imi place mult ce i-am scris, senzaţia de autenticitate & onestitatea golită de artificii. plus sentimentul de vara trecută. îl postez aici…

intro: inainte sa citesti mailul, downloadeaza-ti piesele:) :

blackfield – cloudy now
radiohead-pearly
air-ghost song
air- dead bodies
air-clouds up
noir desir – elle va ou elle veut
hooverphonic – 2wicky —si incearca sa le citesti while reading. efect dramatic garantat. pupe mici si shegute:*

nu stiu de ce (sau ba da, stiu, dar te tin in suspans:P) azi am avut sentimentul ca s-a intors inapoi tot timpul ala “deplans”. au reaparut, de fapt nu, s-au postat in fata mea, impunatoare si ferme, chestii minore, da da, minuscule, insignifiante, dar al naibii de pregnante, si mai ales al naibii de bine conservate acolo intr-un buzunaras un pic spart- un pic petecit cu amintiri pe care, no matter what , nu le poti recupera, parfumuri, arome, imagini pe care ti-ai fi dorit la un moment dat sa le “capturezi” si asta pt k tin de un paradis temporal, sau o bucla temporala in care traiai asa, la limita fantasticului. asa traiam eu acum 7 ani (ce cifra!) si asta pt ca universul meu stramt si mlastinos – casa, spatele blocului, scoala 3, posta, diamarisul&zona teatru, om-ul se largise, contaminand si lumea aia nou descoperita cu magia mereu si mereu potentata de fantezia aia pe care nu am pierdut-o, dar care acum, of of, produce cyborgi sentimentali, femei-papusi, dystopii si monstri…si uite ca o gramada de lucruri asociate de anul ala “rotund” (2000) au venit inca de ieri, mi-au taiat calea agresive, sau blande, bine primite sau ofensatoare. a inceput cu evu.things change, people don’t. oamenii devin mai buni in propriile limitari tragice. si eu fix cu pieptul de gratiile acestor limitari (le insira liiceanu f fain) am dat knd l-am vazut pe evu. de ce n-am putut alege sa ma nasc altundeva? sa nu ma confrunt cu intruparea scriitorului proletcultist/autist/anodin/cabotin? mutantii regimului trecut…anyhow, dupa asta a fost papusa dezmembrata. azvarlita acolo k dintr-un fel de aranjare dupa reguli proprii a lucrurilor exterioare si-a celor interioare. tipic misticismului meu puberal. si un fel de simbioza pe care am simtit-o in momentul ala intre mine si andra. sentimentul k tzoalele astea dramatice pot sa devina jafurile demotate si lalai si baietesti p care le purtam atunci. stii…un fel de metamorfoza. iar azi…azi..parfumul ala despre kre credeam k s-a pierdut. toneta de inghetata. si, colac peste pupaza, nepotul monalisei, pe care l-am vazut ultima data akum 7 ani, si kre era f bun prieten cu mine&dan, adik, practic, ne-am facut kteva veri impreuna prin om si la computer, s-a intors din spania, unde a plecat atunci, in 2000, k sa stea cu ai lui, a venit p la noi…m-a deprimat cum a zis “knd am plecat eu, tasha era pui”. iti dai seama? tasha era mica. si eu eram mica. si dan. si-acuma….:-< toate astea s-au strans asa, k niste reziduuri binevenite, ti-am mai zis eu o data k mi-ar placea sa strang la un loc multe elemente dinmulte vremuri faine, dar doar asa, just for a while, pt k nicio utopie nu-i sanatoasa:P de fapt, vremurile alea nu erau feerice. imi amintesc kestii destul de creepy de atunci. dupa pasti, am mers la un vernisaj de arta fotografica, erau acolo tot felu de artisti super-boemi, ma simteam cam ciudat. tin minte k purtam un top alb, k de furou, luat de printr-un second, si niste blugi. si k mi se parea k-s prea ferchezuita. era straniu rau de tot. atatia oameni frumosi si eu…mi s-a pus pata sa devin si eu asa, boema, rashchetata, jerpelita, cu pletele-n vant si sandale romane si tricou decolorat:)) intr-o alta zi, 5 mai, am mers cu maica-mea la piatza. se zicea k atunci se aliniaza planetele, marcand momentul inceputului “apocalipsei”. toata ziua am simtit-o cumva incarcata. in drum spre piata, pe lipscani, era f cald. am vazut-o atunci pe-o batrana din oras ale carei fete, gemene, sunt ambele oarbe. masive, inalte, deja imbatranite, identice, dar mai ales OARBE, deci straine, k din alta lume, se sprijineau de ea, de bratele ei. maica-mea a zis “grea cruce are si femeia asta”. mi s-a parut super-creepy. toata ziua m-a urmarit imagine asta. si un fel de repulsie. dup’aia, knd l-am citit pe sabato, am inteles k i wasn’t the only one:) apoi toata ziua am stat pe scari, in fata blocului b3 (cel kre se vede de la geamul camerei mele), am mancat o vafa cu vanilie, am povestit cu andreea (fata kre e la arhitectura in bucuresti acum..). alta amintiri “charged” de semnificatii aU (later edit: aici aveam un typo pt care cer scuze) fost dintr-o zi de mai tipica, incepand cu soare si sfarsind cu furtuna, knd am mers cu toata scoala de arta la castel k sa pictam. am facut niste kestii destul de fantastice, dar voalate, nereusite din pct de vd naturist. m-am simtit lame. cred k atunci am avut primul fior legat de fragilitatea si anemia talentului meu la desen. m-am intors acasa oarecum separata de restul grupului, m-a prins ploaia si m-a udat pana la piele. strazile erau goale, realmente goale, sau cva m-a facut sa le simt k atare. purtam un tricou negru cu decolteu patrat si niste pantaloni din in, bej. erau niste haine anoste, asa, simptomatice pt debusolarea, deruta si sentimentul k ceva nu merge…avusesem un fel de conflict cu ai mei. pt comportamentul iresponsabil, interesele perisabile, obsesia pt andrei (love was obsessive ever since those days:))) pacat k mi-a luat prea mult k sa accept felul asta de a fi) . taica-mio mi-a cerut sa transcriu tot ce mai scrisesem. s-a declarat nemultumit:( e adevarat, ma cam fortzam. de-atunci am liniste sufleteasca doar atunci knd poezia curge. knd vine peste mine si ma trezeste-n toiu noptii si ma obliga sa pun mana si sa “bag”, kiar dak o sa ajustez gandul ala de o mie de ori:) uda pana la piele, n-am reusit s-o impresionez p maica-mea. mi-a vbit tot dur, k in ajun. si m-am deprimat. dar asa, serios, cu maturitate. aveam si-un jurnal. l-am pierdut in conditii suspecte:)) alte lucruri se leaga de mersul cu bicicleta zilnic in curtea liceului 3, cu pegasul meu roz… aveam o camasuta exact aceeasi nuanta, si niste jeansi verzi cu flori mici roz, un pic evazati. asa ieseam. prin spatele atelierelor erau niste forme pe care le asociam cu niste roti specifice locurilor de joaca, doar k maro, intunecate, dark. era si hoitul unei broaste testoase acolo. eu o observam in descompunere. si ma fascina mirosul ala dulceag, de putreziciune. la un moment dat a ramas din ea o carapace. ma uimea faptul k o broasca atat de mare si-a gasit sfarsitul tocmai acolo. si-asta ma fascina. ma mai fascinau “lolitele” liceului: noemi si maura, amandoua blonde, mâţâite si fashion-victims. adevarate legende urbane. maura se pupa pe-acolo, printre pomi, cu un iubit de-ai ei, mult mai mare, in mod cert. ii spionam din mers:) si ar mai fi lucruri, pe astea mi le-am amintit acum. vin asa, cu o senzatie de racoare si un parfum pe care le stiu, si le mai simt, dar nu se mai intregesc pt k acum sunt pragmatica. si realista:) si visele mele noi sunt underconstruction. si cele vechi au trecut in dimensiunea contingentului.

sunt pe cale să scriu ceva tragistic. ceva ce poţi scrie numai când fundalul din spatele tău e una dintre acele tristeţi indicibile şi neobiectivabile, adică profund subiective, adică una dintre acele întunecimi cu statut incert, ca o tumoare despre care nu ştii încă dacă este malignă sau benignă. sunt pe cale să scriu ce se scrie atunci când eşti obligat să înfrunţi articularea fonică a unor realităţi pe care ai prefera să le ţii ascunse în stomac, să te zgârie, să te răscoleasca- exact cum e atunci când ţi-e rău şi te chinui din răsputeri să nu verşi pentru că ceea ce iese din tine are un gust insuportabil. mi-e dor, dor, dor – culmea!- de adolescenţa pe care aş fi putut-o avea şi de care n-am profitat. de teamă? da. din comoditate? da. din conformism? se prea poate. dintr-o asceză rebelă? cu siguranţă. din lehamite? mai degrabă din sindoromul specific vârstei “oricum-nu-asta-e-viaţa-adevărată”.

la sfârşitul unei zile în care n-am făcut nimic pot zice că ştiu cum o să mă simt la capătul unei vieţi în care n-am făcut nimic. nu sunt fatalistă, dar cum ajung în faţa tastelor, cum îmi vine să exoricizez toate spaimele pt. care – gest involuntar şi cretin- mă trezesc muşcând un colţ de plapumă noaptea. sau muşcându-mi buzele până le însângerez. în liceu n-aveam încă probleme care-ţi creează sentimentul de muchie pe care te mişti cu un gol de câteva sute de metri adâncime sub tine.
de ce e bine să-ţi fie teamă la vârsta asta?

de oamenii răi pe care nu-i poţi deosebi de cei buni. de cărţile proaste pe care le-nghiţi ca pe delicatese prea fancy ca să le-nţelegi. de bursa care nu-ţi acoperă nevoile extinse de-alungul unei luni întregi. de prietenii de care te înstrăinezi. de oamenii pentru care nu însemni nimic şi în care-ţi pui toate speranţele. de etichetele greşite. de etichetele care te recomandă drept un produs ratat. de faptul că s-ar putea să fii un eşec total. de relaţiile care-ncep bine şi se termină urât. de relaţiile pe care nu le vei uita. de următoarea obsesie. de următoarea mare dragoste care te va distruge (aşa zici tu). de bărbaţii frumoşi. de femeile foarte frumoase. de concurenţa neloială. de instabilitate. de clişee. de conservatorism. de rebeliune, într-o aceeaşi măsură. de prostul gust. de muzica neadecvată. de nostalgiile la vedere. de lipsa excentricităţii. de modelele pe care le urmezi fără să-ţi dai seama. de inluenţe proaste. de influenţe care nu duc nicăieri. de cum s-ar putea să nu faci ce-ţi place. de regres. de involuţie. de moartea năpraznică. de infertilitate. de boli venerice. de vânzătoarele pisăloage. de profii subiectivi. de cosmo girls.

când te-ntâlneşti cu toţi monştrii tăi absurzi e greu ca, din laşitate, să nu te racordezi la vreun sistem de valori în care nu crezi. de-aici oboseala şi frica. de aici nevoia de blog.

ăsta e sfârşitul demintăţii umane.

i know a ghost can walk through the wall/ yet i am just a girl still learning how to fall

acum 5 ani aveam un obicei aproape ritualic de a citi stănescu pentru a găsi răspunsuri. poate şi pentru că era o poezie accesibilă tocmai în subtilităţile ei prea învelite-n multe straturi de ceapă, prea uşor de ignorat (din păcate). mulţi dintre cei care pozează (încă) în postura de adulatori ai liricii lui sunt neofiţi sau solipsişti. dar felul în care-l receptează e simpotomatic, zic eu, pt ceea ce se întâmplă când unui produs literar i se suprapun/ adaugă (abuziv, de multe ori) virtuţile unui mit urban. e ca şi cum ne-am preface că avem ochii lui şi că privim pe fereastră cu ei (ca să parafrazez din…dar mai bine ziceţi voi din cine- that’s interactivity ca într-a 5a) în fine, revenind, cred că e o vârstă la care obsesia pt un autor o dezvolţi- tot aşa cum ziceam în postul aterior- autoreflexiv. pentru că ai nevoie de un reper obligatoriu fictiv, deci proteic, deci uşor de mulat pe formele controversate ale personalităţii tale insuficiente sau exagerate pe alocuri, exact ca trupul puber în care eşti captiv la vârsta aia despre care vbesc. anyway, nu vreau să îi acord lui nichita stănescu un spaţiu blogistic arid, tern, steril, clişeatic, formule excesiv de reverenţioase. el e, totuşi, un poet pe care l-am iubit şi care a ajuns, treptattreptat, să mă plictisească. poate că aveam o relaţie prea confortabilă cu poezia lui, prea rutinară. poate că eu însămi am ruinat idila cu scepticismul otrăvit de mai târziu, sau poate că am încercat un soi de pudoare, de retragere, de cedare a locului altcuiva fictiv, care să mai caute răspunsuri virtuale . dar mi-e şi o niţel infatuată lehamite faţă de superficialii care prea şi-l apropiază, prea-l adoptă cu o uimitoare lipsă de prejudecăţi, prea refuză să fie realişti şi să opereze o minimă distincţie între acum şi timpul căruia i se adresa nichita, căci, cu tot cu accentele ei vizionare, vremea poemului neomodernist s-a cam stins. : iar a-l imita acum e un rateu, un gest anacronic.

plus: e clar că rezumându-ne la poeziile de dragoste transpuse pe muzica lui alifantis nu putem pricepe mare lucru. so, stop saying i heart nichita doar pentru că i-aţi zis cândva iubitei iubitului “şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”:P
în fine, sper că abordarea mea seacă n-a rănit vreun suflet sensibil, pt că am decis să-i dau copy paste unui poem de-ale lui care, după atâta amar de vreme (toamna 2002 , pe când citeam cărţi despre antichitatea greco-latină şi daco-getă…) continuă să-nsemne ceva pt mine:

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

(me – when desperate)

intro

l-am acuzat pe frate-mio de un narcisism atroce care domină orice pasiune a lui (şi e destul de prolific în a-şi crea şi cultiva pasiuni de lungă sau de scurtă durată, dar întotdeauna de o mare intensitate). l-am acuzat că toate obsesiile lui sunt autoreflexive. că se îndrăgosteşte de lucruri numai în măsura în care ceva exterior îi confirmă faptul că le-ar putea şi poseda. că fiecare nouă pasiune a lui e un mod de a se autoinvesti cu puteri magice. zicea cineva că devin narcisişti numai aceia care nu se pot iubi îndeajuns. aceia care au nevoie de-o imagine dublă, artificială a lor, pe care s-o utilizeze ca pe un paravan pus peste adevărata lor identitate. în cazul ăsta, imaginea pasionatului, a colecţionarului de obsesii.

dar eu? eu cum mă îndrăgostesc? cum ajung la atâtea obsesii care, ca nişte capsule de cianură, se sparg şi se dispersează în tot spaţiul meu vital, invadându-l cu violenţă şi un soi de ferocitate. ca nişte viruşi a căror singură şansă de evoluţie este aceea de a distruge locul care-i găzduieşte cu atâta prinos de mărinimie. sunt un teren predispus pasiunilor intense. şi toate reacţionează la sterilitatea de carton, la goliciunea mea prea goală ca să nu fie o glumă, o butaforie, multipilcându-se la infinit, aidoma celulelor canceroase, metastaziând corpul ăsta emoţional pe care-l iau în stăpânire. so, ce-i cu atâtea istorii despre iubiri ce dau în colaps? am decis să exorcizez spaima de toate lucrurile în care cred şi care, cum încep să le iubesc, cum se dizolva într-o mare ţesătură de semne obsesive.

moto: puberty’s a phase. 15 years of rejection: that’s a lifestyle

antimoto: tu, umbră tăcută şi dragă….

există oameni care au spus tot ce aveau de spus, care şi-au executat partitura cu o seriozitate hiperreverenţioasă , apropiată de conformismul excesiv cu care actorii amatori respectă întocmai litera scenariului, neîndrăznind să improvizeze. genul de conformism care ne plictiseşte groaznic şi care ne obligă să le spunem, aidoma membrilor juriului unui concurs prestigios acelui cadidat care nu se potriveşte “mulţumim, ajunge”. pe ei îi vrem plecaţi (şi chiar pleacă, chiar îşi strâng lucrurile şi-o iau la sănătoasa). pe ei îi mai acceptăm imaginar (şi asta numai după un serios examen de conştiinţă) în alte paradigme şi sub cu totul alte raporturi. ne-au fost iubiţi, nu-i mai tolerăm virtual decât ca amici, cunoştinţe sau, în cazuri mai obişnuite, imbecili, idioţi, fustangii, calici, ticăloşi, retardaţi, cretini, stupizi, viciaţi. numai amintirile în care au fost AŞA sunt de păstrat. desigur, şi-n cazul lor era o vreme, dinainte de restaurarea fericitului regim al uitării şi indiferenţei puţin îndârjite, în care îndrăzneam încă să proiectăm pe toţi pereţii camerelor noastre cu dorinţe obscure- scenarii, filme,diapozitive cu ei şi noi în ipostazele de cuplu de cre-am fost văduviţi. şi vreme este să te lamentezi, şi vine o vreme pentru a-i da dracului. atunci se produce de-clickul. vine fraza, discursul fatal pe care nu-l prevăzuse nimeni şi nimic în scenariu. vine întrecerea măsurii, prea-multul care e duşmanul multului. specatculosul, obscenul, inutilul. provocarea, prejudicierea, ruptura definitivă şi irevocabilă (ca şi cum despărţirea fixă, normală ar fi fost un soi de judecată particulară, iar asta e apocalipsa). şi de-aici încolo moştenim pământul virgin al relaţiilor ce vor urma.

există însă şi oameni care nu şi-au consumat suflul, elanul, limita de cuvinte admise. oameni care-au dispărut din vieţile noastre aidoma unor copii morţi în faşă, sub forţa unor sinistre şi malefice forţe indicibile, tentându-ne să le punem pe seama vreunor blesteme şi să oftăm “mai avea aşa de mult de trăit” . mai aveam aşa de mult de străbătut împreună. suntem nostalgici după virtuţile dezavuate ale necromanţiei. ne-ar ajunge un semn că umbrele astea personale n-au trecut styxul, ca să vrem să le chemăm înapoi, cu orice preţ – înapoi, ca să le recompunem venele, arterele, capilarele, fibrele, muşchii, organele vitale, ochii în orbite, carnea pe scheletul amintirii lor tot mai precare (numele, scurte date biografice, câteva fragmente de conversaţii particulare semănând din ce în ce mai mult cu nişte simple bolboroseli). să-i întrebăm ce se vede de dincolo în ce ne priveşte. să aflăm ce nu facem bine. în dragostea ciudată şi periculoasă ca un sânge de alien amestecat cu sângele nostru. indiferenţa lor e viaţa de apoi a dragostei lor. obsesia pentru umbre- ceva ca o variantă necrofilă a iubirii platonice.

adică unii oameni mai activează pe terra incognita care suntem iubind ca nişte cadavre emoţionale de care ne re-îndrăgostim once they’re gone pentru că le presimţim cu un fel de sordidă voluptate nemişcarea, destinul împietrit rămas definitiv în mâinile noastre. pentru că ne asumăm din start acceptarea oripilantă a obscenităţii supurale pe care descompunerea lor o implică, dar asta numai fiindcă avem nevoie de frumuseţea fragilă a moaştelor rămase-n urmă. îi presăm în noi ca pe nişte flori rare între paginile unei cărţi enervante sau dureroase pe care din motive obiective/subiective n-o s-o mai deschidem niciodată. şi cred că acesta ar fi, printre altele, tâlcul piesei “i fell inlove with a dead boy”.

faptul că nu mă lipsesc de plăcerea brodării de ficţiuni în jurul unei foste realităţii pe care n-o mai pot reprezenta acum demonstrează că nu pot să ader la gruparea sinistră a frigizilor mulţumiţi cu ce au. accept o plăcere străină, înfiorătoare, venită de pe un teren la fel de steril ca lumea dezvoltată într-un roman. deci, concret, faptul că mai imaginez uneori scenariile unui come-back compensatoriu universului dezolant compus din date şvaiţerişe ale primei mele experienţe cvasi-erotice întru adularea unui băiat în urmă cu 6 ani nu face din mine o iubită mai puţin fidelă lui călin (care face totuşi parte din paradigma mea actuală, asta în care evoluez ca o persoană reală, în care pot să exist cu maximum de eficienţă), la fel cum recitirea unei cărţi dintr-un capriciu nu mă transformă într-o obtuză redundantă. (much much much later edit: pe dracu, asta era un soi de cine se scuza se acuza!)

nostalgia. ca şi cum ai pune pe repeat melodia ta preferată în timp ce faci ceva cu adevărat esenţial. & that song can’t last forever

(me-when skinny:-<)

ok. azi am avut o zi faină. una din zilele-n care faptul că i’m older but no wiser nu mă deranjează. una din zilele-n care beau o cafea şi n-am nevoie de a doua a treia a patra. una din zilele pe care un post de blog reuşit plus coerent le-ar împlini definitiv. oameni buni, i don+t have a real life şi promit că asta n-o să mă transforme într-una din ex tocilarele alea pe care faptul că au vise interesante le satisface îndeajuns încât să renege sau să ignore acest i have no real life complex. dar am avut un fragment de viaţă ca la carte. ca-n filmele cu oraşe mici şi copii prea buni pt spaţiile alea dezolante. şi fragmentul ăla se cheamă TRUE FRIENDSHIP cu cea mai mishto fetiţă, adolescentă, rockeriţă for a while, îndrăgostită şi romantică incurabilă (deşi n-o să recunoască decât cu mari rezerve—–de vin), hipioată maidaneză (dadadadadadadada), şi future fame fatale slash fabulous girl in a big city slash successful friend la care o să apelez când salariul de profă n-o să-mi ajungă hahahahaha (don’t hit me) pe care o cunosc. ANDRA aka, după propriile şi îndelung repetatele-i cuvinte –OMUL CARE M-A SCOS DIN PESIMISM–(şi e ceva să scoţi o olga de 11 ani, adică mai mică şi mai rotundă decât aia de 20, no differences whatsoever în rest din găleata cu nu-uri). eu şi-acum când vorbesc cu prima mea dragoste îmi place să aduc vba despre ea (deşi, mnoh, tipul e absolut apatic, cred că-s încă una din fătuţele pe care le-a făcut să se simtă miezul universului în îndelungata-i carieră de don juan de marco) şi asta pt că andra exista atunci în aceeaşi manieră în care există acum pentru mine. seasons may change, dar eu şi cu ea suntem infatigabile.

de aceea, e logic să îi dedic un tribute-blog pentru serviciile aduse în direcţia îmblânzirii sau stârpirii comunităţii de omuleţi malefici care mă invadează din când în când. andra e un om care m-a contrariat şi cucerit zilnic. serios. se ataşează de lucruri şi oameni nepotriviţi (inclusiv eu) şi rămâne aceeaşi. n-o ia niciun vânt al schimbării. orice face poartă amprenta ei. o văd în bucureşti şi e tot andra, care nu ţine cont de epoci şi spaţii şi există numai ea cu lumea ei, şi-n sensul ăsta al unei autonomii fascinante evoluează. iar lumea ei e o foaie pe care-s scrise rotund nişte versuri faine din nuştiuce cântec (nu ştiu pt că nu zice. zice “îs dintr-o melodie” şi gata. cică a uitat-o. cică o cântă o tipă. that’s andra.). sau e un tricou fain pe care “mi l-a luat maică-mea”. nu ştie de unde, s-a trezit fain îmbrăcată şi e chill. nu insista, nu ştie de unde… sau e un păr buclat şi o făţucă preocupată care se luminează când vede un om sau lucru şeguţ. sau e o sumă rezultată din bucurii infinitizemal de simple (un plic cu ceai de vanilie sau o floare dintr-un potpourri) pe care le colecţionează cu suflet. sau un tablouaş pe care, dintr-un impuls spontan şi drăguţ, îl xeroxează. sau o frază aiurea scrisă pe diagonală la spatele unui caiet de fizică. o frază cu proprietăţi mistice. o frază căreia nu ştii de ce îi adaugi epitetul “cheie”. andra are geniul de-a vedea lucrurile mici pe care ceilalţi le ignoră. ea le-ar fi făcut cu mâna omuleţilor din clipul lui moby. de-aia o iubesc.

***

şi-acum la final, că tot ziceam despre prima mea dragoste, iată o temă la care am meditat azi. există în vieţile noastre de ex tocilari şi ex neînţeleşi anumite iubiri “literare”, pasiuni pentru oameni cu care suntem/am putea fi perfect compatibili, dar alături de care nu ne imaginăm stând în pat şi făcând exerciţii pt coapse,sau purtând o mască anti-acneică, ori cămaşi de noapte nashpa sau iegări jerpeliţi, oameni pe care nu i-am gândila până se sufocă şi pe care nu i-am săruta nespălaţi pe dinţi pentru că, în mintea noastră, ei sunt plasaţi pe undeva prin zona consacrată divinităţilor. şi apoi, uităm cum arată dar rămâne ideea de “ăla”, “aia”. ştim că dacă i-am putea îmbrăţişa omeneşte n-am face-o. ştim că dacă ne-am putea sacrifica o noapte pt ei (adică sub, deasupra or whatever) n-am face-o pt că, you see, în fond ne revoltă blasfemiile de orice tip. şi pentru noi, care credem că viitorul nostru e cu oameni nu cu luceferi (faptu că luceafărul a mers mii de ani lumină pân la demiurg a cam ultragiat-o pe cătălina, nu credeţi? adică de ce să-ţi aştepţi iubitul din stele- ăla pe care-l văd şi după care suspină încă o sută de fete timide şi virgine, când există un om potrivit, din carne şi din oase, palpabil, frumos, available şi îndrăgostit- tot omneneşte vbind- right there. cătălin, pe care l-aş fi ales şi eu negreşit , nu era chiar atât de idiota pe cât l-au făcut exegeţii să pară. era doar previzibil. era OM. avea acnee. ca şi cătălina. ). în sex & the city ar fi fost realist ca big să nu-i spună lui carrie “you are the one”. aşa ceva e abuziv. viaţa nu conţine fraze din astea. gândurile noastre date pe repeat da. sta e frumos şi fermecător. de-aia avem nevoie de iubiri de hârtie. de literatură. ca să mai putem vedea filme, ca să mai putem citi romane, ca să nu devenim autosuficienţi. de-aia personajele noastre nu spun “olga e aleasa” ci “olga e o fată care-a fost o vreme obsedată de mine. neimportantă”. that’s the best part of it. toastez şi dau un link pt asta. pt ăştia. cei care ne fac catharsisul necesar şi plauzibil

eu, ca si castelele din scotia, sunt valoroasa doar populata de stafii. prietenoase si neprietenoase, excentrice sau tacute, ele stau acolo si impanzesc locul. ma inghesuie pe scaune si in pat, imi fura spatiul vital si mental, se catara pe mine si ma poarta prin locuri taioase. orasul asta e un camp minat. o lama pe care cu receptivitatea mea, o ascut necontenit. practic spectrele care tin de mine, care ma obliga sa nu ma imprastiu, sa nu ma pulverizez , sunt continuturile cele mai speciale ale personalitatii mele. am grija de ele si le ofer ofrande virtuale de vin si miere. le intalnesc la raspantii si cu jertfele mele incerc sa le mentin vizibilitatea. sa nu uit. iar textele despre ele sunt un soi de colosi din cuvinte. imaginile lor refacute, verticale, cumva inspaimantatoare.

pretenţii prea mari avem de crăciun

nu ne mai dorim iarna cu suita ei de sărbători şi dezastre bacchice până când nu apar primele semne că în mecanismul timpului cel tern se defectează ceva şi totul redevine “ca altădată”. altădată oraşul se transfigura, de ţi se părea că e geamănul spaţiilor miraculoase desenate cu tuşe subţiri în cărţile de poveşti. altădată luminiţele – despre care azi ştii că sunt montate nicum altcumva decât cu nervi şi înjurături- erau un cadou bine-meritat pentru truda de a fi învăţat poezii şi de a fi desenat brăduţi împodobiţi. altădată armonia de acasă contrasta cu întunericul necunoscut de dincolo de geamul pe care ţi se părea că prin nămeţi, în fapt de seară… altădată n-aveai acceas decât la un ajun de jucărie, cu dulciuri şi cadouri pe care le desfăceai unul după altul, fiecare adăugându-se unei liste imaginare pe care urma s-o reciţi oricui te-ar fi întrebat. acum rămân numaoi câteva plăceri confecţionate anume pentru recompunerea acelor stări care veneau firesc, într-o lume al cărei trup se decupa din iarnă ca o compilaţie de gesturi încărcate de acea scarcalitate păgână şi nefinisată în care cred copiii mici. îmi place acum să privesc ferestrele cartierului meu, dincolo de care sclipesc brăduţi subţiri şiu anemici, plini de beteală. îmi place să mă gândesc la parcul plin de zăpadă la capătul căruia era aşezat un frumos carusel pictat cu scene din basme. îmi place să îmi restaurez amintirile astea vechi. să le valorific aici aşa cum expui nişte bijuterii de plastic pe o tarabă, cu pretenţia de a le zice “antichităţi”. ca în enigmaticele felicitări retro cu cerul întunecat şi luminiţe feerice la geamuri erau ajunurile de odinioară. ca nişte vise pe care le continui voit într-o realitate ca o cameră vătuită.

prietenii

mi se pare că de sărbători prietenia capătă un aspect mult îmbunătăţit, ca o condiţie sine qua non pentru trecerea pragului. iar prietenii de departe, reuniţi, o da, iata un clişeu pe care aştept cu nerăbdare să-l experimentez ca sentiment central al crăciunului & anului nou de acum. ni se pare că suntem singuri mult timp într-o mulţime informă. că individualitatea pe care mizăm în majoritatea timpului se converteşte într-un statut ingrat în preajma unor momente care se construiesc în şi pe schelele solidarităţii (da, e un cuvânt prea mare). e interesant cum tolerează crăciunul toate kitschurile în faţa cărora strâmbăm din nas, de obicei, şi cum ne entuziasmăm noi, cun le dorim, primi şi elogiem.

daruri

există o vreme când îţi place să primeşti cadouri. şi o alta în care te stresează actul mutual al darului (read marcel mauss- eseu despre dar). cât de creativ poţi fi într-o lume a surprizelor formale? într-o lume în care îţi place să-ţi faci singur cadouri scumpe, ca pe un răsfăţ care-ţi revine ţie, numai ţie. and yet you are alone. so very alone.

există o vreme când simţi ceva prin hârtia care acoperă un dar de crăciun. o păpuşă pe care să încerci s-o înveţi să vorbească sau un pullover croşetat în casă. şi o alta când te întrebi dacă punga cea roşie se asortează cu eşarfa meli melo cumpărată pentru mama ta.

există o vreme când fiecare plasă de sub brad are un conţinut magic, o însemnătate pe care o vei regăsi peste timp numai în primele zile ale unei poveşti de dragoste, când el te sună şi se bâlbâie la telefon, şi tu ştii că nu voia să-ţi comunice nimic, poate doar un lucru simplu, cum ar fi că îi pasă de tine, ţine la tine, îţi dă o identitate pe care n-o bănuiai ulterior. face din fata de cenuşă o prinţesă de lumină.

darul meu preferat…era un mic tablou cu ramă de carton, proptită ca să stea bine, cu scobitori colorate…”îţi place?” m-a întrebat emoţionat piciul care mi-l oferise. “am consumat o groază de culori ca să-l pictez”…mai erau şi alte daruri – într-un an, un cuier strâmb împodobit cu fire de lână răsucite, în alt an, o cutie de chibrituri acoperită cu petice şi perle false- apoi, dintr-o dată, darurile făcute în casă au dispărut. primesc şi acum daruri de Crăciun. sunt alese cu grijă. sunt împachetate frumos. sunt lucruri folositoare. o, dar cât îmi doresc să mă aplec pentru a primi un dar de carton, cu culori ieftine. (Erma Bombeck – La capătul glumelor)

podoabe

mergem împreună la cumpărături. vedem globuri noi, dar le căutăm pe cele care seamănă cu globurile veterane, tot mai oxidate şi mai urâte an de an, dar strălucitoare şi fascinante prin amintirile pe care le-au reflectat. prin chipurile noastre vechi oglindindu-se “bombate” în suprafeţele lor colorate. scoatem podoabele de pom din debara şi între şerveţelele care le protejează căutăm crenguţe din brazii trecuţi. căutăm sfârşitul unui astfel de timp enclavă ca să-l înnodăm de începutul lui din anul ăsta.

iată ce-i scriam lui călin anul trecut, după consumarea fiolei cu bucurie de iarnă:
ma gandeam ca daca nu-mi intrerup invatatul ca sa scriu acest mail, impresiile din zilele astea ca niste apendice bolnave ale sarbatorilor se vor topi, se vor invalmasi intre alte idei, tot mai pragmatice, tot mai legate de scoala si, in sfarsit, nu vor mai fi nici pregnante, nici asa, cvasi-poetice, doar imagini care se vor adauga unui alt folder de imagini nefolosite, stocate acolo, just in case (what case? cred ca povestile noastre intempestive, pe la 4 dimineata, sau la un suc/vin fiert/ceai<mmm>)

dupa ce se consuma entuziasmul, dupa ce te bucuri atat cat trebuie, in doze ideale, orice ramasite ale bucuriei capata un aspect clownesc – la asta ma gandeam azi uitandu-ma, de la etajul 2 la cladirii vechi a liceului, la casele din chizid (bucata neumblata pe jos, necunoscuta, a cartierului), inca luminate de diverse instalatii de craciun. ma gandeam si ca cei care le pastreaza trebuie sa aiba asa, o dimensiune infantila a nostalgiei (ca si mine, de altfel), sau ca au copii al caror imaginar nu vor sa-l brutalizeze cu o intrerupere asa, spontana, a mirajului sau…cine stie? (ceva de genul asta faceau si ai mei, farmecul disparea treptat treptat, intai ornamentele- crengutele de brad de la usa si olginzi, apoi bradutul era despodobit, dar il mai tineau pe balcon o vreme, cu hartii de bomboane cu tot – ceea ce imi parea, si mi se pare inca, extrem de trist, am o senzatie de pustiu, de hollow-pana ce, la un moment dat, il luau, fara stirea noastra, sub pretextul ca l-a luat mos craciun si k ne va aduce la anul unul simai frumos. toate astea ca sa ne scuteasca de imaginea bradului sprijinit de containerul de gunoi – deprimanta si definitorie pentru bilantul asta sentimental de inceput de an gen “and now what, ca o iau de la capat?”)
strazile sunt foarte goale in hd. portiunea cu case din om era de-a dreptul “deserted” (niste geamuri deschise, niste brazi pe balcoane, ramasite de mos-craciuni chinezesti pe geamuri, urme de scotch acolo unde au fost ornamente – omul de zapada care imi placea mie mult,pe un geam din o.m, de exemplu)
mi-ar placea sa ma plimb mult, sa am timp pt asta, prin om, chizid, spre castel. mi-ar placea sa mai existe mini-comunitatile alea de rockerei sau blackeri de prin deja-vu, pe care ii priveam de la distanta dar, cu care, atunci cand interactionam, aveam senzatia ca sunt niste fiinte care mi se opun, care imi starnesc un fel de interes. mi-ar placea ca andra sa fie prietena cu ioana si sa iasa in oras, si sa ies si eu, once in a while. ca de acum 2 ani, knd, intre cafele, ciocolate calde si pepsi light, iarna de “alt fel”, de dupa anul nou a trecut mult mai usor. credeam ca liceul n-a insemnat nimic, ca a fost o gaura neagra in my personal history, dar acum, ca e din ce in ce mai departe, incep sa umplu spatiile pe care le credeam anodine, istoriile repetitive. dar despre asta iti voi mai scrie.

şi la acest patch-work din fabrica mea de nostalgii voi mai lucra. sunt plină de cuvinte pe care nu le pot cristaliza.

în weekendul de fix acum un an s-a lansat cartea mea.

cum am aflat?

wow, that’s the funny part. eram de ceva timp deprimată, convinsă că ceea ce scriu e bun de folosit în scopuri casnice/igienice, că niciodată n-o să fie valabil, că poezia e o etapă (şi, da, e o etapă…), că face parte din specificul sărbătorilor dyonisiace ale adolescenţei, şi gata, într-o zi vocea aia intrinsecă şi enervantă o să tacă, o să lipesc gura aia rujată care vb. în mine cu leucoplast, nicio tragedie, won’t (?) look back in anger. îi trimisesem manuscrisul lui tzone din iulie, dar îi trimisesem încă vreo 2 variante “improved”. mă interesa să iasă o carte coerentă. un manual de dragoste nashpa (cu toate nuanţele ei). şi acum, iată-mă în programul de lansări de la gaudeamus. stress: ce-o să fac? unde o să stau? cum o să merg? va veni călin cu mine? vor veni prieteni de-ai mei la lansare? o să fiu bine receptată? o să fiu lăsată să citesc un poem întreg? (n-am fost…), CUM VA ARĂTA COPERTA? (cred că treaba asta atât de formală, dar atât de marcantă mă interesa cel mai mult). am mai avut vagi experienţe editoriale (indeed…) dar asta era CARTEA, era tot ce storsesem din mine în 10 ani de când scriam poezie, dar mai ales ce storsese şi macerase that special thing that i call my life . iar acum o tonă de griji se abăteau asupra acestei plecări.

bucureşti

după un drum cu andra (ea făcea meditaţii la filosofie pt intrarea la snspa- mission accomplished si bravo ei :p s-o felicităm din nouuuu şi tot aşa, până la prima sesiune ) ) ,poveşti despre drama fiului unei vecine de cartier şi compartiment (NU APARTAMENT, CUM AM SCRIS EU INIŢIAL AAAA), sandwichuri de post, ciocolată milka pătată din care nu puteam mânca , iată-mă în bucureşti. vorbisem cu raul să stau la el şi speram să ne întâlnim (totuşi!!!) în gară. ok. emoţii trepidaţii. but: raul pe peron, andra cu cumnatul ei, ciao, ciao, ne îndreptăm spre staţie and the waaaayyy weeee gooo spre cartierul militari. vreau să zic că raul a fost o gazdă minunată:) şi că a fost important toposul ăla creat de garsoniera lui f retro în tot ce a însemnat deplasarea asta. avem nevoie de spaţii marcate de o potenţială “mirabilia” pt. evenimentele tari, “fondatoare” din existenţele noastre.

telegrafic.

punerea la pct a ultimelor detalii cu privire la aşezarea în pagină a textelor – prin mail- cu tzone- pân la 2 noaptea, în grijile e care mi le făceam, în grijile pe care şi le făcea călin – care nu putuse să mă însoţească, în cantitatea aluvionară de mesaje primite de la el, în cititul de cărţi, discutatul despre ele, sangria şi spaghetti cu ton, pizza cu ton seara, la pizzeria de jos. cenaclu la deko, eu vbind aiurea, gesticulând, vbit cu călin la telefon (din greşeală era să cad de la etaj :-s), nişte faze penale ale membrilor poezie.ro (un admirabil editor), ceai de vanilie, andra, târg.

târgul

ooo…după o oră de aşteptare înfrigurată ( vorba vine, că era ilegal de cald acolo), iată-l pe tzone. şi, şi, CARTEAAAAA. andra pune iute mâna pe un exemplar şi porneşte să mă caute (de fapt, strigă după mine – angajată într-o discuţie numaiştiucucine). olga, olga, ui ce faaaaainăăăă eeeee. “zoia că faină” – cum ar zice călin. (de fapt- o mutră de manga girl s-a putut vedea pe chipul meu). să vă explic ce vedeam eu- aside chip pe fundal verde cu portocaliu cu ochi din care curg dâre negre (ataşez o imagine).

stupoare, bucurie, veselie, extaz. admirabilă intuiţie avut-a tzone. acuarela asta concentrează f mult din olga aia dintre pagini care se lamentează dup demian, care-l plăsmuieşte pe louis, care o înjură pe masha, care se uită în oglindă şi-i vine să dea cu pietre în imaginea hibridă pe care o vede. eu mă recunoşteam în imaginea aia. pt. că m-am văzut de multe ori aşa, o mască pe care cineva a desenat cu dermatograf lacrimi. (cineva mi-a desenat, cândva, lacrimi cu dermatograful – nu-i o metaforă.) dar de pe verso mă privea o eu încercănată, urâtă, deformată şi obosită. mda…cred că aşa arătam scriind. perfect legitimă imaginea. dar eu, eu aveam poze mai bune. aşa arătam scriind? noh(screw you, demian, once again)

ecouri

cam stinse. s-a vb pe lângă subiect şi nu am fost lăsată să citesc un poem întreg. în schimb li s-a acordat multă atenţie râşcanilor, între care eram (cu mândrie zic!) o outsider-ă.bbye târg. iată-mă, peste o oră, în mc donald’s-ul de la pasaj, mâncând french fries, cu o carte pt andra. am uitat-o acolo, a trebuit să mă întorc (dacă o găsea un viitor miliardar căruia îi schimbam viaţa şi peste ani mă căuta ca să mă remunereze aaaaahhhh great expectations). nu mai lungesc povestea, trec la partea preatareşipenală a ei: pt că nu aveam unde merge, eu şi andra am eşuat în pubul microbiştilor OFFSIDE – pt că noi, dejtepte, citiserăm OFFICE). pe tren, o călătoare mi-a citit toată cartea pe nerăsuflate (andra o pusese la vedere pe măsuţă- eram într-o săgeată albastră). când a ajuns la destinaţie, tipa cu pricina m-a privit şi a zis: foartetare. şi a plecat. şi tot pe tren andra zicea că e cu o oră mai târziu decât era. (later edit, asta:)) )

în orice caz

acum, după un an, sunt nostalgică. iar asta spune multe. pt că atunci credeam în cartea asta. acum nu mai cred, acum ştiu că există. e greu să mai crezi în ceva evident.

vă rog să-mi remarcaţi mutra. înduioşător, nu? se vede treaba că mă simţeam în elementul meu acolo. elementul meu, însă, e o substanţă rară…(ce naiba am, vorbesc ca o interesantă de bâlci, abonată la puncte de suspenie, jeansi lălâi şi o flagrantă lipsă de interes acordată trupului acestuia cu vocaţie de cuşcă de menajerie)

flashuri din vis: eram pe stradă, în hunedoara, vizavi de effect şi de blocurile aslea lungi, monstruoase, cu stafii de magazine la subsol. nimeni nu mergea toţi se învârteau aiurea în cerc, mi se pare că şi eu aveam un cărucior ca de jucărie, suficient de mic ca să nu încapă un copil acolo. nu ştiu de ce am sentimentul de jucărie galbenă pe care o împingeam. presupun numai că era un cărucior. era o vreme destul de plăcută, ceva de primăvară târzie. purtam blugi şi un tricou alb, mi se pare semnificativ fiindcă niciodată nu mă îmbrac aşa. şi-n plus, ca în toate visele cu foste iubiri, eram roşcată. l-am văzut pe mihai, şi am devenit teribil de înduioşată, ca atunci când revezi, într-un fel sau altul, reprezentarea unei forţe benigne care s-a stins, pe măsură ce ai crescut. efect de time-machine, cum îmi place mie să zic. mă distanţam foarte repede de mine, cea care eram când – în viaţa reală – ne-am văzut pt ultima oară. ajungând lângă el, a scos o fotografie foarte slab developată, cu granulaţia proastă, într-o lumină vag trandafirie, în care apăream şi eu, diformă, scundă şi foarte grasă, cu un poncho mov (n-am avut un asemenea poncho mov, ci un altul) şi o bască, în fine, genul de excentricitate sub semnul căreia mă defineam atunci. în poză apărea şi fane. eu păream, acolo, să trag în altă direcţie. —mai departe,n vis, eram pe un pat mare înconjurată de copii (10-11 ani?) care mi-au cerut să le vorbesc despre viaţă. mă simţeam un gulliver decăzut. stăteam culcată, ca la psihiatru – influenţă livrescă- houellebecq probabil. regretam ceva amarnic. nu îmi dau seama ce, in the real life regret amarnic mult prea multe lucruri. inclusiv povestea recuperată în prima parte a visului. dar ea este aşa, ca o ladă cu haine care nu-ţi mai vin, sau care au intrat la apă, nici nu te mai sinchiseşti să le încerci. şi văd că toate reacţiile senzoriale aferente sunt depozitate în mine. sunt acolo, reactivabile. în pungi numerotate sau aruncate aiurea, sunt acolo, sub sigiliu. pt. nişte evenimente în litigiu, necatalogabile. sunt un beci sau un pod. (eu înclin spre natura mea chtoniană, totuşi)

sunt obosită. foarte , foarte. vreau acasă. vreau să nu fac nimic.

noiembrie înseamnă crengi rupte. noiembrie înseamnă pagini rupte cu literele ca nişte păpuşi-fantomă ţopăindu-ţi pe creier. şi ninsori efemere şi vin fiert cu scoţişoară pe fundal de simon and garfunkel. înseamnă familia regăsită, oamenii dragi în jurul unei mese, castel pierdut pentru vecie şi luminile oraşului pâlpâind ca o mie de globuri atârnate de un brad veşted. ca o mie de capete însângerate atârnate în that axis mundi mitic. înseamnă să te revezi singură şi fragilă pe o stradă încadrată de copaci goi, înseamnă să regreţi că a fost o vreme când trăiai fără dragoste, strâmtorată într-un univers de carne, lână şi var, înseamnă colinde auzite sporadic, apoi tot mai des, aducând cu ele un val de melancolie, înseamnă că istoria melancoliei ne include pe toţi, că avem încă nevoie de o cană cu lapte seara şi de un prilej de vise întunecoase, care cotrobăie prin cotloanele putrede ale creierului, descoperindu-ne pe noi hidoşi şi întunecaţi. noiembrie e cerul jos, e ţipătul unui nebun în plină stradă, şi fuga tristă a oamenilor ce nu se vor impurificaţi de zgomotele astea aneantizate. mai e şi zâmbetul crud al unui copil sălbatic, şi ura şi greaţa unui deadline a cărui neonorare ţi-ar fi nocivă. e lectura unei cărţi senine (îmi vine-n minte hesse), e muzică medievală şi bijuterii cu stranii camee, un râu învolburat care-ţi poartă poverile de matrioşkă din carne, e frigul din ziua care te naşte şi care te ucide, un fular roşu din visul uitat al altcuiva(cliche) sau de-a dreptul înnodat la gât, ca un ştreang. e liniştea dinaintea bucuriei frenetice de a rupe-n bucăţi anul trecut. e mersul acasă printre case pitice, mersul potrivit cu ritmul cuiva drag, un timp care nu te poate dezamăgi, un ceas pe care nu-l laşi să stea-n loc. şi mai e înfofolirea, îndesarea, îngroparea corpului în straturi şi straturi de haine lânoase, , e foşnetul reiaţilor dimineaţa la 8 fără 25, într-o toamnă astupată cu toamne mai prozaice şi mai apropiate. e un playlist monoton pe care îl vrei cântat în tine, în rotirea de carusel a anotimpurilor tale personale. undeva în mine e săpată o hunedoară goală, a drumurilor intime, cu mine, singură, fără teamă, un mieunat sordid de pisică, întunericul şi pâlpâitul unui bec galben, departe, vestigii dintr-un vis pe care îl revăd (tot)(i)matură şi lucidă acum

îmi place perioada asta. o s-o garnisesc cu însenări. n-am voie să uit/să pierd nimic.

cel mai bine am concentrat-o în nişte versuri scrise la 10 ani. fantasmagorice şi delirante. îmi plăcea să mă joc scriind, să scriu despre frica de bau bau. here+s a fragm.

deschidem obloanele deceniilor

spre-a mirosi mişcarea stradală.

păşind prin văzduh întâlnisem păduri stropite cu ceară

şi le-am învelit cu prima îniernare.

iată, fereastra ne aude căţărarea de plante disperate.

pisica vremii prevesteşte floarea de scorbură- colind prematur

doar vulturii izbiţi de digurile hotarului vor maişti să încerce

sau să îndrăznească

zborul.