mă văd moartă sub dărâmăturile zilelor noastre bune

cu ceva asprimea unor pături cazone peste grămăjoarele de oasele

ale unor copii subnutriţi.

;

boala asta uşoară de care nu vrei să te fereşti,

o minge de sticlă străvezie şi răcoroasă.

mlaştina ispititoare a cearşafului jilav

şi câteva arsuri mumificate în fundul ochilor.

uneori teama de oamenii răi care-ţi oferă dulciuri

şi umilinţa că întotdeauna eşti scos printre primii din joc.

acum 5 ani aveam un obicei aproape ritualic de a citi stănescu pentru a găsi răspunsuri. poate şi pentru că era o poezie accesibilă tocmai în subtilităţile ei prea învelite-n multe straturi de ceapă, prea uşor de ignorat (din păcate). mulţi dintre cei care pozează (încă) în postura de adulatori ai liricii lui sunt neofiţi sau solipsişti. dar felul în care-l receptează e simpotomatic, zic eu, pt ceea ce se întâmplă când unui produs literar i se suprapun/ adaugă (abuziv, de multe ori) virtuţile unui mit urban. e ca şi cum ne-am preface că avem ochii lui şi că privim pe fereastră cu ei (ca să parafrazez din…dar mai bine ziceţi voi din cine- that’s interactivity ca într-a 5a) în fine, revenind, cred că e o vârstă la care obsesia pt un autor o dezvolţi- tot aşa cum ziceam în postul aterior- autoreflexiv. pentru că ai nevoie de un reper obligatoriu fictiv, deci proteic, deci uşor de mulat pe formele controversate ale personalităţii tale insuficiente sau exagerate pe alocuri, exact ca trupul puber în care eşti captiv la vârsta aia despre care vbesc. anyway, nu vreau să îi acord lui nichita stănescu un spaţiu blogistic arid, tern, steril, clişeatic, formule excesiv de reverenţioase. el e, totuşi, un poet pe care l-am iubit şi care a ajuns, treptattreptat, să mă plictisească. poate că aveam o relaţie prea confortabilă cu poezia lui, prea rutinară. poate că eu însămi am ruinat idila cu scepticismul otrăvit de mai târziu, sau poate că am încercat un soi de pudoare, de retragere, de cedare a locului altcuiva fictiv, care să mai caute răspunsuri virtuale . dar mi-e şi o niţel infatuată lehamite faţă de superficialii care prea şi-l apropiază, prea-l adoptă cu o uimitoare lipsă de prejudecăţi, prea refuză să fie realişti şi să opereze o minimă distincţie între acum şi timpul căruia i se adresa nichita, căci, cu tot cu accentele ei vizionare, vremea poemului neomodernist s-a cam stins. : iar a-l imita acum e un rateu, un gest anacronic.

plus: e clar că rezumându-ne la poeziile de dragoste transpuse pe muzica lui alifantis nu putem pricepe mare lucru. so, stop saying i heart nichita doar pentru că i-aţi zis cândva iubitei iubitului “şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”:P
în fine, sper că abordarea mea seacă n-a rănit vreun suflet sensibil, pt că am decis să-i dau copy paste unui poem de-ale lui care, după atâta amar de vreme (toamna 2002 , pe când citeam cărţi despre antichitatea greco-latină şi daco-getă…) continuă să-nsemne ceva pt mine:

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

[surprinsă de o avalanşă de gunoaie retrospective, captivă

în această idiocracy pe care-o dezvolţi nu ştiu cum, subversiv

tăcut, măcinat de implozii, sătul de tautologii, de anti-depresii, sâcâietoare,

de felul în care se pune problema,

îmi aduc aminte de capul meu fix, de scheletul perfect asamblat de braţele şi picioarele mele nedemontabile,

de faptul că eu – şi frumoasă, şi ştearsă,

şi respingătoare sunt tot aceeaşi, o compoziţie greu de întins pe suprafeţele plane

ale oraşului cu degetele alunecoase ale bărbaţilor şi femeilor pe care-i întâlnesc, obligatoriu , de parcă în asta constă redresarea mea jocul meu orizontal

trasă cu cheiţa. toţi suntem disponibili

toţi aroganţi, sugurmaţi parcă de genele noastre incoerente, prost potrivite, dovezile unor

relaţii peste măsură de abjecte şi de nefondate.

operaţiile prin care trec

ca să mă schimb nu implică o fugă de ce sunt

ci o remediere a toate astea, lucru al naibii de tâmpit

şi al naibii de greu, mai ales acum, că ne diluăm în ceaiuri antigripale

că ne lipim ca nişte buze de obrajii îngheţaţi ai oamenilor imenşi dospind

în amintirile noastre ca aluatul pentru părăstase sau, mai bine, ca ceaţa deasupra someşului-iarna

] discurs nervos de foarte demult.

faza e că o să scriu un post cel puţin patetic. ţin cura asta hipocalorică (edge to starvation) şi sper ca de data asta să funcţioneze tot planul meu diabolic împotriva kilogramelor inconfortabile care mă-mpiedică să port rochii strâmte şi să mă prefac că nu mi-ar plăcea genul ăsta de slut clothing. de fapt cred că 3 măsuri mai puţin- adică down to 36- şi aş fi o invitaţie la acte necuviincioase în plină stradă şi plină zi (just kidding). acum, la mult discutata mărime m (de tipul is 40-42 fat?), mă chinui să ajung la şi dincolo de proporţiile din cea mai skinny şi cea mai tristă perioadă din viaţa mea. clasa a11a cu sfăşiaţii controversaţii mult iubiţii jeansi divided care curgeau de pe mine. i-am achiziţionat în februarie 2006 dintr-un second din cluj şi, oricât de groaznic sună, m-am identificat cu natura lor marginalizată, secondată de faptul că arătau anormal de micuţi şi de urâţi. mă-ntreb acum dacă trebuie să găsesc etaloane şi pt altceva. idei bune pe care nu le mai am, atitudini mişto care s-au pierdut pe drum. de fapt, totul se reduce la ceea ce cineva numea diferenţa dintre inocenţa care ignoră şi inocenţa care ştie. ăsta e drumul dinspre un suflet anemic spre un suflet care are disperată nevoie de o dietă hipoemoţională.

***

vineri, ora 7 p.m., eu alunecând pe panta lui “i don’t give a fuck”. momentele în care nu mi-a păsat, momentele-n care “se întâmpla” şi pe mine mă preocupau proiecte şi utopii, momentele mele de maximă superficialitate au fost cele mai dezastruoase preludii din viaţa mea. aşa că este cumva înspăimântător să mă văd din nou în situaţia asta ingrată, împinsă de la spate de nişte impulsuri cărora nu prea le înţeleg logica, devenind dependentă de lucruri de care nu mă am nevoie, autoiluzionându-mă că e ok, că simt bine şi, ca de obicei, îmi amintesc vieţile altora mai mult decât mi-o amintesc pe a mea, wherever it’s gone. în hunedoara era plictisitor, dar camera mea de la etajul 4 al unui bloc din mănăştur e un spaţiu mult mai mic şi mult mai pustiu şi mult mai previzibil. cărţi, filme, internet? ok. dar mi-e dor de o conversaţie cu mai mult de 2 persoane simultan. mulţime, înghesuială, şanse de rătăcire printre necunoscuţi pe care ajungi treptat-treptat să ţi-i integrezi. în care crezi, despre care nu ştii încă dacă le va sau nu le va păsa.

mneah, ok…o să mă apuc de una din cărţile luate cu-mprumut de la bcu. hostile strangers, cărţile astea…they won’t ever give a damn.

trebuie să spun că am emoţii postând încă un soi grupaj (de data asta chiar e dislocat) pt. că…nu ştiu…pt că ştiu că e diferit şi nu ştiu dacă să mă bucure sau să mă întristeze faptul că am ajuns să scriu aşa. şi titlurile-s inspirate de ideea de nume de trupă indie:)

(nici unghiile)

va veni şi ziua următoare o da ziua următoare în care nici unghiile

nici părul prea lung nu te mai incomodează şi, în surdină, palmele lui

deretică prin tine. dar până atunci vezi ce greu e să regizezi

un film scurt cu prietenii tăi întinşi pe mese şi deasupra lor planând

ca baloanele cu heliu arme ce cad mereu în slow motion până atunci e prea greu să le

împlânţi câte-un cuţit între coaste ca şi cum ai sădi senină & preocupată

o floare.

(baloon)

câteodată de frică iei un chibrit

şi aprinzi toate ochiurile aragazului.

câteodată de frică

e bine să simţi o căldură vecină cu moartea şi-ţi îngâni pielea

o dată cu pişcăturile să zici

vezi că-ţi arzi degetele. vezi că-ţi arzi degetele.

(lonely girl’s sunday afternoon)

te îngropi sub pereţii apartamentului

bucuroasă că încet încet

devii o anexă tapetată cu fâşii subţirele

de igrasie/ te poţi vindeca de stafii, au spus

şi încet încet să ajungi să cunoşti

groaza că vei muri fericită

(lonely girl’s monday morning)

ceai cu lapte condensat câteva firimituri pentru porumbei

pe scara de incendiu şi înfipte-n faţa ta ca un perete crăpat

două cuie de care-atârnă corpuri ude

pentru că-n ele te-nfăşori

pentru că-n ele vieţuieşti

până când

ochii ţi umplu de rugină.

(partir -cântecel)

eşti un costum de carnaval mulat pe sânii unei statui de bronz

vei reveni peste-o vreme boţit şi decolorat

mai strâmt, mai umed, ca un cearşaf îngheţat

intrându-mi sub piele.

(hurtfeelings)

impregnată de mirosul crud al altei case

atârnată de tine ca de o grindă

rochia asta pare

interiorul satinat al unui sicriu/ sau imaginea aia cretină

o rană oblojind altă rană

am scris un grupaj oarecum dezarticulat pornind de la câteva imagini caracterizate de un soi de melancolie copilăroasă/ hârtiile de turnesol ale vârstei de care te desprinzi ca-n reveriile cu balansoare ce urcă la cer. recunosc că m-am folosit aici şi de câteva pasaje onirice din arsenalul personal, sper doar că le-am mascat suficient de bine. aici, piesele de puzzle (fragmentele) au sens şi singure, şi în ansamblul integrativ situat sub titlul ăsta sudat. da, sunt poezii noi, foarte noi.

nakedfriends

haina plină de corpul care mai mult te jenează.

şi sub carne- i-ni-ma-

numai un clown cu degetele zdrobite.

zici: sunetele străzii sunt

ca mătasea uzată,

fără pic de efort

se sfâşie

***

în momentul ăsta mare şi încăpător

suntem mai mulţi

ne ţinem mâinile şi nasurile

în părul în glugile

în stofele sărăcăcioase

care acoperă pielea smeadă

a celor din faţă,

(copil 1: şi păpuşile, cu ele ce facem?

copil 2:ni le băgăm sub haine

copil 3: ni le punem la gât în loc de cruci.)

vom sfârşi ziua cu bine.

gura ta o să fie vânătă,

şi părul tău o să miroasă a miez de nucă

a ceva bun

venit de departe

cobori. cobori. tu şi tu iar. cum vara, după 10 minute de la ultima înghiţitură de apă,

setea revine. şi necontenit gândul la singurătatea singurătăţilor.

vis: îmi ţii muşchii şi venele laolaltă ca pe nişte sfori de marionetă.

dar nu dansez ce ruşinos nu pot să dansez. o trambulină putredă egală c-o săritură în gol.

să nu te surprindă. nimic să nu te surprindă.

doar atunci când pleci şi uiţi să-mi zici „ne vedem mâine” –

uşa camerei mele, înaltă şi gravă, ca o femeie gravidă cu pântecele străveziu

//şi eu captivă într-un acvariu

***

revăd iarba teşită de rulotele circului praga. şi afişele lor

lipite de coastele fetiţei care dansează. cercuri, privirile voastre, se rotesc în jurul ei

ameţind-o. într-un cimitir de maşini, familia-i pregăteşte alt culcuş mai încăpător. alt text trist de spus oricui o să-i întrebe.deja 2 săptămâni şi nicio furtună.

lucrurile mici îmbătrânesc mai încet. preferatul meu e un colier din dinţi de copil.

***

părculeţul îl asamblasem împreună pe-un deal şi zilnic mergeam acolo.după 10 ani,

un montaigne russe batjocoritor de mic şi neinteresant zace abandonat în spatele blocului.

ceva mai încolo, roata dezarticulată, cu doar două băncuţe rămase întregi, uruie-n în gol.

urme de flex pe carusel şi un fost mecanism de făcut vată pe băţ arată ca oraşul întreg văzut de sus, cu muşte şi viermi adăpostind forfota sălbatică a trupurilor ce ruginesc unul după altul.

astă-iarnă, pe căluşeii costelivi, dormitau câteva pisici. probabil că au murit între timp, şi umflate, zac pe marginea cernei.

un ce faci aici? out of nowhere/ aerul mi se izbeşte de plămâni cu putere

nu de spectaculos am nevoie acum. poate de un roman poate de prietenele mele zâmbăreţe,

tolănite la umbra micului chioşc de tir şi vorbind despre chestii frivole.

văd pajiştea, văd o cadă în care mă întind cu ochii închişi,

o cadă cu apă rece în mijlocul parcului, şi după un leagăn , goală, acea fată frumoasă,

fără mâini şi fără picioare.

dintr-una din plasele imense de care ne rezemăm creştetele, zboară albine. zeci şi sute, în roiuri.

mă mai bântuie încă senzaţi că numai în camera lui van ca un stomac plin de toată fauna şi flora lumii

mai puteam trăi fericirea şi exaltarea şi căderea în gol

pe care-o recompun acum din cioburi de arcopal. sufăr din pricina asta.

decolteurile fetelor sunt pistruiate şi plate. cu ceva din strălucirea dezavuată a grafittiurilor.

hainele lor – cutii surpriză din care ies clowni fără ochi.

nu ţii minte nu ţii minte zic ele mereu.

doar mie mi se pare că cerul plezneşte cerul vineţiu ca o mare placentă.

***

trântesc uşa şi toţi băieţii care m-au privit azi se fac ţăndări.

***

capul meu i s-ar potrivi mai bine altui corp

ce somn sec, şi urechile smulse,

playerul înghiţit de o cută a cearşafului

doi bulgări tăvăliţi prin zăpada proaspătă.

gândul la sânii ei la ea/

cuceritoare şi şubredă

/ghemuită sub oasele şi jucăriile vechi

ce-mi ocupă tot patul

pics by Gwendolyn Kraehenfuss/ Gloria-Aniela

iată-ne: ţoale aruncate în gardul viu. rochii rupte. aceleaşi. ca în cartea pe care o scrii. ca în dragostea noastră cu expunere prelungită.

curând vom înveli alte cărnuri.le vom adora, le vom îngriji, le vom da o identitate murdară şi tristă exact ca a noastră. curând o să vorbim despre lucrurile care contează, despre lucrurile care ne definesc: fiinţe mature, scrupuloase, perverse.

păstrăm momente de reculegere pentru fiecare prieten căruia îi scriem. despre care aşteptăm veşti sumbre. ne păstrăm calmul. ne strângem,naivi, proşti în braţe.

deocamdată e la fel: cafeaua, tavanul turcoaz şi igrasios ca fundul întors al unei piscine. cămăşile şostele batistele tale – călii şi palide ca cerul deasupra hunedoarei în zilele mai călduroase.
deocamdată ne suportăm goliciunea cum suporţi nisipul care-ţi intră în ochi în nas sub unghii zicând că şi asta face parte din vacanţă.

ne păstrăm dorinţele în buzunare ascunse şi creierele în genţi pe care cineva le taie şi ia tot numai mirosul de cafea şi de magazin de încălţăminte îţi rămâne viu sub nări, nu trebuie nici măcar să-l ţii minte, este mereu acolo, îţi sparge ferestrele, se uită bine la tine, se uită bine la ce a rămas sub tine, la ce ai pus peste „corpul tău gol nu are gust, e un şablon din care ies statuete din pastă de dinţi”

e f important să scriu asta, mă defineşte în fracţiunea asta de secundă, adică zice mai mult decât o mie de teorii alambicate, poate că de la asta porneşte şi lenea mea de a mai scrie mult de a mai abera: chiar nu-mi pasă dacă îmi iau sau nu examul la fonetică şi la toate celelalte. vriausăfiupateticăăă.

capul meu i s-ar potrivi mai bine altui corp

ce somn sec, şi urechile smulse,

playerul înghiţit de o cută a cearşafului

doi bulgări tăvăliţi prin zăpada proaspătă.

gândul la sânii ei la ea/

cuceritoare şi şubredă

/ghemuită sub oasele şi jucăriile vechi

ce-mi ocupă tot patul

later edit: da e naşpa dacă pic la voia…………………….

unghiile roase până-n carne trădează frica de altcineva.

alterată, dragostea mea pentru tine devine crusta unei răni mai vechi.

îmi împachetez sufletul într-o hârtie groasă îl azvârl într-o cutie din carton/ pentru liniştea cimitirelor aducând bine de tot cu cea a unor cuiburi părăsite fac toate acestea/ pentru toate acestea găsesc o scenă, o limbă proprie, un loc

ceea ce numesc sufletul meu e o ţesătură splendidă de cordoane ombilicale, şi, o da, o crovoadă, un animal umplut cu resturi de confetti şi ambalaje pe care scrie numele meu, logica ostentaţiei versus logica pudorii

strâmtă pe corp-o cămaşă de noapte căptuşită cu ace.

în weekendul de fix acum un an s-a lansat cartea mea.

cum am aflat?

wow, that’s the funny part. eram de ceva timp deprimată, convinsă că ceea ce scriu e bun de folosit în scopuri casnice/igienice, că niciodată n-o să fie valabil, că poezia e o etapă (şi, da, e o etapă…), că face parte din specificul sărbătorilor dyonisiace ale adolescenţei, şi gata, într-o zi vocea aia intrinsecă şi enervantă o să tacă, o să lipesc gura aia rujată care vb. în mine cu leucoplast, nicio tragedie, won’t (?) look back in anger. îi trimisesem manuscrisul lui tzone din iulie, dar îi trimisesem încă vreo 2 variante “improved”. mă interesa să iasă o carte coerentă. un manual de dragoste nashpa (cu toate nuanţele ei). şi acum, iată-mă în programul de lansări de la gaudeamus. stress: ce-o să fac? unde o să stau? cum o să merg? va veni călin cu mine? vor veni prieteni de-ai mei la lansare? o să fiu bine receptată? o să fiu lăsată să citesc un poem întreg? (n-am fost…), CUM VA ARĂTA COPERTA? (cred că treaba asta atât de formală, dar atât de marcantă mă interesa cel mai mult). am mai avut vagi experienţe editoriale (indeed…) dar asta era CARTEA, era tot ce storsesem din mine în 10 ani de când scriam poezie, dar mai ales ce storsese şi macerase that special thing that i call my life . iar acum o tonă de griji se abăteau asupra acestei plecări.

bucureşti

după un drum cu andra (ea făcea meditaţii la filosofie pt intrarea la snspa- mission accomplished si bravo ei :p s-o felicităm din nouuuu şi tot aşa, până la prima sesiune ) ) ,poveşti despre drama fiului unei vecine de cartier şi compartiment (NU APARTAMENT, CUM AM SCRIS EU INIŢIAL AAAA), sandwichuri de post, ciocolată milka pătată din care nu puteam mânca , iată-mă în bucureşti. vorbisem cu raul să stau la el şi speram să ne întâlnim (totuşi!!!) în gară. ok. emoţii trepidaţii. but: raul pe peron, andra cu cumnatul ei, ciao, ciao, ne îndreptăm spre staţie and the waaaayyy weeee gooo spre cartierul militari. vreau să zic că raul a fost o gazdă minunată:) şi că a fost important toposul ăla creat de garsoniera lui f retro în tot ce a însemnat deplasarea asta. avem nevoie de spaţii marcate de o potenţială “mirabilia” pt. evenimentele tari, “fondatoare” din existenţele noastre.

telegrafic.

punerea la pct a ultimelor detalii cu privire la aşezarea în pagină a textelor – prin mail- cu tzone- pân la 2 noaptea, în grijile e care mi le făceam, în grijile pe care şi le făcea călin – care nu putuse să mă însoţească, în cantitatea aluvionară de mesaje primite de la el, în cititul de cărţi, discutatul despre ele, sangria şi spaghetti cu ton, pizza cu ton seara, la pizzeria de jos. cenaclu la deko, eu vbind aiurea, gesticulând, vbit cu călin la telefon (din greşeală era să cad de la etaj :-s), nişte faze penale ale membrilor poezie.ro (un admirabil editor), ceai de vanilie, andra, târg.

târgul

ooo…după o oră de aşteptare înfrigurată ( vorba vine, că era ilegal de cald acolo), iată-l pe tzone. şi, şi, CARTEAAAAA. andra pune iute mâna pe un exemplar şi porneşte să mă caute (de fapt, strigă după mine – angajată într-o discuţie numaiştiucucine). olga, olga, ui ce faaaaainăăăă eeeee. “zoia că faină” – cum ar zice călin. (de fapt- o mutră de manga girl s-a putut vedea pe chipul meu). să vă explic ce vedeam eu- aside chip pe fundal verde cu portocaliu cu ochi din care curg dâre negre (ataşez o imagine).

stupoare, bucurie, veselie, extaz. admirabilă intuiţie avut-a tzone. acuarela asta concentrează f mult din olga aia dintre pagini care se lamentează dup demian, care-l plăsmuieşte pe louis, care o înjură pe masha, care se uită în oglindă şi-i vine să dea cu pietre în imaginea hibridă pe care o vede. eu mă recunoşteam în imaginea aia. pt. că m-am văzut de multe ori aşa, o mască pe care cineva a desenat cu dermatograf lacrimi. (cineva mi-a desenat, cândva, lacrimi cu dermatograful – nu-i o metaforă.) dar de pe verso mă privea o eu încercănată, urâtă, deformată şi obosită. mda…cred că aşa arătam scriind. perfect legitimă imaginea. dar eu, eu aveam poze mai bune. aşa arătam scriind? noh(screw you, demian, once again)

ecouri

cam stinse. s-a vb pe lângă subiect şi nu am fost lăsată să citesc un poem întreg. în schimb li s-a acordat multă atenţie râşcanilor, între care eram (cu mândrie zic!) o outsider-ă.bbye târg. iată-mă, peste o oră, în mc donald’s-ul de la pasaj, mâncând french fries, cu o carte pt andra. am uitat-o acolo, a trebuit să mă întorc (dacă o găsea un viitor miliardar căruia îi schimbam viaţa şi peste ani mă căuta ca să mă remunereze aaaaahhhh great expectations). nu mai lungesc povestea, trec la partea preatareşipenală a ei: pt că nu aveam unde merge, eu şi andra am eşuat în pubul microbiştilor OFFSIDE – pt că noi, dejtepte, citiserăm OFFICE). pe tren, o călătoare mi-a citit toată cartea pe nerăsuflate (andra o pusese la vedere pe măsuţă- eram într-o săgeată albastră). când a ajuns la destinaţie, tipa cu pricina m-a privit şi a zis: foartetare. şi a plecat. şi tot pe tren andra zicea că e cu o oră mai târziu decât era. (later edit, asta:)) )

în orice caz

acum, după un an, sunt nostalgică. iar asta spune multe. pt că atunci credeam în cartea asta. acum nu mai cred, acum ştiu că există. e greu să mai crezi în ceva evident.

vă rog să-mi remarcaţi mutra. înduioşător, nu? se vede treaba că mă simţeam în elementul meu acolo. elementul meu, însă, e o substanţă rară…(ce naiba am, vorbesc ca o interesantă de bâlci, abonată la puncte de suspenie, jeansi lălâi şi o flagrantă lipsă de interes acordată trupului acestuia cu vocaţie de cuşcă de menajerie)