mă uitam mai devreme prin primul blog olguvia, de anul trecut. îmi dau seama că, în mare parte, ceea ce speram să devină pagina respectivă s-a materializat, poate mai repede şi mai self-orientated decât aş fi crezut. chiar e acolo un mic muzeu de obiecte derizorii (n-o spun înspre slavă deşartă sau autopromovare obscenă) şi chiar îmi inspiră acea teamă de “nu eşti ce-mi doream să fii”, îşi îndeplineşte cu brio funcţia de pahar cu apă rece peste moaca tălâmbă compusă de vreun machiaj nefericit, adică reuşeşte să mă abstragă de la orice ţinte improprii şi auto-înşelăciuni prost mascate. e o instanţă care se foloseşte de tonul & ironia vocii de la sprite “psst…şefu’, olga vrea să îţi spună ceva: de fapt puţin îţi pasă de rolul paşoptiştilor în dezvoltarea culturii române , vrei doar să i te lauzi profei tale din liceu cu aprecierile doamnei x”. în plus, eram aşa de artificială în sinceritatea mea, şi, vorba cuiva, atât de sigură în timiditatea mea, încât nu doar că mă simt mai searbădă şi cu ceva neuroni mai săracă, dar chiar am senzaţia că am ajuns într-un stadiu de degradare pe care continuu să-l văd ca pe un bau-bau both scary & intriguing şi căruia, ca să elimin din start orice eufemizări, numai growing-old i se mai poate spune (romgleza sau cum am auzit că i se zice slangului ăstuia snobish mi-e chiar utilă, n-o folosesc doar de dragul de a o avea-n palmares ) ) . iar citatul din palahniuk “închipuie-ţi că ai merge seară de seară la balul de absolvire, pentru tot restul vieţii”, nu ştiu de ce ataşat unui blog scurt şi la obiect de pe-atunci nu poate decât să-mi înfigă în creier ghimpele faptului că din binecuvântate pricini mi-am ratat banchetul, aşa că nici măcar nu pot demitiza (a.k.a călca în picioare) un clişeu mai mare decât toate kilogramele de tul, organza şi satin din care fetele de-a 12a îşi confecţionează rochii-tip-bomboană-fondantă-imensă. ce să mai vorbesc despre comentat cu maliţiozitate ţinute ratate şi alte eşecuri estetice- gen beteală-n coc sau corset la 4 rânduri de şucă presată.

apropo: annoyed pe veci de o femeie care a îndrăznit să mă suspecteze de un eventual rateu la capacitate, când eram, ce-i drept, proaspăt ieşită din spital după o banală hepatită A, dar, altfel, încă fericita posesoare a unui creier de cea mai bună calitate , profit de această ocazie a tripului down memory lane & salut iniţiativa mamelor insinuante până la abjecţie (ca dânsa) care nu scapă ocazia de a-şi umili odraselele cu pronunţate tendinţe spre obezitate cumpărându-le croissante cu cioco înainte de începerea probelor de examen, pe motiv că “le scade glicemia, sărăcuţele”. şi deplâng obedienţa cu care micile creaturi proscrise unui destin al ridicolului nelimitat îşi urmau mamele în toate cele. asta a fost o paranteză resentimentară, pe care probabil că o vor înţelege câţiva oameni vizitatori de blog (iar aceia vor avea niscaiva spasme vecine cu sufocarea prin râs).

merg să worship my thinspiration, să stau cu nesimţire pe mes şi (poate) să ascult nişte prelegeri de lit veche până adorm.

puberty sucks/ titlul ilustratiei

olga îndopată cu eco, graphoman practicant, caut cititor model. rog seriozitate

“cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.” (eu, iulie 2007)

dintr-o pornire blogomaniacală, ba mai mult, dintr-o adâncă “nostalgie cu pui” care mă roade (rod?) pe dinăuntru mă apuc să dezvolt povestea cu “vara aia”. şi nostalgia asta are de fapt o natură ambiguă, pt că nu-i o nostalgie onestă, survenită pe linia unei declanşări a mecanismului rememorării cu prilejul nush cărei madlene, ci e una care vine într-un efort lucid detivat din sensul presimţirii unor afinităţi care se stabilesc acum între problemele subversive care mă torturau atunci şi intenţiile mele sadice de a-mi accepta vocaţia de om mereu dezorientat ca pe o probă de autentificare şi reautentificare. mă cer pe mine însămi nostalgică, îmi provoc starea ca să ajung la confluenţele pe care le bănuiesc. ok, ok, e ceva posesiv, ba mai mult, ceva extrem de vanitos în a-mi asuma- pe deasupra acestei activităţi total unapropriate acum, când am atâtea pe cap, -şi exprimarea unei pretenţii absurde şi răzgâiate ca “stai aici cu mine şi prefă-te că mă asculţi”. prefă-te că participi. prefă-te că e important “să înţelegi”. deşi nu e şi nu depinzi în niciun fel de traumele înscrise pe harta emoţională a unei fete care îmi purta hainele şi numele. e important să empatizezi, da? e important să nu zici “ok, mai degrabă mă uit la o telenovelă sau să citesc ceva literatură suicidal-orientated”. e important să fii etic. e important să primeşti o a n-şpea pornucă şi de la mine. devine apăsător? devine încadrabil în folderul cu emo sucks? aici nu-s senzaţii tari şi nici situaţii limită. nici măcar la modul fake. în plus, nici ţie nu-ţi displac în totalitate comediile siropoase cu adolscenţi (mă rog, asta nu când eşti într-un mediu fastidios şi snob şi eşti obligat să vorbeşti despre cum te dă pe spate david lynch ), în plus, nici ţie nu ţi-s căcaturile astea sută la sută străine.

en fin…să purcedem (apropo, ce dezolanţi sunt oamenii care-ţi povestesc vrute şi nevrute şi care te absorb cumva în procesul ăsta cu vagi intenţii devoratoare-de-lumea-din-jur şi care strică tot cu o verificare fatică de tipul “te plictisesc?”). ce-ar fi esenţial de ţinut minte e că nutresc o profundă afecţiune pt ceea ce în repetate rânduri am calificat drept cea mai groaznică ipostaziere a mea- cea de atunci. da, eram plină de ură, da, eram găunoasă, da, îmi plăcea să joc dublu, da, eram urâtă, da, eram grasă, da, eram patetică, da, nu existau motive pentru ca în mine să se profileze sau întrevadă germenii unei eventuale famme fatale, genul de care vrei, trebuie şi e musai să te îndrăgosteşti, da, eram kitsch, da, trăiam cu false iluzii, DA, ÎMI PLĂCEA ENOOOORM CĂRTĂRESCU & ORBITORU LUI & POEMELE LUI & VOLUMUL TOTUL – despre care încă sunt de părere că e superbun (all in upper case, că asta e dintre chestiile ruşinoase, irepetabile), şi, da, eram madly inlove de un om cu multe valenţe malefice, iar pasiunea mea era în însăşi esenţa ei una maladivă. dar aveam şi o imaginaţie foarte colorată şi un suflet cumva ingenuu şi nu eram suspicioasă şi otrava abia începuse să muşte din mine şi credeam în lucrurile alea imense de care, o grămadă de ani şi de “broken dreams” mai târziu, ţi-e cam jenă să te apropii. ascultam puţină muzică, dar o ascultam cu multă angajare şi mai eram şi la un capăt de la care viitorul se vede foarte luminos. viitorul sau orice mai concret la configuraţia căruia vrei să te raliezi. normal, timpul a tot contorsionat vremea aia şi perspectivele care mi s-au deschis asupra a ceea ce eram atunci aproape că se bat cap în cap. dar era un miez de maturizare precoce acolo, al cărui sens îl desluşesc abia acum.

vara aia nu s-a articulat pe scheletul rizibil de strâmb şi decalcifiat al certurilor mele cu tipul ăla, nici pe privirile prietenei lui de-atunci (care, haha, încă persistă şi pe coridoarele facultăţii de litere, ceea ce e absolut amuzant, am parte de maşini ale timpului & trips down memory lane zi de zi…), nici măcar pe ziua aia când am făcut cunoştinţă cu cel mai aiurea dintre toţi tipii cu care mi-am pierdut vremea (au fost foarte puţini, incredibil de puţini, vreo 6 în total), ci pe toate problemele pe care le aveam cu mine, pe incorigibila mea ipohondrie, pe plimbările infinite prin labirintul cartierului meu, pe cum citeam “chestii esenţiale”, pe boris vian, pe orwell (dar asta în paroxismul paranoiei distopice pe care-o dezvoltasem), pe profii care mă acuzau că sunt indecentă pentru că port fuste prea lungi (nu erau nici prea lungi, nici prea altcumva, erau pur şi simplu nişte fuste cu alura goth, atâta), pe boncacii mei roşii pe care-i purtam no matter the weather, pe nişte texte revoltate. normal, îmi veţi zice, de fapt nu există locuri în toată geografia asta sentimentală pe care să-ţi doreşti să nu le fi văzut, sfârşitul contează, sfârşitul verii, mântuirea de la sfârşit, aşteptările pentru sfârşit. şi dacă vă zic să revedeţi începutul? şi dacă susţin şi eu că n-avem de ce să ne uităm la finalul unei cărţi când tot ce contează e felul în care începe şi când dacă nu ne convine ultimul rând dinainte de the end e pt. că unii autori au destul fler ca să distrugă lucrurile, aşa cum se-ntâmplă şi-n viaţă, până şi ficţiunea elaborează sisteme din astea pt detectat şi distrus idealisme. nu-mi doresc să fi trecut prin seara aia de plimbat singură în jurul parcului şi de urmărit cu privirea şi cu o plăcere bolnavă cum tristeţea mea exagerată era numai o versiune clovnescă a fericirii lor cu gust de malţ şi de poveşti useless despre kirkegaard, nu-mi doresc ca imediat după ora de meditaţii la germană, oră peaceful şi un pic enervantă despre ecologie şi Umweltschutz und Energiespaarung (îmi plăcea cuplul ăsta lexical, era foarte simpatic) să fi mers în părculeţul de lângă catedrală ca să citesc nu ştiu ce citeam atunci (nuj dacă nu cumva ceva de llosa, şi nu, nu conversaţia bla) şi să-l întâlnesc pe el, care să-mi spună că voi fi foarte urâtă la bătrâneţe pentru că am o mie de expresii pe chip, şi majoritatea-s schimonoseli zămislite din marea-mi răutate , nu-mi doresc să fi fost împinsă pe muchia aia a dispreţului maxim, nu-mi doresc să fi dispreţuit atât, să fi cârtit atât şi să fi zis de ce de ce de ce aşa de des. iar acum că am zis aproape tot ce conta, aş prefera să nu văd pe-aici intruziuni de-ale personajelor cărora le-am făcut onoarea să le trec fişele clinice-n revistă şi să hotărăsc, once more with a feeling, că n-aveam ce să mă amestec în lăturile lor mentale şi spirituale şi sufleteşti, ba mai mult, aş vrea să fac o reverenţă şi să le mulţumesc că mi-au dat ocazia să stochez asemenea exemplare şi specimene handicapate dpdvd comportamental, şi, ca să nu alunec pe panta unei patologice tendinţe spre sadism, n-am să le dedic singura piesă pe care merită să-şi mişte fesierii dar eu am s-o fluier 10 minute mai târziu, mai selfsufficient şi mai cool decât orice postură anterioară a mea.

you were such an amazing inspiration for what i’ll never ever ever choose to be

so long, farewell