unul din lucrurile pe care le-nveţi o dată cu maturizarea (o dată cu acea maturizare forţată, cu acele împrejurări pe care toţi se grăbesc să le numească “vitrege” şi să le recunoască în tot ceea ce faci/urmează să faci ca pe semnele unei boli a copilăriei, atestatele vindecării acelei maladii): nu ţi se cuvine totul. nu trăieşti într-un film cu happy end obligatoriu. şi dacă “around the corner” n-a fost fericirea, ci dezastrul, ai reuşit, cum necum, pe baza lecţiilor la engleză dintr-a 11a şi a eseurilor cretinoide pe tema “if” să “treat those two impostors just the same”. mă învârt în oraşul ăsta şi-n my states of mind, viaţa mea e o hartă a lumii care trebuie refăcută pornind de la inexistenţa, inexprimarea vreunei amintiri a ceea ce “se spunea că este”. fără niciun alt model viabil, în afară de intuiţia mea marginalizată şi terfelită de prea multe alegeri abs greşite. m-am ridicat la mii de kilometri deasupra ei şi am văzut că acolo unde înainte credeam că e un ocean, era un pârâu. şi că munţii erau muşuroaie de furnici, iar muşuroaiele inofensive, stânci şi alte cele. ca acum 4 ani, în Deltă, când am stat până-n zori cu un tip pe malul a ceea ce credeam amândoi că e un lac, iar a doua zi am constatat că era doar o baltă enormă, creată-n urma unei nervoase, dar răzleţe ploi torenţiale. oh, well…things should be different, but they’re not. o mică ninsoare nu e începutul altei ere glaciare. cumva, chiar dacă totul e altfel, întregul e acelaşi. backgroundul. ce se petrece. ce se repetă. ce mă sperie că-mi iese pe gură “exact la fel”, deşi aş fi jurat, atunci, când am pronunţat anumite lucruri (cu greutate) pt prima dată, că niciodată nu le voi  face să sune identic.  că nu vor deveni prototipuri, ci irepetabilităţi. că voi avea destulă imaginaţie ca să schimb scenariul. că înainte să-mi schimb lumea, o să mă schimb pe mine. my shape, my size, my stereotypes. mda…dă vina pe mania de a-ţi confecţiona aşteptări. pe fabrica de high hopes and great expectations în care te transformi cu ocazia fiecărui dead-end.pe post-it-urile fictive pe care-ai fircălit goals şi wishlists fictive, ca apoi să le lipeşti pe un frigider imaginar plin cu licori imaginare din care sorbi într-una din nopţile- la fel- imposibile, inexistente- când nu se-ntâmplă nimic, dar tu eşti treaz şi aştepţi să se-ntâmple ceva. şi preaslăveşte inerţia pe care o obţii, vremelnic, până te obişnuieşti cu ideea că de tine însuţi nici uitarea nu te poate lecui.

completează spaţiile cu forma corectă a verbelor din veşnicele tale paranteze. chestiile pe care le amâni pentru mai târziu. but alice, we’re not in wonderland anymore.

mă deprimă groaznic postul anterior, la fel ca tot ce-a devenit hunedoara asta, un container din care ies uneori feţe din programul cărora lipsesc nişte comenzi simple ca dragostea sau afecţiunea sau inefabilul dar inconfundabilul “îmi pasă de tine”. de azi dimineaţă ascult numai dulcegării sinistre, mă gândesc la clişeul adolescenţei mele de eternă second best (fericirea lui e alt nume al nefericirii mele), doar că acum nu mai gândesc în termeni de fericire şi nefericire, sunt aşa de apatică încât m-aş putea dizolva în toate cafelele fictive pe care nu m-am vândut (încă). sunt solubilă în tot absurdul ăsta provinicial aproape ridicat la rangul de religie. şi very much addicted to it. şi ultimele 2 fraze par desprinse din sistemul anapoda după legile căruia mă-ncăpăţânam să trăiesc în era aia de forever november (2003-2004), în ciuda faptului nu era nimic făţiş diabolic, rău, otrăvit, grotesc acolo, şi tocmai ăsta-i paradoxul gothicului meu foarte bine conservat şi mult mai autentic, probabil, decât ăla ornamental, superficial-estetizat, cu multe brizbrizuri de inspiraţie medievală, muzică eclectică şi machiaj violent (deşi aveam un dermatograf roşu pe vremea aia, as far as i can recall, cumpărat din piaţă, de la o tarabă insolită cu tot soiul de farduri no name).

n-am vrut să scot din dulapul cu schelete descărnate (lol) povestea asta, s-o pun acum sub semnul exemplului ca pe o chestie deeply gotică, în ciuda aparenţei lipsite de clişeele formulelor & schemelor dark-basmice clasice. dar, cu o tonă de detalii în minus, here it is: o seară de decembrie (27) când m-am întâlnit cu pseudo-iubitul meu de atunci, un tip ciudat de întunecat, genul vampir energetic, în părculeţul liceului industrial, extrem de izolat şi plin de grupuri statuare handicapate, schilodite de elevii de la seral, iar el purta la gât un fular negru, croşetat de fata pe care o iubea şi îmbibat efectiv în parfumul ei ieftin şi sâcâitor, aşa că pe tot parcursul serii ăleia îngheţate, cu ciori zburând pe deasupra, ţurţuri enormi coborând pe jgheaburi (arme perfecte pentru o crimă, am citit abia mai târziu…), cu mine cu părul pe jumătate ud (încă mă mir cum de nu am făcut o meningită de toată splendoarea…) şi un soi de tensiune erotică sau proto-erotică înfricoşătoare-n animalitatea ei, am avut impresia că mai e cineva acolo, cineva străin şi batjocoritor, bufonul care lipsea din povestea asta patetică pentru a-i dezvălui colţii stricaţi şi chipul respingător-acneic (e totuşi o amintire din adolescenţă). şi după vreo 2 ore so wrong and so right (romanul gotic a luat naştere ca un soi de îngroşare second-hand, ieftină şi foarte junk a romantismului), am luat-o spre casă pe lângă sider şi pană de curent în tot o.m.-ul. m-am simţit cea mai decadentă, nenorocită şi inadmisibilă creatură din lume. era seara de sfântul ştefan şi eu eram un soi de martir invers, un soi de propria mea victimă flagelată de discursul lui, anexat oricăror întâlniri de acest soi (“nu te iubesc şi ce facem noi e cel mai josnic păcat dintre toate pe câte le-ai putea comite”). ca background, în iarna aia am avut noroc de un gheţuş sticlos, foarte sticlos, şi insistam cu o plăcere aproape masochistă să port numai pantofi din ăia ascuţiţi, cu tocuri riscante, să fiu în mod deliberat neajutorată. am avut multe perechi de circumstanţă în iarna aia. ca să nu cad pe gheţuşul propriei mele vulnerabilităţi, al psihicului meu de fetiţă care nu ştie să meargă pe tocuri (pe stradă, prin sentimente). în mod ironic, după câteva umilinţe şi genul meu de invincible defeat care mă-mpingea la cultivat obsesia până la o binecuvântată reducere la absurd, am chiar căzut, în timpul unei alte întâlniri ilicite şi pline de remuşcări de tot soiul, mi-am rupt jeansii şi, super-prozaic, mi-am scos rotula şi piciorul drept din activitate preţ de-o săpătămână (super-poetic: nu avea cine să mă ţină de mână…)

când am ajuns acasă, şosetele-mi erau pline de sânge.

(mă uit şi mă mir de cât de ineptă şi prost scrisă poate fi această poveste în lexicul 6 limbajul & chiar topica pierdută a epocii din care vine. dar pentru că i don’t look back in anger, here’s a song to make it better…se şi potriveşte—aici sunt versurile)

cantecul asta era concluzia din seara in salsa, cu andra. toate serile in salsa contrasteaza cu superficialitatea din retro, pe care, daca n-as uri cuvantul, as califica-o drept “boema”. sa fie de vina lumina sau poate meniul bogat si gandul confortabil ca “mi-as putea lua orice”. nu m-am gandit pana acum. am observat doar ca toate serile astea se termina cu mici concluzii tacite, propozitii care, ca-n vise, inseamna mult, si pana la ziua reusesc sa sune absurd si gol, ca niste tobe improvizate. demult, insa, n-au mai fost si “strangeri de inima” in program. in meniul ala bogat. pentru ca n-am mai descuiat dulapioarele cu “rusine” (personal shame, cu totii o cunoastem, iar salman rushdie a chiar analizat-o in cateva pasaje memorabile intr-o carte intitulata chiar asa – rusinea). normal, rusinea mea e prozaica si siropos-sentimentala. e ceva care ma plezneste-n moalele capului. un “decedecedece” pe post de meditatie transcedentala (secondandu-l pe “shit.shit.shit.shit” dintr-un post anterior). cand ma simt ok, cand ma simt plina de mine, cand reusesc sa fiu sigura pe mine, se strecoara intr-un gand adiacent si creste, ia proportii uriase. o imagine. un atunci cand: am mers in cluj si am stat 2 saptamani ca sa ma intalnesc ( o singura data, pe fuga, stanjenitor) cu un foarte palid, acum, “el”. sau cand sunam in gol pe un anumit numar de telefon stiind deja ca am sa aud, over and over, zilnic, robotul cu voce senzuala spunand ca “abonatul connex nu poate fi contactat”. sau cand, foarte palidul si de neintelesul intru pasiunea pe care mi-a inspirat-o atunci, pe la 16-17, respectivul “el”, mi-a explicat, de mana cu o alta, beat, dar surprinzator de coerent, de ce nu “am putea” fi (impreuna, presupun). sau greseala sinistra de a fi scris atatea poezii inutile despre “eu” si “tu”, cand e asa de clar ca eu nu sunt facuta pentru ecuatii de genul asta, cand e asa de strident si revoltator sa ma plasez, chiar si fictiv, in contexte in care n-am ce cauta. sau greseala (dublu sinistra) de-a scrie pe blog despre oameni care nu mai au ce cauta in contextul meu, oricat de mult credit as acorda acelor “old naked selves” despre care scria si frank o’hara. si mai ales (asta e un 1 august resolution), oricat de mult as iubi-o pe olga de 13 ani within, desi mi se pare acum inadmisibil de proasta/dezastruoasa, am sa-i dau, promit, vocea pe “mute”. i’m no psycho, you know (unii chiar isi pun problema si-n felul asta), iar “ea” suna din ce in ce mai straniu in raport cu mine.

cred ca ma iau (iar) foarte in serios. si sunt singura, la ora asta, din pacate ) prea multe selfreflections pentru o seara ploioasa si goala. si o furtuna in cana cu jacobs (late jacobs)

caut decoratori de seri )

semestrul ăsta am fost pe dinafară “in black” (sau the say-goodbye-to-hippie-and-never-go-back mood) şi pe dinăuntru în carnaval. după cum ziceam înainte, acum ar trebui să suport consecinţele. dar cât de seacă pot ajunge încât să şi scriu despre asta? e clar: incapacităţile mele legate de examene şi mai ales îngrijorătoarea lipsă a anxietăţii reale dinaintea lor (pe care îmi vine s-o simulez aşa, din superstiţie) marchează sfârşitul unei ere: the wonder kid era (nu deveniţi prea sensibili la atâta cantitate de englezisme, gândiţi-vă că dacă zic the wonder kid era în română o să ne gândim cu toţii la un celebru avortat manelist)

the wonder kid era a început prin grădiniţă, când mă remarcam în două privinţe: în primul rând, desenam încontinuu şi destul de coerent, având chiar ceva urme de tehnică şi perspectivă, şi, desigur, din aceeaşi arie de preocupări, făceam foarte drăguţe şi curate (adică nu mi se amestecau culorile rezultând în căcăniu) modele din plastilină. în al doilea rând, reţineam cu uşurinţă tot soiul de poezii şi amănunte “esenţiale”, o dată am primit o bulină roşie cu diametrul de vreo 10 centimetri pentru că am ştiut sinonimele a 3 cuvinte (timp, zăpadă şi copac ) ). toate astea aveau 2 repercusiuni: eram foarte infatuată, deşi uneori, ca şi acum, încercam să intru în graţiile copiilor superficiali & evident că sfârşeam prin a fi respinsă. cred că respingerile astea permanente, dublate de nesiguranţa de sine indusă de nişte so-called educatoare preocupate să-şi bată joc de aspectul fizic al unui copil de 5-6 ani au fost cele care-au menţinut echilibrul între a mă simţi deşteaptă şi a dobândi şi experienţa stânjenitoare, apoi din ce în ce mai pregnantă şi aproape patologică acum, în adolescenţa târzie , a raportării la sine ca la un altul handicapat. probabil că, de-a lungul anilor, cel de-al doilea weltanshaung a predominat. dar asta nu explică şocul meu de-a mă vedea brusc redusă la tot ceea ce nu aveam prerogativele să fiu.

anii de glorie ai erei mele au fost prin şcoala generală, pe la 8-10 ani, când am început să scriu poezii şi compuneri destul de bizare, acestea din urmă, deşi aveau la bază teme absolut inocente, sfârşeau prin a fi o combinaţie de poe în mizerie cu suprarealism şi făceau turul cancelariei, o dată am auzit-o pe învăţătoare zicându-i directorului (o creatură absolut rotundă, pe cât de mic, pe atât de lat, cu părul destul de mare şi o mustaţă imensă, parcă anume destinat amintirilor mele din copilărie, ca atâtea alte personaje “tip”, schematice, redabile & recognoscibile din câteva tuşe, ca la desene animate. i se spunea, printre altele, “pătrăţelu”) că ” numai dumneavoastră aţi mai fi putut scrie aşa ceva”, ceea ce era un raport destul de grosolan, ca să nu zic barbar de-a dreptul, mă gândeam eu, pentru că nu văd de ce directorul şcolii generale numărul 3 din hunedoara, prof de matematică, sferă umblătoare, şi-ar pierde vremea scriind compuneri visătoare despre peştişori aurii care răspund enigmelor unui pescar de la pontul euxin )))). apogeul (dar şi agonia) le-am atins în clasa a4a, când am apărut în repetate rânduri pe diverse posturi tv locale (îmi plăcea când venea televiziunea la noi pentru că maică-mea cumpăra îngheţată sau altceva bun şi eu eram centrul atenţiei, ceea ce conta numai în măsura în care şi băieţelul de care îmi plăcea avea să mă vadă şi, poate, avea să se gândească la posibilitatea de a avea un ochi şi pt mine, cu alte cuvinte, nu-mi dădeam seama că pe bărbaţi îi sperie lucrurile astea). tot în clasa a4a am luat prima dată contact cu lumea scriitorimii româneşti şi nu numai, la un festival de poezie. dar după prima mea plachetă (pe care acum o reneg din motive practice, nu pentru că nu mi s-ar părea în continuare destul de drăguţ şi macabru ce scriam eu pe-atunci), am început să resimt şi neajunsurile unui atare statut privilegiat. nu se mai juca nimeni cu mine, eram subiect de glume & şicane hurtful, învăţătoarele & copiii, via familiile lor dezorganizate, îndrăznesc să cred, pt că aşa erau cele mai multe familii 90ciste în hd, opinau că acest volum l-ar fi scris ai mei şi, ca nişte dezaxaţi ce trebuie să fi fost în acest caz dystopic, mi l-au pus mie în braţe, ei având mari ambiţii concentrate monomaniacal pe copilul lor (halal ambiţie: să-l faci poet, great curse, after all). în general, lumea mă oprea pe stradă şi mă simţeam ca un exponat de la circ, probabil că aveam un foarte acut simţ al ridicolului pe care încep, treptat treptat, să-l pierd, probabil că e totuşi ceva sinistru în a fi oprit pe stradă de tot soiul de dubioşi şi a ţi se spune că “nu-mi reciţi şi mie o poezie?”, ba mai mult, e culmea tristeţii să devii un mit urban în carne şi oase, şi încă mitul urban al hunedoarei, pt că încă mi se întâmplă să fiu întrebată dac-o ţin minte pe fetiţa aia care scria poezii la 10 ani şi care a murit la scurt timp după ce şi le-a strâns într-un volum )))))) îmi place partea cu “era cam de vârsta ta” sau “nu stătea pe lângă tine, prin o.m.?”.

e drept că fetiţa aia a cam murit când, la 11 ani, am început să-ncerc să mă raliez la valorile paupere ale colegilor mei, să ascult muzică tâmpită, să-mi las părul lung şi să mă îmbrac hippie. să cad în capacanele unui infinit şir de erori de gust care persistă până-n zilele noastre. şi din ce mare cititoare de borges şi specialistă-n pictura modernă mă conturam, într-a 5a am devenit doar un prodigious child care făcea de toate, fără emoţie şi fără să mai exceleze în nimic. cele mai puternice amintiri din perioada asta se leagă de cursurile de la şcoala de arte, de faptul că mă pricepeam destul de bine la făcut crochiuri şi de sala în care desenam, foarte rece, oarecum întunecoasă, la capătul o.m.-ului, într-o clădire igrasioasă care adăpostea pe lângă şcoala de arte, şi mai celebra şi mai bine văzuta şcoală de muzică, aşa că toate încercările mele cam vagi într-ale talentului, dar şi într-ale tehnicii, se sincronizau cu tentativele la fel de îndoilenice- calitativ vbind- ale unor copii de părinţi ambiţioşi care se racordau la normele de educaţie ale unui secol 18, ceva de genul. îmi închipuiam că puştii ăia sunt mai chinuiţi decât mine, pentru că se-ntâmpla să-mi placă să pictez, ba chiar să vreau să fac carieră în domeniul ăsta. mi-a plăcut foarte mult “great expectations”, filmul din 99, pentru că era exact povestea cuiva care producea nişte lucrări destul de naive, dar şi destul de pline de sentiment & de “that special something” ca să aibă o expoziţie în new york, ignorând circumstanţele de alt soi, whatsoever. şi mai era şi îndrăgostit de o fată blondă cu ochii verzi şi oau, şi eu eram îndrăgostită de un băieţel blond cu ochii verzi despre care încă bănuiesc că a simţit la fel ) dar de ce să-ţi trăieşti şi împlineşti your 1st crush când poţi da din bară-n bară până la victoria finală preţ de o adolescenţă mustind de discursuri bazate pe interogatio, cu clişeul aferent “why her? why not me (?”

probabil că my only brainiac period a fost cuprinsă între a 8a şi a12a, când mi-am concentrat tot timpul şi energia pe lecturi şi bibliografii pentru olimpiade, reducându-mi viaţa socială la minimul necesar (şi nici atât), ratând toate distracţiile conexe vârstei, ratând chefurile cu alcool şi săruturi bisexuale , ratând tăieri de fir, pierderi de memorie din perioada petrecerilor, ratând toate cele n-şpe mii de majorate la care a fost andra, excursii, festivalurim concerte şi cam tot ce putea fi interesant şi presupunea oarece interacţiuni normale, iar nu cvasi-fiţe intelectuale în mijlocul cărora mă găseam prin cluj, timişoara sau bucureşti, întrebându-mă încontinuu “ce naiba caut eu aici?”. desigur, o periadă aşa de bogată în ficţiuni şi non-ficţiuni nu putea să nu producă ceva stări interesante de melancolie, revoltă, puţină anorexie, puţină dragoste neîmpărtăşită, câteva isterii, crize de plâns, nopţi albe şi cearcăne adânci, o perioadă gotică, plete, 10 unghii negre, puţin mai multă dragoste neîmpărtăţită, broken hearts şi versuri de genul

îmi macin măselele ciocnindu-le una de alta. maşinile gonesc

spre destinaţii incerte. farurile lor văzute de sus desenează hărţi şi accidente rutiere.

la 4 dimineaţa aerul e suportabil. clujul îşi dezlipeşte afişele şi leucoplastele.

suntem mulţi care ne-am lins rănile lipiţi de uşile cu glasvant

ale fiecărei fericiri posibile . undeva

în alt cartier atingerile tale sacadate mi-ar putea lua pulsul. m-ar putea aduce la viaţă.

aici îmi caut cântecul strivit între dinţi . pielea ta ca o prelată peste amintirile mele fragile

n-are nimic din fierbinţeala nopţilor de iunie când toate ferestrele îşi umplu plămânii cu

chiotele fetelor violate. pielea ta e netedă şi se netezeste incontinuu

ca o poveste pe care simt nevoia s-o infrumusetez ca s-o pot striga in gura mare.

ca s-o auzi si tu si sa te inveselesti

(bucată aleasă pt că e scrisă fix acum 2 ani, nu de alta…)

acum nu ştiu ce fac, dar mă uit la istoricul ăsta glorioso-decadent şi ştiu că nu-i bine. ştiu că nu fac bine, că nu-i ok şi că lucrurile nu merg acolo unde aş vrea eu. sunt un melc pe care cineva l-a mutat de pe-o frunză fix în direcţia opusă celei pe care voia s-o urmeze.

face against the window- you can watch it fade to grey.

[nivel dark nostalgic] bored in some 90s fantasy. ascult ceva folk ironic, ceva easy listen songs, schimb plăcile, mă ghemuiesc, sunt pion într-un joc de carton- piticot sau nu te supăra frate, am hainele triste din bumbac rărit ale unui copil dintr-o revistă vintage, bântui prin fotografii cu oameni care-mi seamănă, beau ice tea de piersici, mă vreau înapoi în bucla temporală a bacului de anu trecut, inclusiv pe dealul ciuperca, vorbind cu andra despre cum amândouă mai ajuns pe-acolo ataşate de nişte iubiţi de care ne era cam silă (pt că eram mici şi debusolate) şi cum ne-am blestemat zilele pt îmbrăţişările alea care, în uscăciunea lipsei de orice sentiment tandru, păreau mai degrabă preludiile unor violuri paradoxale. “sunt cu tine pt că nu e nimeni altcineva aici”. ziceam că ce verde igrasios e totul în flashurile alea, şi plăcerea, atâta câtă putea fi- cât permitea fizilogicul să fie- nu era o răscumpărare fugitivă sau volatilă a corpului care oricum moare- ci maxima lui decrepitudine. şi cum, după toate astea, a apărut un clasic exchibiţionist de hunedoara, unul tinerel şi nedezvoltat, aproape înduioşător cu sexul ăla ca de cauciuc. nici măcar nu ne-am putut înfuria, nici n-am putut să râdem. am plecat spre casă. am vorbit despre proba de la geografie.

dealul ăsta ivit pe undeva pe la capătul o.m.-ului e unul din toposurile noastre comune, destul de des resemantizat şi reactualizat. totuşi, păstrează dominanta sumbră a interacţiunilor cu imagini groteşti- nebuni, femei grase şi celulitice topless, panorame dezolante.

[nivel conceptual] cea mai sinistră amintire- cam din acelaşi amplasament- :eram într-un vis cu un amic vechi şi prăfuit de care m-a legat ambiguitatea unei “nu tocmai” atracţii rezumate la îmbrăţişări cu substrat, holding hands, vizite destul de târzii şi câteva “aproape săruturi” seara, după plimbări aiurea prin o.m. , judecat stilul arhitectural sovietic via ostereich (cartierul meu seamănă puţin cu ansamblurile de locuinţe din tablourile lui egon schiele, singurele foarte mişto ale lui, de altfel, şi numai pentru că îmi aduc aminte de casă), vorbit despre dali’s poo şi despre poemul sufletul meu, psyche al lui stănescu (don’t know why, dar asta îmi amintesc despre el..), plus făcut cam tot ce se putea face la vârsta aia, prin prisma faptului că amândoi eram dotaţi cu o inteligenţă puţin meste media vârstei. în vis, dormisem la el. peste noapte, peretele din faţa patului se surpase şi tot blocul, ca tot oraşul, de altfel, fusese înghiţit de dune mari de nisip, mai puţin apartamentul ăsta situat la ultimul etaj. cât vedeam cu ochii- deşert, ca în pozele cu apusuri în sahara. atât. dead end. nimic în plus. nisip şi o casă cutie de chibrituri. simplu ca bună dimineaţa spusă pe stomacul gol cuiva a cărui prezenţă mai contează cât avatarul smiley din faţa numelui. bună dimineaţa ireală dinaintea unui test a cărui utilitate o pui la îndoială. bună dimineaţa ca un blank între cuvintele pe care nu prea ai chef să i le spui, şi care se ridică precum fumul dintr-o grămadă de caiete arse, nu mai înseamnă nimic, dar au fost acolo, au conţinut câteva sute de zile de tăieturi de informaţii fatale. (când eram mică şi duceam plase cu foi inutile la şcoală pentru a salva pădurile mă gândeam la cum ar fi ca o operaţiune de colectare şi reconversie a maculaturii să eşueze şi să ajungi să cumperi caiete cu câte-o pagină scrisă de altcineva, cu poeme stupide şi jurnale a căror autenticitate se amestecă, într-un gând de “i’m no good”, cu a ta, care trăieşti şi simţi la fel de agramat, la fel de standard. ultima parte a gândului e o consecinţă a lui de peste ani. pe vremea aia n-aş fi găsit nimic deplorabil în toate astea, doar un soi de distracţie insolită, ca atunci când îmi închipuiam că prizele sunt feţe de oameni binevoitori, iar cutia cu nasturi e o rezervaţie de prize micuţe). nu-mi pasă de ce visez decât în măsura în care ar merita trăit. în măsura în care ar da o dimensiune mai optimistă vieţii mele în care nu se întâmplă decât scurte plimbări. mă aventurez in this dull place that i call my life. păstrez proporţiile, dramele mele sunt drame în raport cu ce a fost până acum, ziceai mai demult. nu-mi pasă de vieţile complicate, mai complicate decât a mea, eu vreau un singur termen de comparaţie, un singur main character.

[nivel de sesiune] credeam că şi azi e o zi peste care aş prefera să sar, o zi de la care vreau să chiulesc şi pe care s-o recuperez în conversaţii otrăvitoare şi texte simpatice şi câteva poze care nu-s mare lucru din punct de vedere artistic, dar în care lumina e un suprapersonaj, la fel şi the grass greener, the days sweeter, the nights of wonder…că azi e o zi în care trezirea se face segmentat, trezirea e ca o rochie cu căptuşeala ruptă sau atacată de molii, o evidenţă perfidă a faptului că nu mai e ce-a fost, că trebuie “şi asta” aruncată.o poză tăiată-n bucăţi perfect egale. a time machine. a rusty spaceship. un titlu perfect. “dragostea în vremea holerei”. nimic nou de pe frontul de vest.

[ nivel de messenger] aş fi putut să nu dau jos masca de wondergirl supergirl pe care mi-am confecţionat-o în ultimii 3 ani. pentru că sub ea e dezastru. farduri năclăite, lacrimi cu mucegai, umezeala putredă a unei camere de la capătul coridorului, ochii ca 2 becuri sparte. niciun pic de lumină solară. era bine să nu ştiu ce se mai întâmplă pe-acolo. la capătul riscant al glumelor bune şi-al vorbelor de suprafaţă. era mai bine să nu vadă. imaginea completă nu e întotdeauna mai frumoasă decât detaliul de pe piesa de puzzle. piesa pe care i-am întins-o. chit că era un ciob de oglindă. am iar 14 ani şi o faţă tâmpă, am 14 ani şi sunt mare hippie, am 14 ani şi idei preconcepute, am 14 ani, proto-emo, trăiesc cu a hole in my heart and one between my legs.

viaţa mea e dulapul unei fashion-victim: doldora de haine & nothing to wear

tot savurez insecta de claire castillon, nu-i o lectură adecvată momentului olga 2008, e mai degrabă genul de carte despre care pot zice că îmi doresc să o fi citit cu mintea crudă şi imaginaţia morbidă de pe la 15-16 ani, minte şi imaginaţie care-mi serveau pe post de paradoxale “frontispicii” (adică le afişam cu mândrie ca pe nişte elemente baroce cu un rol preponderent decorativ, dar noh, nu-i tocmai propriu să le numesc frontispicii din moment ce-s chestii absolut abstracte, e ca şi când judeci fiinţa cu f mare din puct de vedere literar ) ). cruzimea şi toleranţa, ba chiar cultivarea unei anumite pasiuni pentru grotesc, sinistru, lugubru păreau să reprezinte motivele mele de mândrie şi imboldurile întru detaşarea de restul. de precizat că pe-atunci “restul” era tabăra de fete finuţe, cochete, roz pal şi bleu ciel, folkiste, simple, sfioase, pioase, curve degizate-n sfinte, frigărui pentru inimile tipilor frumoşi& infatuaţi, genul la care ştiam/ştiu că n-o să am niciodata acces. şi-acuma, sincer, decât silfidă magnetizată de fraze cu schepsis (eşti o floare, eşti un crin), mai bine proto-emo sau ce mă putea defini pe atunci. etapa maniei persecuţiei din pricina unui chip anodin de sub care se zbătea să răbufnească un om din ăla paradoxal, cu the sadness of being smart muşcându-i din orgolii, a trecut. fireşte, nici acum nu mă sperie şobolanii care circulă liberi pe trotuarele mănăşturului “necenzurat” de faţadele decente ale blocurilor de la şosea, nu mă scârbeşte să strivesc păienjeni şi alte gângănii destul de monstruoase, n-am treabă dacă bunică-mea îmi povesteşte despre intestinul ei iritabil în timp ce mănânc ton cu salată de roşii, îmi închipui plimbări nocturne prin pripiac, the ghost-town, încurajez tot soiul de detabuizări inofensive (hai să nu mai facem pe impresionabilii/ ca-n bancul sexist cu şi blonda aia bună face …) , am reuşit s-o fac pe adela să se albească de greaţă povestindu-i prima istorioară din “bântuiţii” a lui palahniuk (cea zisă de sfântul-fără-maţe). nu sunt mândră de aşa zisul meu sânge rece. nu e sânge, e ketchup. e drept că uneori trebuie să simulez atitudini potrivite pentru o “madmazelă” (uite-un şoarece aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa), dar totuşi, asta doar ca să salvez aparenţele al căror ansamblu m-ar putea desemna drept ostentativă-n autocenzura reacţiilor “autentice” şi inevitabile. în continuare spun, sângele rece nu se manifestă printr-o răceală motivată de frica de penibil şi conştientizarea & acceptarea unui firesc al fiziogicului (adică, să ne gândim la igiena de secol 18 în societăţile aristocratice. simţ olfactiv atrofiat, cum zicea drimba ) ) nu prea mă văd impasibilă în faţa vreunui cadavru, nu prea mi-ar veni să râd dacă aş vedea corpuri dezmembrate-n jurul meu, dar am o sumbră satisfacţie în forma oricărui produs estetic cyberpunk şi îmi place mult claire castillon . sunt o stressată incurabilă şi mi-ar plăcea să mă laud cu o frumuseţe maladivă.

(strada pe care locuiesc este asfaltată, muncitorii urlă unii la alţii, prima mea mare dragoste idle pe mess de câteva ore, îmi dă târcoale sentimentul de it’s allright, it’s allright pe care-l am când îmi pierd vremea, la etajul 4leaplafonul se încinge,vreau liniştea palpitantă de dinaintea sesiunii sau o virtuala dragoste hopless revisted, vreau o furtună cu clăbuci, just another night in … nantes ? .)

etimologic vbind, numele olga e hibridul dintre un nume de origine slavonă (olda) şi un nume de sorginte germanică (helga). zice-se, conform dicţionarului onomastic creştin, că ar însemna ceva de genul femeie luptătoare şi înţeleaptă.

şi pentru că semnificantul e uneori mai puternic decât semnificatul, mă gândesc la ce să fac ca să trec din faza schimonosită de olguvia înapoi la aia obişnuită şi, iată, f ioana d’arc sau, noh…ioanadark...

în fine, am şi-acum nişte 13mai resolutions (13 mai e ziua mea nashpa de fiecare an, era să zic funestă dar nu vreau să-i acord conotaţii prea grave)

mi-ar plăcea să răspund cu ceva mai multă prudenţă provocărilor spontane, adică să nu mai scot din mine tot ce-mi zbârnâie prin cap la ora aia. în ultimul timp am avut sentimente de antipatie faţă de aproape orice om cu care am intrat în contact. măcar pentru câteva secunde am avut genul ăla de ameţeală care mă ia când un duh violent sau naiba ştie ce îşi face loc în mine şi mă încurajează în pornirile mele agresive. genul ăla de stare- half pleasant, half destructive.am tăcut şi am înghiţit, ca apoi să scuip toată otrava cu vanitate. you know, umilinţa e o lecţie foarte sinuoasă. genul de operă personală care-ţi supravieţuieşte prin puterea (contra)exemplului- depinde în pilda cui locuieşti. nici nu ştiu dacă smerenia e o soluţie la viciul ăsta numit “nevoia de confirmare”. dacă nu cumva tratamentul prin abstinenţă înrăieşte copilul nebăgat în seamă din tine şi-l transformă într-un monstru incisiv şi super-caustic. yeah, olga, abstinenţă de la laude în prezenţa cărora oricum te simţi ca o impostoare. şi dacă n-ar fi carenţele în self-confidence (îmi place aşa de mult cuvântul ăsta că mă prefac că n-are corespondent în română), dacă aş putea măcar să ştiu lăsa în jurul oricărui discurs de-ale mele o marjă de siguranţă că nu am de-a face cu un interlocutor virusat cu intenţii meschine şi să-mi achiziţionez un set de protecţie/prim ajutor în caz de penibil… dacă n-ar fi starea de olguvia un limb în care aştept să devin naibii una cu semnificantul ăsta care-mi ţiuie-n urechi tot timpul, ca o obligaţie “olga, olga, olga”. mi-ar plăcea să citesc mai mult, mai sistematic, mai rapid, să am o memorie mai reading comprehension-orientated (deocamdată învăţ f bine fişând).- mi-ar plăcea să nu mă mai panichez, să scap de compulsia asta a unui soi de autoflagelare tâmpită, să nu mai vorbesc cu atâta seriozitate despre lucruri mari, care mai-mai că se cer scrise cu majuscule. în fine, mi-ar plăcea să fiu punctuală, responsabilă şi să rezist măcar vreo 3 nopţi albe de pus lucrurile la punct.

amin.

(tot ce am scris sună fake, dar azi a  fost o zi atât de contradictorie încât până şi pe blog mă simt atinsă de ceea ce cunoscătorii ar putea confirma drept sindoromul călinfilipinez , cunoscut şi sub denumirea generică- (asumată ca atare în  urma constatării frecvenţei lamentoului care însoţeşte şi particularizează strania maladie a spiritului) –   de “ce rost au toate acestea?”)

tired tired sick plus tired

…între notiţele de la un curs care părea să nu se mai termine şi câteva fişe dezordonate dintr-o carte înghesuită într-una din bibliografii ca într-o crevasă conţinând ceva comori sweet şi derizorii (ca scorbura plină de gume de şters şi ascuţitori din orbitor). m-am gândit de multe ori la bibliografia personală pe care-a avut-o de parcurs creierul meu, creierul tău, aia de care se foloseşte la nesfârşit, demonstrându-şi limitarea ridicol dublată de anumite pretenţii vagi pe care oamenii le presimt drept respingătoare în abstracţiunea lor, aia care mă face să reacţionez la orice mi se întâmplă cu paralelisme inutil însuşite. o listă groaznic de lungă de texte care nu se leagă în niciun fel unul de altul (& asta nu-nseamnă doar cărţi, dar ai învăţat deja lecţia şi mi-e târşă să pomenesc vreun curent crtic aici cause it would be lame), o listă lungă pentru o viaţă care nu se poate povesti pentru că nu are structura necesară şi bla. tu aveai forma unei fraze din baudrillard, dracu ştie de ce am cules-o tocmai pe aia, de ce am scris-o cumva ca în relief, de parcă ar fi însemnat mult pentru mine, de parcă mi-aş fi dat silinţa să arăt CÂT DE MULT ÎNSEMNA PENTRU MINE – fie posterităţii care mi-ar fi cotrobăit prin notiţele astea stupide ( în cazul în care notiţele mele vor valora ceva, deci în acel procentaj infim de posibilităţi pt viitor), fie unor oameni exotici ca taică-mio care a cumpărat dintr-un anticariat jurnalul unui tânăr legionar, student la teologie, mare amator de scrieri în graca veche, de poeţi romantici şi de filosofi nihilişti. de fapt, citind jurnalul ăla mi-am dat seama cât de uşoară e ratarea chiar în mijlocul unei mări de oportunităţi şi chiar dotat cu lecturi serioase şi o inteligenţă peste medie, iar asta m-a întristat, pt că eu nu deţin nici de unele dintre acestea cu adevărat. şi tot aşa m-a mai întristat un eseu de-ale simonei de beauvoir din al doilea sex (oricum, pe femeia asta n-o pot suferi ever since “amintirile unei fete cuminţi”). oricum, te-am găsit acolo, ziceai, pompos şi acid, că “iubirea ar trebui să poată să existe, dar nu există”. te răsfăţai, adică, în mlaştina unei bune bucăţi din ideologia mea de adolescenţă. încremenită, a total waste of beauty, cu mintea îndobitocită, canalizată într-o singură direcţie, cu mintea ta mult mai drăgălaşă decât a mea . te îndeletniceşti cu cea mai grea întrebare dintre toate ( interpretare, formulare & consumare a ei în versiune keane-bedshaped, piesă scăldată-n toate valenţele-i disperat-ironice, de care cu dibăcie se şi foloseşte) : WHAT DO I KNOW?. chiar aşa, what do you know, mai nimic, eşti solipsistă, dar aşa sunt toţi ceilalţi , now screw you, ţi-aş fi strigat, dacă o sută de oameni din sala de lectură 1 nu m-ar fi catalogat drept o schizofrenică inofensivă pe care trebuie s-o privească în continuare cu simpatie. screw you pt că mă obligi să scriu un blog care seamănă cu alte câteva zeci concepte de bloguri maniaco-depresive, emo, goth, rebellious, vag filozofie, vag psihologice, vag culturale, vag afiliate la pretenţia generatoare de complexe de superioritate: amîntrebărişiproblemeexistenţialedecisuntîndreptăţitsăscriuaici. screw you pentru că ştii ce faci şi pentru că te detaşezi as usual, perfidă

te cheamă olga (varianta de lux, mai 2006)

cartea ta preferata e ada sau ardoarea de nabokov

i found you on a notebook

şi am decis să-ţi fac un ultim (?) hatâr şisă nu te ignor.

acu dispari.

îmi amintesc foarte clar zilele de iunie în care decisesem că e timpul să nu mai simt nimic. absolut nimic. pe întuneric, bâjbâind ca un emo kid de prost gust, cu părul foarte lung din care picura apă amestecată cu parfum şi muşchii moi de la cele câteva zile în care nu mai mâncasem nimic, într-un tricou rupt la umăr şi cu un caiet imens- cu foi galbene- pe genunchi, ziceam că-mi concep marea şi decisiva capodoperă. din care am ales abia câteva fărâmituri incoerente cărora le-am zis “toate ceasurile”, un poem dezlânat şi sufocat de retorisme. făceam ceva ce aducea mai degrabă cu o jalnică şi total neprofesionistă şedinţă de spiritism pe care-o garnisisem cu simboluri căpătând sens – şi-acela parţial- doar în mintea mea. era ca şi cum, pitite printre organe vitale, aş fi încercat să scot la iveală fantome monstruoase de oameni, flori presate, foi cu pătrăţele pe care copiasem poezii tur-retur, animale (un anume câine orb pe care l-am mângâiat în curtea unui hotel şi pe care am fost foarte convinsă că, involuntar, l-am mâncat în aceeaşi seară pe post de gordon bleu, la cină). nu cred în transe, anse şi alte minunăţii de acest fel. nu cred în scrisul terapeutic şi nici în orgasme estetice. în frumuseţea străină ca un briceag cu prăsele de sticlă cu care abia aştept să-mi rănesc inima. ce căutam acolo nu era poezia care să mi se-nşire pe sforiţele subţiri de nylon de care mă legasem ca o marionetă inexpresivă, ce căutam era viaţa- o viaţă măruntă şi meschină ca sticla pisată amestecată cu zahăr. nu cred în experienţe care te transfigurează, poţi fi acel vechi şi urât tu într-o clipită, doar să fii provocat, doar să-ţi dai seama că-n anumite împrejurări nu poţi fi mai mult fără să laşi între tine şi the acting you o prea mare marjă de eroare şi ambiguitate. dacă aş fi atât de narcisistă aş zice că atunci s-au înnodat toate şi atunci toate s-au destrămat. dar n-a fost nimic. o fată pierdută-n spaţiu a cărei disperare de-a nu mai fi de una singură o puteai mirosi de la o poştă. un ceai concentrat de inspiraţie. părul lung, mirosind a vişine şi migdale. oasele. ochii goi. câteva zile în care mă îmbrăţişam cu drag, apoi dădeam înapoi. frumoasa şi scurta mea poveste de dragoste cu mine însămi. self-loved in spite of all great faults.

august 2004: Everywhere everything you ever touched./ Cutting in won’t do it./ There’s nothing to it. /You were sorry that i was alone./ So sorry that you run away. /Putting it on me but you already knew it./oh…it never meant a thing: so be it!//

aprilie 2008: i can’t understand this at all/ i can’t pronounce this at all/ these are different matters/ these are uncertain feelings/ they should never be discussed/ you should keep them to yourself

(a curse while sleeping, a curse while trapt in one of those “us” old dirty dreams)

why did you come to me? what did you do to me?

|||

cand ascult piesa asta de la blonde redhead am asa un feeling de orgoliu al atasamentului de toate defectele & calitatile care ne fac insuportabili pentru o anumita categorie de oameni incompatibili cu noi, ca imi vine sa ma tratez cu genul ala de afectiune pe care le-o aratam animalutelor dragute ale altora, despre care nu stim nimic, fata de care pastram anumite rezerve care ne fac si mai sensibili la farmecul lor inocent & impenetrabil. adica ma gandesc la toate chestiile groaznice pe care oamenii le pot gandi unii despre altii si  la distanta necesara intre o admiratie de durata si omul careia i-o datorezi. niciodata nu ma voi insoti cu oameni pe care sa-i pot idolatriza. i can’t have them, thus i honor them.  o sa-i privesc din profil, intr-o sala semiobscura,  la cinema, o sa ma fac ca nu-i vad pe strada, incolaciti in jurul unei creaturi care e oarba la ce-nseamna sa fii de os zeiesc, o sa joc rolul de “i’m just like you, mr. pleaser”, astea sunt promisiuni & lucruri simple pe care le pot face pt mine insami. putina demnitate, ce naiba? asa ca e aproape ca si cand eu insami i-as uri pentru toate calitatile lor extraordinare. fete destepte, tipi sclipitori, posibili maestri de geniu… aproape ca dulciurile care te atrag mai putin decat faptul ca la vara vei purta marimea 36

btw, eu am 38 acum :d