am stat sa ma gandesc la un lucru: in toate dystopiile pe care le-am citit pana acum, pana sa intervina factorul irational cunoscut si sub numele de “dragoste” (yeah, yeah, cel mai hidos dintre monstri, m-a uns pe suflet apuleius cu treaba asta), totul are aspectul unei utopii de netagaduit si de nefisurat. cerul e albastru, masinariile se rotesc, oamenii poarta uniforme, zambesc la fel, vorbesc la fel, isi doresc sa fie identici si spera sa scape cat mai iute de orice particularitati daunatoare imaginii lor impecabile. imaginii lor “ca intreg”. totul coerent, totul egal cu sine. tu, unitate utila societatii tale stralucitoare, traiesti si gandesti cat mai geometric cu putinta. simetria is the key. iar cand inevitabilul se produce (mi-as dori sa se poata preta alt termen, mai putin apocaliptic, dar uite ca numai inevitabilul e available la ora asta) incepi sa ai un id autentic, nume, specificitate, trasaturi ale tale, gesturi unicat, ba mai rau, incepi sa-ti doresti ritmul asta al tau, cu desavarsire al tau, fara alte implicatii si legaturi perfect egale cu celelalte “unitati”. obsedat de reconstructii, obsedat de sanatatea si integritatea pierdute. si aratand cu degetul o lume a carei singura vina este aceea de-a putea functiona in lipsa acestui motoras al tau ce incepe, brusc, sa zbarnaie, ca un muschi situat te miri unde, care, dupa efort, incepe sa doara si-ti vine sa zici, stupefiat “nu credeam ca si locul ala poate sa doara”. si, dincolo de fictiuni, ma gandesc ca praful verzui si lumina stranie, cetoasa, de deasupra hunedoarei, s-au asternut numai atunci cand factorul x a-nceput sa actioneze fatal si in ecuatiile mele extrem de simple. compar treaba asta cu ruptura dintre placerea mea de a rezolva probleme de matematica in clasele mici (dadeam gata culegeri intregi) si chinul survenit o data cu multele paranteze si mai multii termeni necunoscuti din gimnaziu, care complicau inutil lucrurile. cam asa a fost si-n viata. tot timpul am inventat scuze logice pentru ura mea viscerala (dublata de fericirea masochista al carei gust il redescopar acum) fata de hunedoara. am crezut ca nu mi-a placut sentimentul de claustrare generat din constientizarea timpurie a multiplelor retele de cunostinte slash spionaj care functioneaza “subteran” intre locuitori. fiecare x este nepotul lui y, prietena din copilarie a lui z, casatorita cu z1, vecinul bunicii cumnatei colegei mamei mele. am crezut ca ma incomodeaza privirile lipsite de decenta ale absolut tuturor locuitorilor acestui oras, care nu pregeta in a te atentiona (cat mai malitios cu putinta) ca esti prost tunsa, machiata, imbracata, croita (asta in concordanta cu propriile lor exigente estetice, indoilenice, eufemistic vorbind). m-am autoiluzionat ca etica problematica a tuturor colectivelor din fostul meu liceu a fost sursa otravii care m-a imbatat cu aceasta tipica nefericire ridicata la rang de drog. am facut o lista pe care bifasem itemi ca: lipsa prietenilor, sentimentul de “i don’t belong here”, incapacitatea de a ma adapta unui mediu prea nu stiu cum pentru mine, posibilitatile reduse, biblioteca prea mica, mentalitatile, umbra fostului regim, kitschul, dispretul, lumea buna pe care n-o pot pune decat intr-un sir infinit de ghilimele, “prea stramt”, “prea murdar”, “prea putin”, “prea trist”. scarba si toata familia ei semantica. acasa era bine. acasa era mica mea sera, cultura mea de muzeu. dar hunedoara, ca intreg, a fost un decor lipsit de dragoste. in tot orasul asta blestemat n-am gasit niciun pic de afectiune “straina”, niciun pic de caldura umana, nimic dezinteresat. fireste ca lumina ciudata si frigul inexplicabil, pana si-n zilele de canicula, au persistat. fireste ca vad numai copacii fara frunze (cei putrezi, foarte multi, de altfel), cladirile paraginite si crapaturile din asfalt, balariile , cainii vagabonzi, insectele mutante, izvoarele cu apa otravita si combinatul ala imens, ca o tumoare. n-a fost niciun pic de dragoste autohtona, made in hd, aici, pentru mine. stiu ca e al dracului de patetic ce spun si poate ca e si mai patetic ca o fata destul de ironica/sarcastica in esenta ei (read: masca ei) sa recunoasca faptul ca nu traieste pentru nimic pragmatic si pentru nimic ce se poate realiza altfel decat pe caile hazardului (si nici macar nu se pricepe sa formuleze chestia asta intr-un mod mai inteligent si mai putin evident). dar daca e sa fac un inventar, e foarte usor de dedus sursa “veninului”. repet, niciun raspuns pozitiv sau incurajator. respingere, repulsie, ras infundat, intrebari retorice, paranoia.

primul a fost dan m., coleg de gradinita (daca nici prima idila “dorita” de la gradinita nu iese, la ce sa ma mai astept, nu?). dan m. era un prince charming in miniatura si foarte curtat. dragute si uratele, colegele mele de gradinita se-mbulzeau in vestiare ca sa se “pupe” cu el. parea oarecum pasiv la aceste favoruri (asta m-a si determinat sa-mi incerc norocul): toate, fara exceptie, primeau un suvenir pe care-l etalau ca pe o papusa barbie originala, dintre cele prezentate-n spoturile publicitare de pe cartoon network. dan mergea la scoala de muzica, ai lui aveau niste meserii care sunau misterios si foarte “desprinse” din serialele anilor ‘90. dar eu nu-l priveam pe dan ca pe-o papusa pe care trebuia s-o am. eu “visam” la dan, construiam scenarii, adica ziduri care l-au determinat sa articuleze un “nu” foarte apasat (genul de nu pe care numai la varsta aia ti-l permiti) in momentul in care, incurajata (si, probabil, boicotata, pe de alta parte, who knows) de colegele mele, am indraznit, in sfarsit, sa-i cer favorul atat de altruist acordat altor fetite. cateva zile mai tarziu, a reusit si performanta de-a ma umili la ora de gimnastica, dandu-mi pantalonasii jos si facandu-ma sa urlu isteric. probabil ca mintea mea a deletat cateva dintre detaliile cele mai dureroase, asta pt autorpotectie si asigurarea inscrierii altor experiente esuate pe harta micilor mele nevoi de afectiune. e clar ca n-a fost de bun augur aceasta pasiune pt ceva, in fond, inaccesibil, a precious mama’s boy, care nu catadicsea sa-mi raspunda la salut, a carui ciocolata preferata era “bounty”, preferinta pe care-o recuzam din start si pe care-o priveam cu mefienta, dar si putina superioritate, fiind singurul (si esentialul) defect de care se facea, in ochii mei, vinovat, si care, din nu stiu ce gest de ironie, a mimat, intr-o zi, in timp ce ne asteptam parintii si repetam cateva scene din piesa noastra de final de gradinita – snow white – (in care eu eram mastera, iar el printul) , ceva ce parea sa semene cu o mangaiere razleata. nu l-am revazut de atunci. am auzit ca e prin cluj, la conservator, infumurat si plin de ifose. 150% a uitat-o pe fetita uratica si timida, desi plina de rautati, altfel, care, acum 14 ani, ii dadea, hopelessly, tarcoale.

al doilea (si mai sinistru in abordare decat cel dintai) a fost andrei, un coleg din scoala generala (clasele 1-4) de care am descoperit ca “imi place” undeva prin luna mai, in timpul clasei a3a, perioada marcata de toate produsele promotionale aferente filmului “titanic”. spre deosebire de dan, andrei avea un chip spalacit si genele decolorate, ceea ce imi inspira un soi de pace de consistenta spumei (era o comparatie pe care-o tot faceam, mental, pentru ca altfel mi-ar fi fost jena). de obicei, mi se adresa in chestiuni pur “scolare” (teme & stuff) si ii dadeam voie sa copieze anumite lucruri care n-ar fi fost prea batatoare la ochii exigenti ai invatatoarei noastre. in calitatea mea de sefa neproclamata, eram pusa, uneori, sa fac liste cu “cei care nu stau cuminti”, iar eu imi afisam marinimia si indulgenta in ceea ce-l priveste, sperand sa aiba atata perspicacitate incat s-o considere un favor “de intors”. se vede clar ca, inca de-atunci, gandeam in termeni excesiv de victorieni. baiatul era destul de greu de cap si dintr-un soi masculin mai crud decat mi-as fi putut imagina. astfel ca, dupa ce am tatonat terenul lansarii provocarii de-a sta in aceeasi banca, si dupa ce am dezbatut indelung cu adelina problema arzatoare a modului in care aceasta avea sa-i aduca la cunostinta sentimentele mele cele mai ingenue, m-am pus pe tinut un jurnal in care notam, cu multa luciditate, tot tot tot ce facea, zicea, privea, admira, debita andrei. evident ca, intre timp, am aflat, cu dezamagire, ca nu sunt singura fata care a pus ochii pe el si ca andrei e o frumusete universal-valabila, cum au fost toti cei de care m-am indragostit ulterior. la fel de inaccesibil, inabordabil si indisponibil pentru o lacking-beauty-fatty ca mine. am incercat sa trag cu ochiul la ce a raspuns andrei in primul oracol pe care-l vazusem vreodata. no clue. am decis, apoi, sa infrunt adevarul in fata, mai precis din lateral, ciulind bine urechea stanga in momentul in care, pe randul de la geam, inaintea unei ore de geografie, adelina ii zicea ca “lu olga ii place de tine, tie iti place de ea?”. raspunsul, destul de previzibil, a fost aproape socant la nivel “formal”. cruzimea in persoana. vocea ratiunii mele calauzitoare din anii urmatori. “ceee? mie? de umflata aia cu pompa? hahahahaha”. da, da, the hahahaha included. all included. adelina mi-a aruncat o privire sfidatoare din care puteam dezghioca 2 informatii: 1. precautia ei anterioara “ti-am zis eu”. 2. lipsa surprizei “pai bine, olga, la ce te asteptai?”. inima mea a impietrit (relativ, si vreme indelungata, dupa ce am mai fost facuta “buha” in timpul unei excursii la orastie, dupa ce am plans la filmul “titanic’ si dupa ce am inceput s-o urasc pe cea mai draguta fata din clasa, careia el i-a facut propuneri obscene (literalmente), dupa ce, toata vacanta de vara am dat, aiurea, tarcoale blocului lui, care se afla destul de departe de al meu, supunandu-ma, deci, la pericole si posibile muscaturi de caine in numele iubirii mele nestramutate, imbracandu-ma frumos special pentru aceste expeditii si devenind un personaj pitoresc printre prietenii (& tovarasii) lui, actuali ratati cu pasaport si viza, care-mi strigau in urma “olga, ce faci, ai venit sa-l vezi pe andrei?”, norocul (si salvarea rusinii) constand in faptul ca lipit de blocul lui era unul dintre cele 3 supermarketuri existente in hd la ora aceea. a real dona quijote, me, ce sa spun. mi-a trecut dupa ce am fost colegi de banca in anul urmator, timp de un semestru, timp in care am devenit camarazi, si, mai ales, dupa ce am dansat impreuna la o reuniune. am fost extatica atunci.

dupa andrei a urmat tot un andrei, blondiu si spalacit de asemenea, cu vreo 90 de grade mai perfid decat cel dintai. eu eram in clasa a5a, tinusem prima cura de slabire din viata mea, el intr-a 6a. eu eram mini-vedeta (see postul cu the end of an era), el era un baietel charismatic si vorbaret, care a facut un gest crucial: m-a luat de dupa umeri. la 11 ani e posibil sa te indragostesti si de un lemn care, prin te miri ce farmec, te ia, pe neasteptate, dupa umeri. in principiu, imi amintesc cu placere de o perioada ambigua de intalniri pe coridor, priviri piezise si intruziuni de-ale unui prieten de-ai lui care a dat buzna in clasa mea in timpul unei pauze si mi s-a adresat in timp ce-mi mancam pachetelul: “il stii pe andrei?” eu, mestecand, dau din cap. “ii place de tine”, eu, mestecand, ma inec. totul a parut promitator. am facut schimb de numere de telefon, am dansat pe ceva muzica din aia grotesca, am primit un martisor. imi placea sa ma gandesc la el cand ieseam la plimbare cu bicicleta mea pegas, roz, sau sa-i schitez din minte portretul. am facut cateva incercari in carbune, creion cerat si cateva studii in tempera pornind de la ochii lui a caror pupila era de un verde turcoaz ceva mai inchis decat al irisului. apoi am aflat ca lui andrei ii place sa dea batjocura de mine. ca il amuza dragostea mea “muta”. punct. prin istoria (mult mai amanuntita) a dramei asteia am initiat-o pe andra in tainele celei ce este olga stefan, drama queen cu acte-n regula. fireste, in mintea mea, povestea s-a lungit pana prin clasa a7a, cand andrei a facut anumite remarci comparatiste cu privire la aspectul meu in raport cu cel al celei-mai-dragute-fete-din-clasa (care inca din clasa a5a primea flori). dupa asta au urmat the real hard times, dar sunt prea obosita acum.

am o singura concluzie, si nici macar nu-mi apartine. e o replica (adaptata) din “high fidelity”

It would be nice to think that since I was 14 (sau 6, in cazul meu ) ), times have changed. Relationships have become more sophisticated. Men less cruel. Skins thicker. Instincts more developed. But there seems to be an element of that afternoon in everything that’s happened to me since. All my romantic stories are a scrambled version of that first one.

behind these clouds

i’m almost home

sunt foarte aproape. dar asta nu mai contează. foarte, foarte aproape. toate se prăbuşesc ca bucăţile de faianţă în baia unei clădiri părăsite. o colecţie de intimităţi penibile întinse pe toate urmele de la suprafaţă, decente, fireşti, cum se întinde rujul pe chipul unei copile de şcoală, sau jeleul ăla pe care-l primeşti în tabere pe post de gem, la micul dejun. mi-am amintit că acum 4 ani am mâncat din aceeaşi farfurie, cu aceeaşi furculiţă, noi doi, şi ăsta e un clişeu pe care n-ar trebui să-l stochez, dar iată: e aici. e una dintre fotografiile în care mi se pare că mă priveşti în ochi a batjocură. un instantaneu strâmb pe care-l retuşez până ce-ncepe să capete vagi forme mitologice. uniţi preţ de un prânz la care nu-ţi primiseşi porţia, iar maţele-ţi chiorăiau de foame. contaminaţi de unul din miturile urbane ale fetelor de 16 ani care cred că dragostea ar trebui să existe. o fracţiune de imagine perfectă şi perpetuabilă. la nesfârşit, mai ştii? toate astea plus bunătatea, altruismul şi candoarea atârnând după mine cum atârnă panglicile din hârtie creponată în urma daciilor împodobite de nuntă. şi un claxon enervant care-mi sparge timpanele. toate astea cu un bonus din vanitatea pe care o vedeam crescând ca un balon de gumă în ataşatele tale de altădată. altădată când, după un stâlp, eram doar observatorul vag, hârtia mototolită pe care cineva scrisese o poezie patetică, preadolescenta perfectă, tocilara nefericită şi inadaptata fără scăpare. altădată, când anulam în gând toate epitelele astea scârboase şi te lăsam viu doar pe tine, decupat în jurnalul meu de maniacă, înfipt cu ace de gămălie în creierul ăla îndopat. un motiv destul de bun ca să fiu altfel. ca să fac 500 de abdomene şi să-mi las părul lung. ca să citesc mai mult şi să merg la ore de desen. ca să vreau să învăţ să cânt la chitară. ca să învăţ versuri din poeţii tăi preferaţi. ca să mă înşel cu nesimţire. să fac rabat de la toate impenetrabilele mele atitudini. to gain the world, to have to boy, to have it all. ca în monologul lui pip. n-am fi putut fi mai mult. strigăte prin ziduri, săruturi prin ziduri, spate în spate, de-alungul unui perete care nu se mai termină. ca în filme sau în videoclipuri. atâta doar, că niciunul n-ar fi putut face un pas real înspre celălalt. rămâneam cu ochii pironiţi în tencuielile albe- neapărat albe- şi surâdeam prosteşte. un zbârnâit înfiorător, ca după ce un altul-ţi închide telefonul în nas, îţi ia locul în multe poze cu ochii roşii şi maxilarele încleştate. tu n-o să citeşti textul ăsta, şi dacă o să-l citeşti, ce păcat. discursul meu de „dar nu înseamnă nimic acum, nu mai înseamnă absolut nimic” şi discursul tău de „săraca fată, întotdeauna mă va….” se vor bruia unul pe altul cu încrâncenare. nu-l citi aşa. ia-l de la început. i’m mostly fictional, îi ziceam cuiva, şi aveam dreptate. cenzurez prea mult din mine ca să ajung atâta de onestă încât să mai pot vedea licorne. cum puteam atunci. şi câte altele, care acum îşi iau locurile lor cvasi-perverse într-un tablou baroc. rutina ignoră stratul ăsta de mizerii şi lucruri mari rămase nespuse, legate aproape visceral de nevoia unui permanent contact cu ceva la care ajungi să te raportezi ca la o realitate spectrală. a cuiva care-ţi purta numele, care-ţi locuia camera şi-ţi folosea zâmbetele de rezervă. a cuiva renegat, care refuză să se şteargă. persistent. îndărătnic. şi-apoi, după o vreme, e ca şi când ţi-ai scoate sufletul la mezat. the soul of me. the heart of me. o linişte, o ruşine, o duhoare de consignaţie. rugina, cocleala, un miros moscat şi găurile negre ale nostalgiei. simţi cum se agaţă de tine fâşii din ceea ce însemna proiectul unui aparat de zbor, fâşii din ceea ce era imaginea ta perfectă “peste un numar de ani”. acum, când simt tot mai puţin şi îmi amintesc tot mai mult, văd clar că toate sunt fabricate ca să se ştearga, mai puţin frustrarea de a nu fi ajuns omul pe care-l schiţai pe şerveţele de hârtie atunci. too much of a strugle, îmi ziceam. miniaturile inocenţei sunt foarte curând înlocuite de gravurile pornografice ale dezavuării ei. şi-atunci, pe ce se fixeaza de fapt senzaţia asta de gol, de pământ care se surpă? pe nimic, and i shouldn’t care. am viaţa pe care o merit. un iubit. un viitor decent. şi o stafie care trece prin ziduri.o stafie pe nenumărate covoare roşii. în vene, artere şi capilare.

i’m not writing to reach you.

face against the window- you can watch it fade to grey.

[nivel dark nostalgic] bored in some 90s fantasy. ascult ceva folk ironic, ceva easy listen songs, schimb plăcile, mă ghemuiesc, sunt pion într-un joc de carton- piticot sau nu te supăra frate, am hainele triste din bumbac rărit ale unui copil dintr-o revistă vintage, bântui prin fotografii cu oameni care-mi seamănă, beau ice tea de piersici, mă vreau înapoi în bucla temporală a bacului de anu trecut, inclusiv pe dealul ciuperca, vorbind cu andra despre cum amândouă mai ajuns pe-acolo ataşate de nişte iubiţi de care ne era cam silă (pt că eram mici şi debusolate) şi cum ne-am blestemat zilele pt îmbrăţişările alea care, în uscăciunea lipsei de orice sentiment tandru, păreau mai degrabă preludiile unor violuri paradoxale. “sunt cu tine pt că nu e nimeni altcineva aici”. ziceam că ce verde igrasios e totul în flashurile alea, şi plăcerea, atâta câtă putea fi- cât permitea fizilogicul să fie- nu era o răscumpărare fugitivă sau volatilă a corpului care oricum moare- ci maxima lui decrepitudine. şi cum, după toate astea, a apărut un clasic exchibiţionist de hunedoara, unul tinerel şi nedezvoltat, aproape înduioşător cu sexul ăla ca de cauciuc. nici măcar nu ne-am putut înfuria, nici n-am putut să râdem. am plecat spre casă. am vorbit despre proba de la geografie.

dealul ăsta ivit pe undeva pe la capătul o.m.-ului e unul din toposurile noastre comune, destul de des resemantizat şi reactualizat. totuşi, păstrează dominanta sumbră a interacţiunilor cu imagini groteşti- nebuni, femei grase şi celulitice topless, panorame dezolante.

[nivel conceptual] cea mai sinistră amintire- cam din acelaşi amplasament- :eram într-un vis cu un amic vechi şi prăfuit de care m-a legat ambiguitatea unei “nu tocmai” atracţii rezumate la îmbrăţişări cu substrat, holding hands, vizite destul de târzii şi câteva “aproape săruturi” seara, după plimbări aiurea prin o.m. , judecat stilul arhitectural sovietic via ostereich (cartierul meu seamănă puţin cu ansamblurile de locuinţe din tablourile lui egon schiele, singurele foarte mişto ale lui, de altfel, şi numai pentru că îmi aduc aminte de casă), vorbit despre dali’s poo şi despre poemul sufletul meu, psyche al lui stănescu (don’t know why, dar asta îmi amintesc despre el..), plus făcut cam tot ce se putea face la vârsta aia, prin prisma faptului că amândoi eram dotaţi cu o inteligenţă puţin meste media vârstei. în vis, dormisem la el. peste noapte, peretele din faţa patului se surpase şi tot blocul, ca tot oraşul, de altfel, fusese înghiţit de dune mari de nisip, mai puţin apartamentul ăsta situat la ultimul etaj. cât vedeam cu ochii- deşert, ca în pozele cu apusuri în sahara. atât. dead end. nimic în plus. nisip şi o casă cutie de chibrituri. simplu ca bună dimineaţa spusă pe stomacul gol cuiva a cărui prezenţă mai contează cât avatarul smiley din faţa numelui. bună dimineaţa ireală dinaintea unui test a cărui utilitate o pui la îndoială. bună dimineaţa ca un blank între cuvintele pe care nu prea ai chef să i le spui, şi care se ridică precum fumul dintr-o grămadă de caiete arse, nu mai înseamnă nimic, dar au fost acolo, au conţinut câteva sute de zile de tăieturi de informaţii fatale. (când eram mică şi duceam plase cu foi inutile la şcoală pentru a salva pădurile mă gândeam la cum ar fi ca o operaţiune de colectare şi reconversie a maculaturii să eşueze şi să ajungi să cumperi caiete cu câte-o pagină scrisă de altcineva, cu poeme stupide şi jurnale a căror autenticitate se amestecă, într-un gând de “i’m no good”, cu a ta, care trăieşti şi simţi la fel de agramat, la fel de standard. ultima parte a gândului e o consecinţă a lui de peste ani. pe vremea aia n-aş fi găsit nimic deplorabil în toate astea, doar un soi de distracţie insolită, ca atunci când îmi închipuiam că prizele sunt feţe de oameni binevoitori, iar cutia cu nasturi e o rezervaţie de prize micuţe). nu-mi pasă de ce visez decât în măsura în care ar merita trăit. în măsura în care ar da o dimensiune mai optimistă vieţii mele în care nu se întâmplă decât scurte plimbări. mă aventurez in this dull place that i call my life. păstrez proporţiile, dramele mele sunt drame în raport cu ce a fost până acum, ziceai mai demult. nu-mi pasă de vieţile complicate, mai complicate decât a mea, eu vreau un singur termen de comparaţie, un singur main character.

[nivel de sesiune] credeam că şi azi e o zi peste care aş prefera să sar, o zi de la care vreau să chiulesc şi pe care s-o recuperez în conversaţii otrăvitoare şi texte simpatice şi câteva poze care nu-s mare lucru din punct de vedere artistic, dar în care lumina e un suprapersonaj, la fel şi the grass greener, the days sweeter, the nights of wonder…că azi e o zi în care trezirea se face segmentat, trezirea e ca o rochie cu căptuşeala ruptă sau atacată de molii, o evidenţă perfidă a faptului că nu mai e ce-a fost, că trebuie “şi asta” aruncată.o poză tăiată-n bucăţi perfect egale. a time machine. a rusty spaceship. un titlu perfect. “dragostea în vremea holerei”. nimic nou de pe frontul de vest.

[ nivel de messenger] aş fi putut să nu dau jos masca de wondergirl supergirl pe care mi-am confecţionat-o în ultimii 3 ani. pentru că sub ea e dezastru. farduri năclăite, lacrimi cu mucegai, umezeala putredă a unei camere de la capătul coridorului, ochii ca 2 becuri sparte. niciun pic de lumină solară. era bine să nu ştiu ce se mai întâmplă pe-acolo. la capătul riscant al glumelor bune şi-al vorbelor de suprafaţă. era mai bine să nu vadă. imaginea completă nu e întotdeauna mai frumoasă decât detaliul de pe piesa de puzzle. piesa pe care i-am întins-o. chit că era un ciob de oglindă. am iar 14 ani şi o faţă tâmpă, am 14 ani şi sunt mare hippie, am 14 ani şi idei preconcepute, am 14 ani, proto-emo, trăiesc cu a hole in my heart and one between my legs.

viaţa mea e dulapul unei fashion-victim: doldora de haine & nothing to wear

puberty sucks/ titlul ilustratiei

olga îndopată cu eco, graphoman practicant, caut cititor model. rog seriozitate

“cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.” (eu, iulie 2007)

dintr-o pornire blogomaniacală, ba mai mult, dintr-o adâncă “nostalgie cu pui” care mă roade (rod?) pe dinăuntru mă apuc să dezvolt povestea cu “vara aia”. şi nostalgia asta are de fapt o natură ambiguă, pt că nu-i o nostalgie onestă, survenită pe linia unei declanşări a mecanismului rememorării cu prilejul nush cărei madlene, ci e una care vine într-un efort lucid detivat din sensul presimţirii unor afinităţi care se stabilesc acum între problemele subversive care mă torturau atunci şi intenţiile mele sadice de a-mi accepta vocaţia de om mereu dezorientat ca pe o probă de autentificare şi reautentificare. mă cer pe mine însămi nostalgică, îmi provoc starea ca să ajung la confluenţele pe care le bănuiesc. ok, ok, e ceva posesiv, ba mai mult, ceva extrem de vanitos în a-mi asuma- pe deasupra acestei activităţi total unapropriate acum, când am atâtea pe cap, -şi exprimarea unei pretenţii absurde şi răzgâiate ca “stai aici cu mine şi prefă-te că mă asculţi”. prefă-te că participi. prefă-te că e important “să înţelegi”. deşi nu e şi nu depinzi în niciun fel de traumele înscrise pe harta emoţională a unei fete care îmi purta hainele şi numele. e important să empatizezi, da? e important să nu zici “ok, mai degrabă mă uit la o telenovelă sau să citesc ceva literatură suicidal-orientated”. e important să fii etic. e important să primeşti o a n-şpea pornucă şi de la mine. devine apăsător? devine încadrabil în folderul cu emo sucks? aici nu-s senzaţii tari şi nici situaţii limită. nici măcar la modul fake. în plus, nici ţie nu-ţi displac în totalitate comediile siropoase cu adolscenţi (mă rog, asta nu când eşti într-un mediu fastidios şi snob şi eşti obligat să vorbeşti despre cum te dă pe spate david lynch ), în plus, nici ţie nu ţi-s căcaturile astea sută la sută străine.

en fin…să purcedem (apropo, ce dezolanţi sunt oamenii care-ţi povestesc vrute şi nevrute şi care te absorb cumva în procesul ăsta cu vagi intenţii devoratoare-de-lumea-din-jur şi care strică tot cu o verificare fatică de tipul “te plictisesc?”). ce-ar fi esenţial de ţinut minte e că nutresc o profundă afecţiune pt ceea ce în repetate rânduri am calificat drept cea mai groaznică ipostaziere a mea- cea de atunci. da, eram plină de ură, da, eram găunoasă, da, îmi plăcea să joc dublu, da, eram urâtă, da, eram grasă, da, eram patetică, da, nu existau motive pentru ca în mine să se profileze sau întrevadă germenii unei eventuale famme fatale, genul de care vrei, trebuie şi e musai să te îndrăgosteşti, da, eram kitsch, da, trăiam cu false iluzii, DA, ÎMI PLĂCEA ENOOOORM CĂRTĂRESCU & ORBITORU LUI & POEMELE LUI & VOLUMUL TOTUL – despre care încă sunt de părere că e superbun (all in upper case, că asta e dintre chestiile ruşinoase, irepetabile), şi, da, eram madly inlove de un om cu multe valenţe malefice, iar pasiunea mea era în însăşi esenţa ei una maladivă. dar aveam şi o imaginaţie foarte colorată şi un suflet cumva ingenuu şi nu eram suspicioasă şi otrava abia începuse să muşte din mine şi credeam în lucrurile alea imense de care, o grămadă de ani şi de “broken dreams” mai târziu, ţi-e cam jenă să te apropii. ascultam puţină muzică, dar o ascultam cu multă angajare şi mai eram şi la un capăt de la care viitorul se vede foarte luminos. viitorul sau orice mai concret la configuraţia căruia vrei să te raliezi. normal, timpul a tot contorsionat vremea aia şi perspectivele care mi s-au deschis asupra a ceea ce eram atunci aproape că se bat cap în cap. dar era un miez de maturizare precoce acolo, al cărui sens îl desluşesc abia acum.

vara aia nu s-a articulat pe scheletul rizibil de strâmb şi decalcifiat al certurilor mele cu tipul ăla, nici pe privirile prietenei lui de-atunci (care, haha, încă persistă şi pe coridoarele facultăţii de litere, ceea ce e absolut amuzant, am parte de maşini ale timpului & trips down memory lane zi de zi…), nici măcar pe ziua aia când am făcut cunoştinţă cu cel mai aiurea dintre toţi tipii cu care mi-am pierdut vremea (au fost foarte puţini, incredibil de puţini, vreo 6 în total), ci pe toate problemele pe care le aveam cu mine, pe incorigibila mea ipohondrie, pe plimbările infinite prin labirintul cartierului meu, pe cum citeam “chestii esenţiale”, pe boris vian, pe orwell (dar asta în paroxismul paranoiei distopice pe care-o dezvoltasem), pe profii care mă acuzau că sunt indecentă pentru că port fuste prea lungi (nu erau nici prea lungi, nici prea altcumva, erau pur şi simplu nişte fuste cu alura goth, atâta), pe boncacii mei roşii pe care-i purtam no matter the weather, pe nişte texte revoltate. normal, îmi veţi zice, de fapt nu există locuri în toată geografia asta sentimentală pe care să-ţi doreşti să nu le fi văzut, sfârşitul contează, sfârşitul verii, mântuirea de la sfârşit, aşteptările pentru sfârşit. şi dacă vă zic să revedeţi începutul? şi dacă susţin şi eu că n-avem de ce să ne uităm la finalul unei cărţi când tot ce contează e felul în care începe şi când dacă nu ne convine ultimul rând dinainte de the end e pt. că unii autori au destul fler ca să distrugă lucrurile, aşa cum se-ntâmplă şi-n viaţă, până şi ficţiunea elaborează sisteme din astea pt detectat şi distrus idealisme. nu-mi doresc să fi trecut prin seara aia de plimbat singură în jurul parcului şi de urmărit cu privirea şi cu o plăcere bolnavă cum tristeţea mea exagerată era numai o versiune clovnescă a fericirii lor cu gust de malţ şi de poveşti useless despre kirkegaard, nu-mi doresc ca imediat după ora de meditaţii la germană, oră peaceful şi un pic enervantă despre ecologie şi Umweltschutz und Energiespaarung (îmi plăcea cuplul ăsta lexical, era foarte simpatic) să fi mers în părculeţul de lângă catedrală ca să citesc nu ştiu ce citeam atunci (nuj dacă nu cumva ceva de llosa, şi nu, nu conversaţia bla) şi să-l întâlnesc pe el, care să-mi spună că voi fi foarte urâtă la bătrâneţe pentru că am o mie de expresii pe chip, şi majoritatea-s schimonoseli zămislite din marea-mi răutate , nu-mi doresc să fi fost împinsă pe muchia aia a dispreţului maxim, nu-mi doresc să fi dispreţuit atât, să fi cârtit atât şi să fi zis de ce de ce de ce aşa de des. iar acum că am zis aproape tot ce conta, aş prefera să nu văd pe-aici intruziuni de-ale personajelor cărora le-am făcut onoarea să le trec fişele clinice-n revistă şi să hotărăsc, once more with a feeling, că n-aveam ce să mă amestec în lăturile lor mentale şi spirituale şi sufleteşti, ba mai mult, aş vrea să fac o reverenţă şi să le mulţumesc că mi-au dat ocazia să stochez asemenea exemplare şi specimene handicapate dpdvd comportamental, şi, ca să nu alunec pe panta unei patologice tendinţe spre sadism, n-am să le dedic singura piesă pe care merită să-şi mişte fesierii dar eu am s-o fluier 10 minute mai târziu, mai selfsufficient şi mai cool decât orice postură anterioară a mea.

you were such an amazing inspiration for what i’ll never ever ever choose to be

so long, farewell

(me – when desperate)

intro

l-am acuzat pe frate-mio de un narcisism atroce care domină orice pasiune a lui (şi e destul de prolific în a-şi crea şi cultiva pasiuni de lungă sau de scurtă durată, dar întotdeauna de o mare intensitate). l-am acuzat că toate obsesiile lui sunt autoreflexive. că se îndrăgosteşte de lucruri numai în măsura în care ceva exterior îi confirmă faptul că le-ar putea şi poseda. că fiecare nouă pasiune a lui e un mod de a se autoinvesti cu puteri magice. zicea cineva că devin narcisişti numai aceia care nu se pot iubi îndeajuns. aceia care au nevoie de-o imagine dublă, artificială a lor, pe care s-o utilizeze ca pe un paravan pus peste adevărata lor identitate. în cazul ăsta, imaginea pasionatului, a colecţionarului de obsesii.

dar eu? eu cum mă îndrăgostesc? cum ajung la atâtea obsesii care, ca nişte capsule de cianură, se sparg şi se dispersează în tot spaţiul meu vital, invadându-l cu violenţă şi un soi de ferocitate. ca nişte viruşi a căror singură şansă de evoluţie este aceea de a distruge locul care-i găzduieşte cu atâta prinos de mărinimie. sunt un teren predispus pasiunilor intense. şi toate reacţionează la sterilitatea de carton, la goliciunea mea prea goală ca să nu fie o glumă, o butaforie, multipilcându-se la infinit, aidoma celulelor canceroase, metastaziând corpul ăsta emoţional pe care-l iau în stăpânire. so, ce-i cu atâtea istorii despre iubiri ce dau în colaps? am decis să exorcizez spaima de toate lucrurile în care cred şi care, cum încep să le iubesc, cum se dizolva într-o mare ţesătură de semne obsesive.

moto: puberty’s a phase. 15 years of rejection: that’s a lifestyle

antimoto: tu, umbră tăcută şi dragă….

există oameni care au spus tot ce aveau de spus, care şi-au executat partitura cu o seriozitate hiperreverenţioasă , apropiată de conformismul excesiv cu care actorii amatori respectă întocmai litera scenariului, neîndrăznind să improvizeze. genul de conformism care ne plictiseşte groaznic şi care ne obligă să le spunem, aidoma membrilor juriului unui concurs prestigios acelui cadidat care nu se potriveşte “mulţumim, ajunge”. pe ei îi vrem plecaţi (şi chiar pleacă, chiar îşi strâng lucrurile şi-o iau la sănătoasa). pe ei îi mai acceptăm imaginar (şi asta numai după un serios examen de conştiinţă) în alte paradigme şi sub cu totul alte raporturi. ne-au fost iubiţi, nu-i mai tolerăm virtual decât ca amici, cunoştinţe sau, în cazuri mai obişnuite, imbecili, idioţi, fustangii, calici, ticăloşi, retardaţi, cretini, stupizi, viciaţi. numai amintirile în care au fost AŞA sunt de păstrat. desigur, şi-n cazul lor era o vreme, dinainte de restaurarea fericitului regim al uitării şi indiferenţei puţin îndârjite, în care îndrăzneam încă să proiectăm pe toţi pereţii camerelor noastre cu dorinţe obscure- scenarii, filme,diapozitive cu ei şi noi în ipostazele de cuplu de cre-am fost văduviţi. şi vreme este să te lamentezi, şi vine o vreme pentru a-i da dracului. atunci se produce de-clickul. vine fraza, discursul fatal pe care nu-l prevăzuse nimeni şi nimic în scenariu. vine întrecerea măsurii, prea-multul care e duşmanul multului. specatculosul, obscenul, inutilul. provocarea, prejudicierea, ruptura definitivă şi irevocabilă (ca şi cum despărţirea fixă, normală ar fi fost un soi de judecată particulară, iar asta e apocalipsa). şi de-aici încolo moştenim pământul virgin al relaţiilor ce vor urma.

există însă şi oameni care nu şi-au consumat suflul, elanul, limita de cuvinte admise. oameni care-au dispărut din vieţile noastre aidoma unor copii morţi în faşă, sub forţa unor sinistre şi malefice forţe indicibile, tentându-ne să le punem pe seama vreunor blesteme şi să oftăm “mai avea aşa de mult de trăit” . mai aveam aşa de mult de străbătut împreună. suntem nostalgici după virtuţile dezavuate ale necromanţiei. ne-ar ajunge un semn că umbrele astea personale n-au trecut styxul, ca să vrem să le chemăm înapoi, cu orice preţ – înapoi, ca să le recompunem venele, arterele, capilarele, fibrele, muşchii, organele vitale, ochii în orbite, carnea pe scheletul amintirii lor tot mai precare (numele, scurte date biografice, câteva fragmente de conversaţii particulare semănând din ce în ce mai mult cu nişte simple bolboroseli). să-i întrebăm ce se vede de dincolo în ce ne priveşte. să aflăm ce nu facem bine. în dragostea ciudată şi periculoasă ca un sânge de alien amestecat cu sângele nostru. indiferenţa lor e viaţa de apoi a dragostei lor. obsesia pentru umbre- ceva ca o variantă necrofilă a iubirii platonice.

adică unii oameni mai activează pe terra incognita care suntem iubind ca nişte cadavre emoţionale de care ne re-îndrăgostim once they’re gone pentru că le presimţim cu un fel de sordidă voluptate nemişcarea, destinul împietrit rămas definitiv în mâinile noastre. pentru că ne asumăm din start acceptarea oripilantă a obscenităţii supurale pe care descompunerea lor o implică, dar asta numai fiindcă avem nevoie de frumuseţea fragilă a moaştelor rămase-n urmă. îi presăm în noi ca pe nişte flori rare între paginile unei cărţi enervante sau dureroase pe care din motive obiective/subiective n-o s-o mai deschidem niciodată. şi cred că acesta ar fi, printre altele, tâlcul piesei “i fell inlove with a dead boy”.

faptul că nu mă lipsesc de plăcerea brodării de ficţiuni în jurul unei foste realităţii pe care n-o mai pot reprezenta acum demonstrează că nu pot să ader la gruparea sinistră a frigizilor mulţumiţi cu ce au. accept o plăcere străină, înfiorătoare, venită de pe un teren la fel de steril ca lumea dezvoltată într-un roman. deci, concret, faptul că mai imaginez uneori scenariile unui come-back compensatoriu universului dezolant compus din date şvaiţerişe ale primei mele experienţe cvasi-erotice întru adularea unui băiat în urmă cu 6 ani nu face din mine o iubită mai puţin fidelă lui călin (care face totuşi parte din paradigma mea actuală, asta în care evoluez ca o persoană reală, în care pot să exist cu maximum de eficienţă), la fel cum recitirea unei cărţi dintr-un capriciu nu mă transformă într-o obtuză redundantă. (much much much later edit: pe dracu, asta era un soi de cine se scuza se acuza!)

nostalgia. ca şi cum ai pune pe repeat melodia ta preferată în timp ce faci ceva cu adevărat esenţial. & that song can’t last forever

(me-when skinny:-<)

ok. azi am avut o zi faină. una din zilele-n care faptul că i’m older but no wiser nu mă deranjează. una din zilele-n care beau o cafea şi n-am nevoie de a doua a treia a patra. una din zilele pe care un post de blog reuşit plus coerent le-ar împlini definitiv. oameni buni, i don+t have a real life şi promit că asta n-o să mă transforme într-una din ex tocilarele alea pe care faptul că au vise interesante le satisface îndeajuns încât să renege sau să ignore acest i have no real life complex. dar am avut un fragment de viaţă ca la carte. ca-n filmele cu oraşe mici şi copii prea buni pt spaţiile alea dezolante. şi fragmentul ăla se cheamă TRUE FRIENDSHIP cu cea mai mishto fetiţă, adolescentă, rockeriţă for a while, îndrăgostită şi romantică incurabilă (deşi n-o să recunoască decât cu mari rezerve—–de vin), hipioată maidaneză (dadadadadadadada), şi future fame fatale slash fabulous girl in a big city slash successful friend la care o să apelez când salariul de profă n-o să-mi ajungă hahahahaha (don’t hit me) pe care o cunosc. ANDRA aka, după propriile şi îndelung repetatele-i cuvinte –OMUL CARE M-A SCOS DIN PESIMISM–(şi e ceva să scoţi o olga de 11 ani, adică mai mică şi mai rotundă decât aia de 20, no differences whatsoever în rest din găleata cu nu-uri). eu şi-acum când vorbesc cu prima mea dragoste îmi place să aduc vba despre ea (deşi, mnoh, tipul e absolut apatic, cred că-s încă una din fătuţele pe care le-a făcut să se simtă miezul universului în îndelungata-i carieră de don juan de marco) şi asta pt că andra exista atunci în aceeaşi manieră în care există acum pentru mine. seasons may change, dar eu şi cu ea suntem infatigabile.

de aceea, e logic să îi dedic un tribute-blog pentru serviciile aduse în direcţia îmblânzirii sau stârpirii comunităţii de omuleţi malefici care mă invadează din când în când. andra e un om care m-a contrariat şi cucerit zilnic. serios. se ataşează de lucruri şi oameni nepotriviţi (inclusiv eu) şi rămâne aceeaşi. n-o ia niciun vânt al schimbării. orice face poartă amprenta ei. o văd în bucureşti şi e tot andra, care nu ţine cont de epoci şi spaţii şi există numai ea cu lumea ei, şi-n sensul ăsta al unei autonomii fascinante evoluează. iar lumea ei e o foaie pe care-s scrise rotund nişte versuri faine din nuştiuce cântec (nu ştiu pt că nu zice. zice “îs dintr-o melodie” şi gata. cică a uitat-o. cică o cântă o tipă. that’s andra.). sau e un tricou fain pe care “mi l-a luat maică-mea”. nu ştie de unde, s-a trezit fain îmbrăcată şi e chill. nu insista, nu ştie de unde… sau e un păr buclat şi o făţucă preocupată care se luminează când vede un om sau lucru şeguţ. sau e o sumă rezultată din bucurii infinitizemal de simple (un plic cu ceai de vanilie sau o floare dintr-un potpourri) pe care le colecţionează cu suflet. sau un tablouaş pe care, dintr-un impuls spontan şi drăguţ, îl xeroxează. sau o frază aiurea scrisă pe diagonală la spatele unui caiet de fizică. o frază cu proprietăţi mistice. o frază căreia nu ştii de ce îi adaugi epitetul “cheie”. andra are geniul de-a vedea lucrurile mici pe care ceilalţi le ignoră. ea le-ar fi făcut cu mâna omuleţilor din clipul lui moby. de-aia o iubesc.

***

şi-acum la final, că tot ziceam despre prima mea dragoste, iată o temă la care am meditat azi. există în vieţile noastre de ex tocilari şi ex neînţeleşi anumite iubiri “literare”, pasiuni pentru oameni cu care suntem/am putea fi perfect compatibili, dar alături de care nu ne imaginăm stând în pat şi făcând exerciţii pt coapse,sau purtând o mască anti-acneică, ori cămaşi de noapte nashpa sau iegări jerpeliţi, oameni pe care nu i-am gândila până se sufocă şi pe care nu i-am săruta nespălaţi pe dinţi pentru că, în mintea noastră, ei sunt plasaţi pe undeva prin zona consacrată divinităţilor. şi apoi, uităm cum arată dar rămâne ideea de “ăla”, “aia”. ştim că dacă i-am putea îmbrăţişa omeneşte n-am face-o. ştim că dacă ne-am putea sacrifica o noapte pt ei (adică sub, deasupra or whatever) n-am face-o pt că, you see, în fond ne revoltă blasfemiile de orice tip. şi pentru noi, care credem că viitorul nostru e cu oameni nu cu luceferi (faptu că luceafărul a mers mii de ani lumină pân la demiurg a cam ultragiat-o pe cătălina, nu credeţi? adică de ce să-ţi aştepţi iubitul din stele- ăla pe care-l văd şi după care suspină încă o sută de fete timide şi virgine, când există un om potrivit, din carne şi din oase, palpabil, frumos, available şi îndrăgostit- tot omneneşte vbind- right there. cătălin, pe care l-aş fi ales şi eu negreşit , nu era chiar atât de idiota pe cât l-au făcut exegeţii să pară. era doar previzibil. era OM. avea acnee. ca şi cătălina. ). în sex & the city ar fi fost realist ca big să nu-i spună lui carrie “you are the one”. aşa ceva e abuziv. viaţa nu conţine fraze din astea. gândurile noastre date pe repeat da. sta e frumos şi fermecător. de-aia avem nevoie de iubiri de hârtie. de literatură. ca să mai putem vedea filme, ca să mai putem citi romane, ca să nu devenim autosuficienţi. de-aia personajele noastre nu spun “olga e aleasa” ci “olga e o fată care-a fost o vreme obsedată de mine. neimportantă”. that’s the best part of it. toastez şi dau un link pt asta. pt ăştia. cei care ne fac catharsisul necesar şi plauzibil

eu, ca si castelele din scotia, sunt valoroasa doar populata de stafii. prietenoase si neprietenoase, excentrice sau tacute, ele stau acolo si impanzesc locul. ma inghesuie pe scaune si in pat, imi fura spatiul vital si mental, se catara pe mine si ma poarta prin locuri taioase. orasul asta e un camp minat. o lama pe care cu receptivitatea mea, o ascut necontenit. practic spectrele care tin de mine, care ma obliga sa nu ma imprastiu, sa nu ma pulverizez , sunt continuturile cele mai speciale ale personalitatii mele. am grija de ele si le ofer ofrande virtuale de vin si miere. le intalnesc la raspantii si cu jertfele mele incerc sa le mentin vizibilitatea. sa nu uit. iar textele despre ele sunt un soi de colosi din cuvinte. imaginile lor refacute, verticale, cumva inspaimantatoare.

cât de cinic(ă) poţi să devii după 7 episoade de sex&the city molfăite, îngurgitate, ingerate aşa, la marea repezeală de a-ţi umple seara de sâmbătă cu ceva, încât să le împrumuţi până şi retorica asta american-spirituală? sunt bitter şi deznădăjduită şi: ok, îmi zic după o porţie şoc de junk-delicious-tv show-food, asta e viaţa pentru care suntem antrenate, pentru care eram antrenate din pubertate până la pragul “maturităţii” noi, fetele. pentru o vedere panoramică şi dezinhibată ca asta făceam încă dintr-a 5a proiecte despre discriminare sexuală (cu argumente proto-feministe, proto pt că habar n-aveam ce însemna asta, nu eram integrată unui sistem de valori). pentru asta ne maturizam “precoce”, aveam reguli precise cu privire la o grămadă de beauty tips furate de prin revistele cu un target mult mai “matur” ca vârstă. copilăria noastră a fost o non-copilărie, o încercare de transgresare a ei. nu uitaţi: eram totuşi nişte fetiţe de provincie, cu viziuni “emancipate” conştient sau inconştiente de incongruenţa lor datorată unor restricţii de ordin factologic. prin raportare la oferta aproape vidă de aplicaţii ale modelelor pe care le adoptam, pot zice că m-am dezvoltat într-o direcţie absolut utopică. maică-mea a fost dintotdeauna o feministă sui generis camuflată într-o femeie foarte activă la muncă şi acasă, manifestând tendinţe de răzvrătire împotriva tiparelor statuate de formidabilele-i colege. o tipă controversată (chiar şi pentru mine). o foarte bună prietenă de-a mamei îmi părea chiar o ilustrare desăvârşită a modelului implicat şi-n tipologia fetelor cosmo (actuală, activă, atractivă- pe vremea aia, slogan care îmi plăcea la nebunie), era sexy, inteligentă, singură fără regrete, independentă, de succes, quite a role model. ele două dezvoltaseră în jurul meu un câmp de atracţie compus din lecturi şi atitudini obligatorii. aşa că, având colecţia de cosmopolitan pe post de ghid, mi-am format nişte automatisme pe care, crescând, le-am abandonat… am făcut sport, am ţinut diete, mi-am cumpărat haine ultimul răcnet, mi-am făcut şuviţe, am flirtat ca la carte (sau mi s-a părut că…). şi toate astea la 12-13 ani, când erau pure exerciţii de narcisism. eram capabilă să ignor peisajul dezolant muncitoresc al oraşului, concentrându-mi atenţia asupra punctelor în care intuiam o cuantificare de energii girl-powerishe. totul într-un joc mimetic secret. scriam jurnale contrafăcute (jurnalele unei olga curtate şi solicitate şi admirate şi extravagante). uitam, însă, elementele constitutive cele mai de bază ale acestei virtualităţi în care-mi puneam încrederea. hunedoara era un oraş nesemnificativ şi gol. iar românia e o ţară de lumea a3a. hainele mele interesante erau cumpărate din seconduri sau made in china. locul meu de muncă era un liceu de provincie înţesat de cuiburi de fiţe provinciale. viaţa mea era aidoma unei copii după mona lisa executate de-un puşti de 5 ani . dar de toate astea mi-am dat seama mult mai târziu.

acum încerc să privesc fenomenul din punctul de vedere al celei care sunt. observ că tema preferată a serialelor de genul este singurătatea. nu ştiu însă dacă aplicaţia ei- sau găselniţa prin care e tratată aici- este cea mai autentică. aş găsi-o mai degrabă limitativă. viaţa mea, de exemplu, rescrie scenariul cu alte date: fata cu iubitul ideal & stabil & always there, întâlnind numai relaţii auxiliare (prietenii) dezastruoase, sărind dintr-o conversaţie desubstanţializată în alta. îmi explic faptul de-a adera la o asemenea adicţia “vulgară” ca un serial de televiziune (şi încă unul utopic, despre femei fabuloase, libere, fără prejudecăţi şi, Dumnezeule mare, pline de bani!) tot prin eternele date autobiografice confirmându-mi şi reconfirmându-mi ideea că, genetic, sunt un mecanism bazat pe principiul circularităţii şi-al monotoniei celei mai proteice (alt paradox olga). un ceas pe post de suflet & creier care să uite. nu uit, aşadar, cum pe la 11-12 ani eram probabil singura din clasă (şi o clasă de copii emancipaţi) care stătea până târziu în noapte ca să se uite la un episod mustind de trend şi promisiuni pe mai târziu din s&c. o admiram pe carry bradshaw cum îşi ţinea ea laptopul apple mc intosh în braţe şi tasta cuvinte înţelepte pt uzul raţiunii afective a femeilor pierdute-n the city that never sleeps. mă gândeam că “aşa o să fiu şi eu într-o zi”. mă-nnebuneau ţinutele ei extravagante şi that anorexic beauty.

e-adevărat că la o anumită vârstă eşti judecat în funcţie de potenţial. de ce ai putea fi. încep deja să depăşesc vârsta aia, să intru în încăperi şi să fiu întâmpinată cu răceala care circulă permanent între un adult şi un altul. pe plan social, sunt o cvasi-sinucigaşă. nu am prieteni şi nu mă distrez. mă-nchid în camera mea şi-n planurile mele care rămân cam aceleaşi acolo, pe tapet. le deschid, le adulmec, le pun la loc. trofee virtuale. trofee pe care trebuie să …

între timp, viaţa mea curge ca un râu plictisitor şi ciudat, în apele căruia ai putea avea ceva şanse să te scalzi de două ori.

sunt propriul meu arheolog.

p.s.: izbiri livreşti recente: strategiile fatale de jean baudrillard şi bohumil hrabal (lectură savuroasă-n curs)

şi izbiri muzicale:

the lost song- the cat empire

the wine – the cat empire

everybody loves a looser-morcheeba (îmi sună…)

marble house- the knife (thx cristina că a avut sts cu videoclipul, e superb)

p.s2: imaginile-s , cum zicea călin, ca din casa din spuma zilelor…aşa arată…

e o conjunctie coordonatoare pe care-o iubesc si de care abuzez “si”. e si un adverb pe care-l iubesc. tot “si” il cheama. “si” asta, in toate combinatiile lui, ar putea sa duca la bun sfarsit progresia asta fortata, semanand cu gestul dement al unui om de-a manca pana plezneste, la propriu. fuck. asa-i cand incerci sa incropesti ceva obiectiv despre prima ta dragoste. e o faza egoista: mi-ar placea sa citesc pe toate blogurile macar o postare despre asa ceva. doar de n-ar fi atat de incalcit subiectul. atat de acoperit de prea multe ierburi si obiecte si interpretari si psihanalizari si “las-o balta”s si “move further”s care-i ascund “esenta”

(acum dupa ce am recitit textul anterior realizez unde-i era hiba, care-i erau carentele) contrar a ceea ce afirmam, folosindu-ma de sintagma cheie, si refacand in sens invers traseul chestiei asteia despre care i-am promis andrei ca o sa scriu (si e un supliciu, e teribil de greu sa nu redevin cum eram atunci, PENIBILA), nu-i vorba doar despre ce nu stiam, ci totodata despre ceea ce stiam, ceea ce n-am uitat, desi mi-ar fi placut sa. iar acum, cand imi dau seama ca dupa 6 ani de-atunci inca pot sa descriu fiecare detaliu vestimentar, fiecare grimasa (cu doar un album de poze ajutator la dispozitie) , inteleg de ce-am gasit intotdeauna inutila optiunea “delete”. n-are rost sa te prefaci ca elimini ceva din tine, n-are rost sa zici “ma pregatesc sa merg mai departe”. recycle bin e pe desktop, iti ranjeste cu bonomie, iti zice cum a zis el: “memoria e un tradator”. plus: faza imi aduce-aminte de o metoda de autoincurajare dupa o cura de slabire. cumperi un bax de apa si zici “atat aveam in plus. wow! iata cat cartam dupa mine”:) dar, destul de ironic, creierul plus inima nu tin cura de slabire. ce acumulezi, acumulat ramane. depressing enough, nu?

ceea ce stiam era putin dar era diabetic de siropos. stim cu totii care ti-s coordonatele pe la 13-14 ani. jurnale colective “de fete”, exclusiviste, intesate de secrete subtirele si superficiale, planuri pentru primul sarut (sa fie romantic, sa mergem la un suc, sa ne plimbam prin parc, sa nu fie cu limba, sa fie urmat de ceva dragut, ceva de genul “imi place de tine” desi e obvious sau, nu stiu, esti mult mai faina decat oana m. ) ) , amintiri despre cateva ocheada neimportante pe hol, in pauza mare, sau pe tribunele putrede, la campionatul de fotbal al liceului (tii minte meciul dintre 6 a si 6 b, cand “ala”, dupa ce-a dat gol, si-a dat jos tricoul si-a alergat la bustul gol 2 ture de teren, si mama ce va mai hizileati “tu” (eu) si “andra”, si-a dat seama ca-ti place de el, acuma si profu de sport stie, ai zis si tu atuncea ca e dragut andrei asta.) in plus, imixtiunea jocurilor “cu banul” sau “adevar sau provocare”, a ritualurilor care mai mult frustrau, complicand inutil cuvintele & gesturile, te transforma, incet si sigur, intr-o fiinta comoda, care lasa cuvintele monosilabice sa comunice, sec & economic, ce era de comunicat. mie imi cam treceau pe langa urechi zvonurile declaratiilor “din carti” sau “din filme”. lucrurile astea se petrec dincolo de o pelicula, respecta un pact, sunt pur cathartice, n-ai de ce sa le reiei in plan contingent, imi ziceam. tu n-ai nimic de facut la modul cerebral, nu trebuie sa gandesti in plus, ai parea desueta, te-ar lua in deradere, indubitabil ti-ar scadea sansele. relaxare, nepasare. sa fii sau, macar, sa te prefaci ca esti i n a c c e s i b i l a. asta era secretul. de asta musteau caietele exclusiviste. de idealul i n a c c e s i b i l i t a t i i, valoare imuabila pe care, la drept vorbind, nici chiar la 20 de ani nu esti pe deplin capabila sa ti-o insusesti. la 13 ani e greu, dar e fermecator, e sublim, e o binecuvantare sa scoti pe dinafara mugurii potentialei femei fatale in moliciunea si langoarea careia te-ai desfata cu-adevarat abia peste vreo 2 decenii. cred ca mie mi-a reusit “trucul” o vreme. atata timp cat i-am acaparat lui atentia, lui- despre care i-am promis andrei c-o sa scriu un blog, inca o data, pt ultima oara. atata timp cat, cum imi placea sa zic atunci, privirea lui a staruit in privirea mea…………………………………………………………………….

CUT!!! total bullshit siroposenia asta induiosatoare, si ce daca respecta adevarul istoric, adica autenticitatea pe care ma chinui sa mizez acum. e greu si neinteresant. adica e greu sa subliniez cu 2 linii groase si un evidentiator galben ca de data asta nu implicarea e baza. neimplicarea, in schimb, imi permite sa inaintez prin buruienisul crescut peste asemenea zacaminte radiocative pe care-am considerat ca-i mai sanatos sa nu le mai exploatez. dar si aceasta functioneaza pana cand ajung la “scris”. un soi de scris apatic-jurnalistic pe care nu l-am deprins. imi compromit blogul. imi vine sa abandonez tot, sa selectez textul si sa apas, fara regrete, pe backspace. stiu ca acum sunt o persoana de sex feminin (dovada/evidenta dureroasa- ce-mi place ambiguitatea celebrilor falsefriends din engleza),asadar, o fata cu inteligenta putina spre medie, scriind cu sarg diverse lucruri amuzante.

STOPJOC

change your heart, imi venea sa strig atunci in urma lui. si nu stiam piesa, nu stiam filmul, nu era ceva livresc sau naiba stie, furat, asumat aiurea. eu stiam numai senzatia asta de implorare aiuristica si irealizabila. cui naiba ii poti zice change your heart? cuiva in care ai decantat tu ceva, ceva ce n-a iesit. si-acum: fucking shit. ca la o formula matematica pe care n-o mai poti aplica si in exercitiul asta. senzatie trista (de abandon la care nu consimti, nu-i ca atunci cand te pui in postura unui catelus caruia-i zice stapanul vin repede inapoi si nu se mai intoarce, din pricina te miri carui Zodiac guy, nu revine ever ever ever). stare pe care acum nu doar o intuiesc, nu doar o dezgrop din mine, ca pe niste vasute din plastic cu care ne-am jucat de-a dezastruoasele bucatarese asta-vara, apoi a venit ploaia, am fugit in casa, cu genunchii juliti aproape vindecati am fugit usor, pishcareatza fuga de dupa-amiaza senina, a venit seara cu teama de omu’ din parc, omul cu blugi jerpeliti si saci ticsiti cu orice, au venit frunzele, boabele de struguri dulci-aspre-usturatoare, am uitat. satre pe care o stiu, pt care am o alternativa la care-atunci (uf) n-aveam acces. da, da, doua piese – beck si placebo- ce loud, ce shallow, vei zice, dar nu, nu, eu ascult muzica din fibre elastice, muzica sub care ti-e cald, ca primavara sunt hainele astea croite din sunete – “change your taste in (wo)men” i-as fi zis sau “change your heart, i need your lovin”, dar uite, habar n-aveam cum sa ma exprim scurt si la obiect. de fapt n-ar fi contat, din unghiul ala ma vedeam trantita pe jos. in sau cu dizgratie, cine mai stie. un gest rautacois asta, de-a fi lasata sa te surprinzi – tu, pe tine, your reflection- in cele mai dezavantajoase ipostaze.

dar da, ai dreptate, strigatul asta ar fi fost manifestarea mea pestrita, exteriorizata. materialul de suprafata, nu captuseala. captuseala de-un efect mai persistent, umfland materialul scos la inaintare, cel frumos, cel autosuficient, sau dimpotriva, botindu-l, electrizandu-l, lipindu-l de ciorapi, de piele, de pielea pe care o ingrijesti doar pt tine, nu pentru mainile sau atingerile altcuiva. mult mai intins, mult mai elaborat cantecul din interior, pe care nu-l stiam, dar care ma bantuia asa, ca pe-un castel negru si darapanat si neingrijit de nimeni decat de vreo babuta despre care se zvoneste c-ar fi nebuna. clisee dupa clisee, deci. si cliseul meu suprem. tipul (altul, dar strans, inghesuit, tasat sub acelasi cuvant minuscul si plin de misterul discutiilor prietenesti extra codificate: ‘tipul”) caruia i-as fi putut zice (sau despre care as fi putut gandi, tot la fel de reconfortat mi-ar fi parut) change your heart, this could be spectacular but it’s impossible. si daca stiam asta, astea suficient de bine incat s-o si rostesc? i mean, cu cat la suta ar fi fost mai putin penibil pt mine, cu cat la suta mai mic impasul comunicational, cu cat mai usoara desprinderea, acceptarea, toleranta pe care n-o mai promovez. toleranta la elementii straini ce bruiaza aparenta de perfecta omogenitate a unei relatii asa de incerte ca aia. ca alea. si acum, i see this (ca tot postul de la o imagine mi se trage, e firesc sa abunde in verbe sentiendi de genu asta…): o poza cu cineva (si cu mine). il decupez cu grija. si nu stiu in ce mom, unde se declansaeaza obsesia: in imaginea lui concreta, a corpului cu toate trasaturile distinctive, sau in decorul in mijlocul caruia el apare spectral, o silueta goala umpluta de “ce voiam eu”. unde anume se instaureaza fetishul, perversiunea acestor reveniri asupra unor “vise uitate ale altcuiva”?. ma-ntreb in scris/ ma purific de ceva greu de explicat.