot planul meu diabolic împotriva kilogramelor inconfortabile care mă-mpiedică să port rochii strâmte şi să mă prefac că nu mi-ar plăcea genul ăsta de slut clothing. de fapt cred că 3 măsuri mai puţin- adică down to 36- şi aş fi o invitaţie la acte necuviincioase în plină stradă şi plină zi (just kidding). acum, la mult discutata mărime m (de tipul is 40-42 fat?), mă chinui să ajung la şi dincolo de proporţiile din cea mai skinny şi cea mai tristă perioadă din viaţa mea. clasa a11a cu sfăşiaţii controversaţii mult iubiţii jeansi divided care curgeau de pe mine. i-am achiziţionat în februarie 2006 dintr-un second din cluj şi, oricât de groaznic sună, m-am identificat cu natura lor marginalizată, secondată de faptul că arătau anormal de micuţi şi de urâţi. mă-ntreb acum dacă trebuie să găsesc etaloane şi pt altceva. idei bune pe care nu le mai am, atitudini mişto care s-au pierdut pe drum. de fapt, totul se reduce la ceea ce cineva numea diferenţa dintre inocenţa care ignoră şi inocenţa care ştie. ăsta e drumul dinspre un suflet anemic spre un suflet care are disperată nevoie de o dietă hipoemoţională.

***

vineri, ora 7 p.m., eu alunecând pe panta lui “i don’t give a fuck”. momentele în care nu mi-a păsat, momentele-n care “se întâmpla” şi pe mine mă preocupau proiecte şi utopii, momentele mele de maximă superficialitate au fost cele mai dezastruoase preludii din viaţa mea. aşa că este cumva înspăimântător să mă văd din nou în situaţia asta ingrată, împinsă de la spate de nişte impulsuri cărora nu prea le înţeleg logica, devenind dependentă de lucruri de care nu mă am nevoie, autoiluzionându-mă că e ok, că simt bine şi, ca de obicei, îmi amintesc vieţile altora mai mult decât mi-o amintesc pe a mea, wherever it’s gone. în hunedoara era plictisitor, dar camera mea de la etajul 4 al unui bloc din mănăştur e un spaţiu mult mai mic şi mult mai pustiu şi mult mai previzibil. cărţi, filme, internet? ok. dar mi-e dor de o conversaţie cu mai mult de 2 persoane simultan. mulţime, înghesuială, şanse de rătăcire printre necunoscuţi pe care ajungi treptat-treptat să ţi-i integrezi. în care crezi, despre care nu ştii încă dacă le va sau nu le va păsa.

mneah, ok…o să mă apuc de una din cărţile luate cu-mprumut de la bcu. hostile strangers, cărţile astea…they won’t ever give a damn.