azi am scris în sfârşit ceva coerent. stau aici înfofolită ca o ţigancă de închiriat, plină de zaţul unei cafele tari, citind ceva (regele&cadavrul), cu creierul înfipt încă-n pânza aia pe care am văzut proiectat 4 3 2 (eram anacronică dacă nu-l vedeam), cu falsa şi poleita bucurie a unor sărbători de hypermagazin, o nemulţumire necomplinită de nimic, pentru că blocurile ca o mare dantură atinsă de tartru ale clujului nu sunt craniile cenuşii ale blocurilor din o.m. în care-mi încăpea marea nostalgie ca un motoraş de rezervă pentru atunci când zic (şi zic, din păcate) că “nu mai pot”. de-aici şi laşitatea şi inconsecvenţa şi lipsa de interes vizavi de naiva mea direcţie înspre o plajă prea extinsă de posibilităţi şi o propensiune bolnăvicioasă pentru căutări aiurea, acoli unde nu-i nimic de găsit. zic asta gâtuită, ca după o fugă de dezanchilozare, scriu despre o dragoste fals-frăţească, fals-incestuoasă, dragostea unor oameni ca nişte oase golite de măduvă, într-o hunedoară purgatoriu, de care mi-e dor, pt. că nu ştiu dacă anii pierduţi, rupţi, împrăştiaţi acolo mi-au fost întru curăţire sau întru impurificare, şi nu ştiu unde am ajuns, serios, nu ştiu unde. era ceva de crepuscul permanent toamna şi iarna acolo. ceva definitoriu, încărcat, baroc, estetic. totul se ordona, ca într-o poveste despre care vrei să crezi că are sfârşitul inclus în început, că are, deci, rotunjimea apetisantă a poveştilor care ţi se rostogolesc prea departe prin corp/prin corpul simulacru/prin corpul sensibil. poveşti palpabile vs. nepoveşti ca nişte ouă crăpate ca nişte globuri sparte. o listă prea lungă de oameni şi obiecte de care mă împiedic. mobile vechi, trosnind a moarte. moartea olgăi de atunci, moartea primeia dintre matriosce. voi ieşi tot mai mică şi mai insignifiantă. that’s my kind of evolution, cred. şi blogul ăsta, prea stigmatizat de clieşul sărbătorilor care încep prost.

noiembrie înseamnă crengi rupte. noiembrie înseamnă pagini rupte cu literele ca nişte păpuşi-fantomă ţopăindu-ţi pe creier. şi ninsori efemere şi vin fiert cu scoţişoară pe fundal de simon and garfunkel. înseamnă familia regăsită, oamenii dragi în jurul unei mese, castel pierdut pentru vecie şi luminile oraşului pâlpâind ca o mie de globuri atârnate de un brad veşted. ca o mie de capete însângerate atârnate în that axis mundi mitic. înseamnă să te revezi singură şi fragilă pe o stradă încadrată de copaci goi, înseamnă să regreţi că a fost o vreme când trăiai fără dragoste, strâmtorată într-un univers de carne, lână şi var, înseamnă colinde auzite sporadic, apoi tot mai des, aducând cu ele un val de melancolie, înseamnă că istoria melancoliei ne include pe toţi, că avem încă nevoie de o cană cu lapte seara şi de un prilej de vise întunecoase, care cotrobăie prin cotloanele putrede ale creierului, descoperindu-ne pe noi hidoşi şi întunecaţi. noiembrie e cerul jos, e ţipătul unui nebun în plină stradă, şi fuga tristă a oamenilor ce nu se vor impurificaţi de zgomotele astea aneantizate. mai e şi zâmbetul crud al unui copil sălbatic, şi ura şi greaţa unui deadline a cărui neonorare ţi-ar fi nocivă. e lectura unei cărţi senine (îmi vine-n minte hesse), e muzică medievală şi bijuterii cu stranii camee, un râu învolburat care-ţi poartă poverile de matrioşkă din carne, e frigul din ziua care te naşte şi care te ucide, un fular roşu din visul uitat al altcuiva(cliche) sau de-a dreptul înnodat la gât, ca un ştreang. e liniştea dinaintea bucuriei frenetice de a rupe-n bucăţi anul trecut. e mersul acasă printre case pitice, mersul potrivit cu ritmul cuiva drag, un timp care nu te poate dezamăgi, un ceas pe care nu-l laşi să stea-n loc. şi mai e înfofolirea, îndesarea, îngroparea corpului în straturi şi straturi de haine lânoase, , e foşnetul reiaţilor dimineaţa la 8 fără 25, într-o toamnă astupată cu toamne mai prozaice şi mai apropiate. e un playlist monoton pe care îl vrei cântat în tine, în rotirea de carusel a anotimpurilor tale personale. undeva în mine e săpată o hunedoară goală, a drumurilor intime, cu mine, singură, fără teamă, un mieunat sordid de pisică, întunericul şi pâlpâitul unui bec galben, departe, vestigii dintr-un vis pe care îl revăd (tot)(i)matură şi lucidă acum

îmi place perioada asta. o s-o garnisesc cu însenări. n-am voie să uit/să pierd nimic.

cel mai bine am concentrat-o în nişte versuri scrise la 10 ani. fantasmagorice şi delirante. îmi plăcea să mă joc scriind, să scriu despre frica de bau bau. here+s a fragm.

deschidem obloanele deceniilor

spre-a mirosi mişcarea stradală.

păşind prin văzduh întâlnisem păduri stropite cu ceară

şi le-am învelit cu prima îniernare.

iată, fereastra ne aude căţărarea de plante disperate.

pisica vremii prevesteşte floarea de scorbură- colind prematur

doar vulturii izbiţi de digurile hotarului vor maişti să încerce

sau să îndrăznească

zborul.