semestrul ăsta am fost pe dinafară “in black” (sau the say-goodbye-to-hippie-and-never-go-back mood) şi pe dinăuntru în carnaval. după cum ziceam înainte, acum ar trebui să suport consecinţele. dar cât de seacă pot ajunge încât să şi scriu despre asta? e clar: incapacităţile mele legate de examene şi mai ales îngrijorătoarea lipsă a anxietăţii reale dinaintea lor (pe care îmi vine s-o simulez aşa, din superstiţie) marchează sfârşitul unei ere: the wonder kid era (nu deveniţi prea sensibili la atâta cantitate de englezisme, gândiţi-vă că dacă zic the wonder kid era în română o să ne gândim cu toţii la un celebru avortat manelist)

the wonder kid era a început prin grădiniţă, când mă remarcam în două privinţe: în primul rând, desenam încontinuu şi destul de coerent, având chiar ceva urme de tehnică şi perspectivă, şi, desigur, din aceeaşi arie de preocupări, făceam foarte drăguţe şi curate (adică nu mi se amestecau culorile rezultând în căcăniu) modele din plastilină. în al doilea rând, reţineam cu uşurinţă tot soiul de poezii şi amănunte “esenţiale”, o dată am primit o bulină roşie cu diametrul de vreo 10 centimetri pentru că am ştiut sinonimele a 3 cuvinte (timp, zăpadă şi copac ) ). toate astea aveau 2 repercusiuni: eram foarte infatuată, deşi uneori, ca şi acum, încercam să intru în graţiile copiilor superficiali & evident că sfârşeam prin a fi respinsă. cred că respingerile astea permanente, dublate de nesiguranţa de sine indusă de nişte so-called educatoare preocupate să-şi bată joc de aspectul fizic al unui copil de 5-6 ani au fost cele care-au menţinut echilibrul între a mă simţi deşteaptă şi a dobândi şi experienţa stânjenitoare, apoi din ce în ce mai pregnantă şi aproape patologică acum, în adolescenţa târzie , a raportării la sine ca la un altul handicapat. probabil că, de-a lungul anilor, cel de-al doilea weltanshaung a predominat. dar asta nu explică şocul meu de-a mă vedea brusc redusă la tot ceea ce nu aveam prerogativele să fiu.

anii de glorie ai erei mele au fost prin şcoala generală, pe la 8-10 ani, când am început să scriu poezii şi compuneri destul de bizare, acestea din urmă, deşi aveau la bază teme absolut inocente, sfârşeau prin a fi o combinaţie de poe în mizerie cu suprarealism şi făceau turul cancelariei, o dată am auzit-o pe învăţătoare zicându-i directorului (o creatură absolut rotundă, pe cât de mic, pe atât de lat, cu părul destul de mare şi o mustaţă imensă, parcă anume destinat amintirilor mele din copilărie, ca atâtea alte personaje “tip”, schematice, redabile & recognoscibile din câteva tuşe, ca la desene animate. i se spunea, printre altele, “pătrăţelu”) că ” numai dumneavoastră aţi mai fi putut scrie aşa ceva”, ceea ce era un raport destul de grosolan, ca să nu zic barbar de-a dreptul, mă gândeam eu, pentru că nu văd de ce directorul şcolii generale numărul 3 din hunedoara, prof de matematică, sferă umblătoare, şi-ar pierde vremea scriind compuneri visătoare despre peştişori aurii care răspund enigmelor unui pescar de la pontul euxin )))). apogeul (dar şi agonia) le-am atins în clasa a4a, când am apărut în repetate rânduri pe diverse posturi tv locale (îmi plăcea când venea televiziunea la noi pentru că maică-mea cumpăra îngheţată sau altceva bun şi eu eram centrul atenţiei, ceea ce conta numai în măsura în care şi băieţelul de care îmi plăcea avea să mă vadă şi, poate, avea să se gândească la posibilitatea de a avea un ochi şi pt mine, cu alte cuvinte, nu-mi dădeam seama că pe bărbaţi îi sperie lucrurile astea). tot în clasa a4a am luat prima dată contact cu lumea scriitorimii româneşti şi nu numai, la un festival de poezie. dar după prima mea plachetă (pe care acum o reneg din motive practice, nu pentru că nu mi s-ar părea în continuare destul de drăguţ şi macabru ce scriam eu pe-atunci), am început să resimt şi neajunsurile unui atare statut privilegiat. nu se mai juca nimeni cu mine, eram subiect de glume & şicane hurtful, învăţătoarele & copiii, via familiile lor dezorganizate, îndrăznesc să cred, pt că aşa erau cele mai multe familii 90ciste în hd, opinau că acest volum l-ar fi scris ai mei şi, ca nişte dezaxaţi ce trebuie să fi fost în acest caz dystopic, mi l-au pus mie în braţe, ei având mari ambiţii concentrate monomaniacal pe copilul lor (halal ambiţie: să-l faci poet, great curse, after all). în general, lumea mă oprea pe stradă şi mă simţeam ca un exponat de la circ, probabil că aveam un foarte acut simţ al ridicolului pe care încep, treptat treptat, să-l pierd, probabil că e totuşi ceva sinistru în a fi oprit pe stradă de tot soiul de dubioşi şi a ţi se spune că “nu-mi reciţi şi mie o poezie?”, ba mai mult, e culmea tristeţii să devii un mit urban în carne şi oase, şi încă mitul urban al hunedoarei, pt că încă mi se întâmplă să fiu întrebată dac-o ţin minte pe fetiţa aia care scria poezii la 10 ani şi care a murit la scurt timp după ce şi le-a strâns într-un volum )))))) îmi place partea cu “era cam de vârsta ta” sau “nu stătea pe lângă tine, prin o.m.?”.

e drept că fetiţa aia a cam murit când, la 11 ani, am început să-ncerc să mă raliez la valorile paupere ale colegilor mei, să ascult muzică tâmpită, să-mi las părul lung şi să mă îmbrac hippie. să cad în capacanele unui infinit şir de erori de gust care persistă până-n zilele noastre. şi din ce mare cititoare de borges şi specialistă-n pictura modernă mă conturam, într-a 5a am devenit doar un prodigious child care făcea de toate, fără emoţie şi fără să mai exceleze în nimic. cele mai puternice amintiri din perioada asta se leagă de cursurile de la şcoala de arte, de faptul că mă pricepeam destul de bine la făcut crochiuri şi de sala în care desenam, foarte rece, oarecum întunecoasă, la capătul o.m.-ului, într-o clădire igrasioasă care adăpostea pe lângă şcoala de arte, şi mai celebra şi mai bine văzuta şcoală de muzică, aşa că toate încercările mele cam vagi într-ale talentului, dar şi într-ale tehnicii, se sincronizau cu tentativele la fel de îndoilenice- calitativ vbind- ale unor copii de părinţi ambiţioşi care se racordau la normele de educaţie ale unui secol 18, ceva de genul. îmi închipuiam că puştii ăia sunt mai chinuiţi decât mine, pentru că se-ntâmpla să-mi placă să pictez, ba chiar să vreau să fac carieră în domeniul ăsta. mi-a plăcut foarte mult “great expectations”, filmul din 99, pentru că era exact povestea cuiva care producea nişte lucrări destul de naive, dar şi destul de pline de sentiment & de “that special something” ca să aibă o expoziţie în new york, ignorând circumstanţele de alt soi, whatsoever. şi mai era şi îndrăgostit de o fată blondă cu ochii verzi şi oau, şi eu eram îndrăgostită de un băieţel blond cu ochii verzi despre care încă bănuiesc că a simţit la fel ) dar de ce să-ţi trăieşti şi împlineşti your 1st crush când poţi da din bară-n bară până la victoria finală preţ de o adolescenţă mustind de discursuri bazate pe interogatio, cu clişeul aferent “why her? why not me (?”

probabil că my only brainiac period a fost cuprinsă între a 8a şi a12a, când mi-am concentrat tot timpul şi energia pe lecturi şi bibliografii pentru olimpiade, reducându-mi viaţa socială la minimul necesar (şi nici atât), ratând toate distracţiile conexe vârstei, ratând chefurile cu alcool şi săruturi bisexuale , ratând tăieri de fir, pierderi de memorie din perioada petrecerilor, ratând toate cele n-şpe mii de majorate la care a fost andra, excursii, festivalurim concerte şi cam tot ce putea fi interesant şi presupunea oarece interacţiuni normale, iar nu cvasi-fiţe intelectuale în mijlocul cărora mă găseam prin cluj, timişoara sau bucureşti, întrebându-mă încontinuu “ce naiba caut eu aici?”. desigur, o periadă aşa de bogată în ficţiuni şi non-ficţiuni nu putea să nu producă ceva stări interesante de melancolie, revoltă, puţină anorexie, puţină dragoste neîmpărtăşită, câteva isterii, crize de plâns, nopţi albe şi cearcăne adânci, o perioadă gotică, plete, 10 unghii negre, puţin mai multă dragoste neîmpărtăţită, broken hearts şi versuri de genul

îmi macin măselele ciocnindu-le una de alta. maşinile gonesc

spre destinaţii incerte. farurile lor văzute de sus desenează hărţi şi accidente rutiere.

la 4 dimineaţa aerul e suportabil. clujul îşi dezlipeşte afişele şi leucoplastele.

suntem mulţi care ne-am lins rănile lipiţi de uşile cu glasvant

ale fiecărei fericiri posibile . undeva

în alt cartier atingerile tale sacadate mi-ar putea lua pulsul. m-ar putea aduce la viaţă.

aici îmi caut cântecul strivit între dinţi . pielea ta ca o prelată peste amintirile mele fragile

n-are nimic din fierbinţeala nopţilor de iunie când toate ferestrele îşi umplu plămânii cu

chiotele fetelor violate. pielea ta e netedă şi se netezeste incontinuu

ca o poveste pe care simt nevoia s-o infrumusetez ca s-o pot striga in gura mare.

ca s-o auzi si tu si sa te inveselesti

(bucată aleasă pt că e scrisă fix acum 2 ani, nu de alta…)

acum nu ştiu ce fac, dar mă uit la istoricul ăsta glorioso-decadent şi ştiu că nu-i bine. ştiu că nu fac bine, că nu-i ok şi că lucrurile nu merg acolo unde aş vrea eu. sunt un melc pe care cineva l-a mutat de pe-o frunză fix în direcţia opusă celei pe care voia s-o urmeze.

coordonatele pe care se plasează cauzele pierzaniei mele de semestrul acesta sunt: sex & the city (dependenţă mai mult sau mai puţin autoindusă, preţ de o lună), rezultanta acestui serial despre being pretty & smart, în orice oridine, dar obligatoriu simultan, also known as cura de slabire echivalând cu minimum de energie şi chef, Jean Baudrillard, pe care l-am citit de fiecare dată când trebuia să citesc ceva despre paşopt sau alte cărţi insipide şi yahoo messenger. lor trebuie să le mulţumesc pentru randamentul scăzut, lipsa de apetit pentru învăţat (recrudescentă acum, futu-i), senzaţia că devin cea mai deplorabilă ipostază a mea, amplificarea gafelor pe care le fac (datul cafelei pe mine în timp ce foarte flexată cobor scările de la bcu şi mulţimea de studenţi care stau să pufnească în râs, iar eu mă aşez în faţa lor, lângă balta de cafea proaspăt formată & în expansiune, le zâmbesc hibrid drăguţă-jenată-maybe seductive, deşi ăsta nu-mi iese decât în oglindă, când am control asupra muşchilor faciali), imaginea half-stupid, half-retard pe care, în cazul în care mai există dubii, NU încerc să mi-o construiesc, ar fi un proiect prea elaborat şi ar trebui să fie pus la punct de o minte mult prea sclipitoare ca să iasă atât de autentic, ea, ca o compensaţie pentru modul abject în care asimilez orice element rizibil care intră-n raza mea vizuală, ţâşneşte invariabil din mine (so i guess this is karma ?) nu mai are rost să mă autoconsolez, să-mi găsesc justificări & să scriu speechuri apologetice: o dau iarăşi şi iarăşi în bară, ca românia la meciul cu olanda (where the hell did that come from ? ) ) mă simt ca în ilustraţie: un om cu o mască hidoasă pe cap, într-un loc insalburu, în apa care se răceşte.

i miss normality.

ziua a început perfect, perfect la modul programatic, aşa că nu se putea să nu contiune prost. e ca într-un thriller din anii 90, din ăla cu vacanţe exotice care sfârşesc în tragedii ireparabile. naturlich, nu-i cazul să dramatizez. cert este că m-am trezit la 6.36 după un vis în care cineva îmi relata nişte cazuri de morţi stupide, înfiorându-mă destul cât să nu mai zăbovesc pe tărâmuri onirice. am ştiut, fără prea multe ezitări, cu ce vreau să mă îmbrac, ba chiar m-am asortat perfect, ceea ce nu mi se întâmplă des. toată toaleta mea, alteori îndelung tergiversată & lălăită, s-a comprimat, tempral vorbind, extrem, extrem de mult. nu apăreau la orizont nici vicisitudinile unei bad hair day, în plus, am reuşit performanţa de-a nu blestema în oglindă imboldul “revoluţionar” de acum câteva luni, calificat de mine în fel şi chip, în funcţie de motivele ce mă conduc într-acolo, impulsul care m-a împins să mă tund cu breton şi să-mi complic zadarnic existenţa, şi care, dincolo de micile dificultăţi de ordin practic, mi-a mai şi facilitat un chip anodin, o dată cu cei 20 de centimetri de plete fiind smulse de la rădăcină aproape toate premisele tipei fatale care aş fi putut să fiu acum, eu, văduvită fiind de prerogativele-i până la noi revendicari. în fine, mi-am ordonat lucrurile în geantă, lucru de asemenea rarissim, pentru că toate foile mele colorate ajung pe pupitrele bcu-ului şifonate ca hârtia igienică, mi-am găsit toate pixurile încă funcţionabile şi am pus şi câteva agrafe de hârtie, asortate cu foile pe care aveam să fişez azi, ceea ce denotă puţină monomanie pe care n-o manifest de obicei, dar care azi părea să fie în sângele zilei, dacă există (şi de ce să nu existe?) aşa ceva. cum am coborât în staţie, cum a ajuns troleul, perspectiva de asemenea relativ dubioasă, pentru că de obicei pierd maşini, nu prind maşini, regulă care poate fi extrapolată şi în alte domenii de referinţă explorate aici, pe blog. sub înrâurirea unor forţe pe care, la ora 8 fără 10, pe scaunul meu mono (adică nu dublu, cum sunt 90% dintre scaunele din mijloacele de transport în comun), le consideram absolut benefice, postată deci la fereastră şi privind clădirile de pe calea moţilor, îmi începeam, glorioasă, ziua. ceva s-a fisurat în momentul în care am simiţit în ceafă arsura unei priviri rele (după staţia câmpului, bănuiesc) şi am remarcat o femeie vârstnică, dar încă vânjoasă, completată adecvat de vreo 2 sacoşele, râvinind, fără-ndoială, la locul meu mono. desigur că, vanitoasă şi confientă, plină de elanul obligatoriu al oricărei fiinţe aflate sub oblăduirea unor zâne simpatice, care vindecă de viciile pierderii timpului dimineaţa, mi-am păstrat “tronul”, nebinevoind să-l cedez decât la staţia “spitalul de copii”, staţie care, pe lângă faptul că e foarte lugubru intitulată, îmi mai şi inspiră amintiri traumatizante localizabile pe undeva prin jurul istoricului vârstei de 6 ani, când având oreon şi făcând ceva complicaţii datorate zbenguielilor mele lipsite de logică, am ajuns la contagioşi şi un medic gras, bărbos şi dur m-a întins pe un pat jegos (şi când spun jegos, mă gândesc la ceva absolut oripilant, muşama maro şi un cearşaf gălbui, cu urme de secreţii de natură infecţioasă) şi mi-a spus că dacă nu stau cuminte, o să ajung la perfuzii, adică la ceea ce eu imaginam ca un monstru de pluri-injecţii dureroase şi everlasting. dar cui îi păsa de toate astea în contextul tonusului absolut debordant cu care mă îndreptam spre bcu. unde mai pui că mi-am mai şi făcur profiziile pe drum, economisind cu acest prilej (ziceam eu) câteva minute bune din viaţa mea de şoarece de bibliotecă (sau de aspirant la acest statut). după ce mi-am cumpărat nestea-ul de piersici (deja laitmotiv) şi batonul fitness (alt laitmotiv), lucrurile păreau să se destrame gradual. o sfârşeală, nişte piţipoance reperate pe aceeaşi parte de drum, o femeie care mirosea a transpiraţie, nişte miasme amestecate, rezultând un posibil factor de migrene (şi când zic migrene, deja intru într-o categorie de oameni vag bolnăicioşi &, în chip ciudat, mândri de asta, pe care nu-i suport). calificată din prima în finala competiţiei de snobism şi orgolii fără motiv, intru în bibliotecă. aici: stupoare. plin. lume înghesuită pe măsuţele (insuficiente, ca număr) din hol, îmbulzeală şi la garderobă. după ce îmi scap lucrurile tacticos aranjate într-o folie de plastic, primesc, în sfârşit un număr şi, cu acelaşi aplomb de mai devreme (nesemnificativ ştirbit) , intru în sală, îmi iau 5 fişe (număr maxim, deci) şi mă apuc să le completez. între timp îmi beau nesteaul, ca un neam prost ce sunt, ocupând computerul aiurea şi neacordându-le şi altora şansa de a se apuca mai repede de învăţat. în fine, hotărâtă, îmi prezint fişele când constat că la ghişeu e cea mai nesuferită dintre bibliotecare. absolută fisură, asta nu-mi dă niciodată un loc pe margine sau în sala 2 . ea, ca o scorţoasă (remember baba absolută, fără cusur în rău? de dimineaţă m-am gândit la sintagma asta:)), ), îmi scanează codul de bare şi-mi zice “rezolvaţi-vă împrumuturile, apoi reveniţi”. hmm…am, ce-i drept, o carte luată de la litere, al cărei termen a expirat în 9, dar wtf? asta o aveam şi ieri. cum de n-a lezat integritatea nimănui ieri? umilită, dar mai ales foarte descumpănită, fac cale întoarsă. nu, imaginea nu-i într-atâta de înduioşătoare şi filmabilă de undeva de sus, în nuanţe calde, pentru că înjuram puţin printre dinţi. cu puţini bani la mine (aşteptând contribuţia familiei :p), decid să merg pe jos. de aici, ziua devine laxă, diluată şi decolorată, cam ca cerul de deasupra mănăşturului la ora aceea relativ matinală. dintotdeauna, mersul pe jos s-a potrivit stărilor neutre. ca atunci când cauţi ceva la care să te gândeşti cu intensitate şi nu găseşti decât petece comune de conversaţii, eventual mici pasaje care te dau peste cap pentr că mustesc de penibil şi te forţezi groaznic să le uiţi, dar efectul lor e întotdeauna ceva ca un bulgăre de zăpadă durigându-se, în fine, plimbarea mea (absolut şi indubitabil inutilă) de azi n-a diferit cu nimic de alte plimbări, din alte zile, atâta doar că am găsit un motiv absolut prozaic de dilemă, e prea prozaic şi tipi ca să nu-l şi scriu. deci, din nu ştiu ce străfunduri ale jumătăţii mele superficiale şi fricoase, aia care încearcă din când în când să mă convingă de faptu că nici o viaţă de profă într-un oraş mic nu-i de lepădat, even though i could have it so much better, aşadar, tot ea m-a împins la zâbovit neproductiv prin 2 dezolante magazine de second unde, printre haine care mă nostalgizează teribil fiindcă recunosc în ele trendurile de acum 3, 4, 5, 6 ani, am dat peste 2 rarităţi pe care nu mi le-am permis, şi la care îmi stă gândul (pelicula de superficialitate de peste orice alt gând prea măreţ ca să nu fiu flagrant de lame consemnându-l) şi în momentul de faţă. în primul rând, am găsit o pereche de blugi levi strauss şi în condiţiile în care i love levis-ii, deşi nu prea am avut parte de ei, faptul că îmi şi veneau bine a fost o lovitură sub centură. în al doilea rând, am găsit o gentuţă neagră betty barclay, şi cum demult îmi doresc ceva betty barclay, nu ştiu de ce, iar acum mă găsesc într-o situaţie imposibilă de genul: ce firmă să aleg? pentru că, trebuie spus, obiectele în sine nu erau spectaculoase, dar firmele, ei bine… şi simplul act pervers de a mă afişa cu ceva possibly expensive mă înnebuneşte. yes, am un demon al posesiunilor materiale şi al avariţiei în mine. acum trebuie să dau o fugă până în oraş, iar aceasta problemă o să mă bântuie, îndepărtându-mi mintea de la deliciile sesiunii.

sunt aşa de straight face-d, că nici nu ştiu cum să închei acest post.

ca în orice moment pe jumătate nostalgic, pe jumătate obligat-retrospectiv, vorbesc cu andra despre cum “anul trecut” se petreceau toate evenimentele conexe temutului şi incitantului punct nodal zis şi absolvirea . cultura pop-corn şi pizza la pachet, pachetele de filme simpatice, cu umor facil, pe măsura iq-uurilor modeste ale tinerilor de peste ocean (american pie, she’s all that, cruel intentions, never been kissed, not another teenage movie, romy &michele- asta ca să enumăr doar câteva dintre cele pe care mi le aduc aminte), videoclipurile mimozelor la kil vehiculate pe la începutul anilor 2000, toate respectând cu sfinţenie tiparul oarecum intens-emoţionant al scenariilor aferente (prom queen & king, dansul, sărutul, şansa de a răscumpăra o adolescenţă de supărări, listening to iron maideeeen- ca să parafrazez piesa-imn a tuturor copiilor în expectativa finalului revanşard- teenage dirtbag), plus legendele urbane care circulau şi la nivelul claselor 5-8, apropo de “ce-au făcut ăia de-a 12a la banchetul de la casa albă” (casa albă e/era numele unui motel de pe malul lacului de acumulare cinciş, la vreo 20 de km de hunedoara, spaţiu predilect aventurilor dublate de beţii şi destăinuri incendiare, la propriu, uneori, mai ales că mirifica oază dispune şi de-o piscină “din aia”, ştiţi voi, cvasi-scorojită, între albastru şi verzui), ca să nu mai vorbesc despre istoricul familial al andrei, a cărei soră, cu 6 ani mai mare, absolvise într-o promoţie de ceea ce ni se părea nouă a fi prototipul copiilor de bani gata, frumoşi,adoptând deja controversatul half ro-half english slang, toţi cu o brumă de inteligenţă suficientă ca să-şi construiască nişte vieţi la standarde înalte, ei bine, toată lista asta de cauzalităţi & antecedente ne determina să imaginăm destule puneri în scenă adecvate momentului iunie 2007. atâta doar că, ajunse acolo (doar eu & andra figurăm ca personaje, restul s-au simţit destul de bine şi în conformitate cu nivelul aşteptărilor) eram prea blazate ca să reacţionăm altfel decât ca nişte copii care primesc de ziua lor şosete şi chiloţi, chestii practice, dar total neatractive, adică.

pe scurt, totul, de la activitatea semi-comunistă sugestiv intitultă “predarea cheii” şi până la reiterarea unor imagini clasicizate, la care cred că 90% dintre părinţii hunedoarei visează, şi-anume puhoiul de oameni plictisiţi, convinşi că odraslele au să-şi ia bacul cu 10, trăind chiar pt asta, capabili de orice şpagă, în limita stocului disponibil, a fost un mare, mare, mare bullshit. ne-am prefăcut că învăţăm aşa cum auzisem că “se face”, cu geamurile deschise, perfuzii de cafea, îngheţată românească şi post-it-uri conţinând dinastiile imperiului roman şi desinenţele cazurilor în latină lipite pe dulap, ne-am prefăcut că mergem în echipă şi cu un mare gol în stomac spre liceu, ne-am prefăcut că ne lamentăm în dulcele stil al tocilarelor feşăn, ne-am prefăcut că numărăm zilele până când se termină totul, ne-am prefăcut că ne pare rău că nu am legat destule prietenii durabile, că încercăm să recuperăm spiritul de turmă pierdut pe drumul spre o viaţă normală, marcată de crizele specifice vârstei, câteva tentative de fugă de-acasă, rămase-n stadiu de proiect, câteva iubiri neîmpărtăşite, rămase-n stadiul de skeletons in the closet, ne-am prefăcut că aşteptăm cu sufletul la gură rezultatele, apoi ne-am prefăcut că mergem să sărbătorim victoria (ţin minte că am băut excesiv de multe cocktailuri ass-hole, cu rom şi coniac şi nu mai ştiu ce naiba, erau foarte ciudate). în plus, ai mei, ca nişte oameni normali ce sunt, n-au făcut mare caz de bacul meu, nici măcar nu erau în localitate, aşa că micile mele scăpări “bac”hice au trecut aproape neobservate.

în acelaşi fel mă prefac acum pătrunsă de emoţiile sesiunii, deşi toate sunt un mare bullshit (sorry de redundanţă, chiar nu găsesc al termen mai plastic de atât), de la trezitul la 6 jumate şi lanţul de cafele ineficiente, la trista performanţă de a produce kilograme de maculatură impersonală şi până aproape de senzaţia că intru sub incidenţa unei pase resentimentare. clujul nu-i suficient de sinistru ca să.mi poată satisface orgoliul masochist de neasorată, indaecvată, improprie. nici măcar cântecele drojdierilor de mănăştur care, acum, deja, răzbat până la mine, nu-s îndeajuns de groteşti.

i am/ want to be a living earworm

& yet…gata cu blogurile teziste, cu universalvalabilul. mai frumoasă (?- e discutabil) şi mai vie şi mai anternantă la scris imaginea asta de fiecare seară, aşa de stranie în identica ei repetabilitate că îmi vine deja să râd. picture this: o carte pe pernă, straiţa sub pat, eu cu genunchii la gură scriind pe laptop… planuri pe (fiecare) dimineaţă- trezirea la 7, duşul cu miros de vanilie, o cafea potrivit de tare, ritualul şirului mic de obiecte indispensabile, playerul fixat pe folderul “mai” – plin de hooverphonic, blonde redhead, ceva piese vechi preferate (metisse, placebo, mă rog, girlie things). ieşit din casă pe la 8, căutat singurul loc ce nu e dublu din tot busul, happy când îl prind şi-l pot ţine doar pentru mine. mici egoisme şi trufii de prima oră. apoi, încă o cafea la facultate slash bcu, gândul la ce să mai citesc, la ce să mai fac, la cum nu am mai scris poezie de un secol, la cum nu mai gândesc decât în fraze lungi, lungi, lungi. gândul lucid la cât am slăbit. gândul reprimat că mi-e foame… şi după aia lipsa de concentrare, câteva flashuri răzleţe, câteva porniri răzleţe (să am nişte saboţi din lemn cu care să tot lovesc ritmat un perete vopsit în galben lucios, să mă bucur de cum se sfărâmă tencuiala, de sunetul ăla refreshing, de cum s-ar putea forma o echimoză dacă peretele ar fi un muşchi- nu neapărat integrat în corpul cuiva anume, asta necesită deja second thoughts), stressul pixurilor în toate culorile, a caietului în toate culorile, preocuparea pentru asortat pixurile cu foile, foile cu vestimentaţia, şi reorientarea înspre chestiuni practice- culorile direct proporţionale cu validitatea informaţiilor fişate, prostii schizotypical. weekendul ăsta mă chinui să înghit varza umplută a lui nicolae filimon şi tocăniţa de concepte ciudat combinate a criticilor români care încearcă să fie cool when writing about paşoptism. e destul de vizibilă intenţia (mai ales la liviu papadima care, versat şi superinformat, nu ezită totuşi să spună că moll flanders e scrisă de fielding , btw, din moll flanders am învăţat eu cum se fac copiii ) )

nu prea ştiu de ce ţin neapărat să încep un jurnal de sesiune (nu-i eficient pt că trebuie să cenzurez o grămadă de nume), e doar un soi de

olga, fă-te că lucrezi

tot savurez insecta de claire castillon, nu-i o lectură adecvată momentului olga 2008, e mai degrabă genul de carte despre care pot zice că îmi doresc să o fi citit cu mintea crudă şi imaginaţia morbidă de pe la 15-16 ani, minte şi imaginaţie care-mi serveau pe post de paradoxale “frontispicii” (adică le afişam cu mândrie ca pe nişte elemente baroce cu un rol preponderent decorativ, dar noh, nu-i tocmai propriu să le numesc frontispicii din moment ce-s chestii absolut abstracte, e ca şi când judeci fiinţa cu f mare din puct de vedere literar ) ). cruzimea şi toleranţa, ba chiar cultivarea unei anumite pasiuni pentru grotesc, sinistru, lugubru păreau să reprezinte motivele mele de mândrie şi imboldurile întru detaşarea de restul. de precizat că pe-atunci “restul” era tabăra de fete finuţe, cochete, roz pal şi bleu ciel, folkiste, simple, sfioase, pioase, curve degizate-n sfinte, frigărui pentru inimile tipilor frumoşi& infatuaţi, genul la care ştiam/ştiu că n-o să am niciodata acces. şi-acuma, sincer, decât silfidă magnetizată de fraze cu schepsis (eşti o floare, eşti un crin), mai bine proto-emo sau ce mă putea defini pe atunci. etapa maniei persecuţiei din pricina unui chip anodin de sub care se zbătea să răbufnească un om din ăla paradoxal, cu the sadness of being smart muşcându-i din orgolii, a trecut. fireşte, nici acum nu mă sperie şobolanii care circulă liberi pe trotuarele mănăşturului “necenzurat” de faţadele decente ale blocurilor de la şosea, nu mă scârbeşte să strivesc păienjeni şi alte gângănii destul de monstruoase, n-am treabă dacă bunică-mea îmi povesteşte despre intestinul ei iritabil în timp ce mănânc ton cu salată de roşii, îmi închipui plimbări nocturne prin pripiac, the ghost-town, încurajez tot soiul de detabuizări inofensive (hai să nu mai facem pe impresionabilii/ ca-n bancul sexist cu şi blonda aia bună face …) , am reuşit s-o fac pe adela să se albească de greaţă povestindu-i prima istorioară din “bântuiţii” a lui palahniuk (cea zisă de sfântul-fără-maţe). nu sunt mândră de aşa zisul meu sânge rece. nu e sânge, e ketchup. e drept că uneori trebuie să simulez atitudini potrivite pentru o “madmazelă” (uite-un şoarece aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa), dar totuşi, asta doar ca să salvez aparenţele al căror ansamblu m-ar putea desemna drept ostentativă-n autocenzura reacţiilor “autentice” şi inevitabile. în continuare spun, sângele rece nu se manifestă printr-o răceală motivată de frica de penibil şi conştientizarea & acceptarea unui firesc al fiziogicului (adică, să ne gândim la igiena de secol 18 în societăţile aristocratice. simţ olfactiv atrofiat, cum zicea drimba ) ) nu prea mă văd impasibilă în faţa vreunui cadavru, nu prea mi-ar veni să râd dacă aş vedea corpuri dezmembrate-n jurul meu, dar am o sumbră satisfacţie în forma oricărui produs estetic cyberpunk şi îmi place mult claire castillon . sunt o stressată incurabilă şi mi-ar plăcea să mă laud cu o frumuseţe maladivă.

(strada pe care locuiesc este asfaltată, muncitorii urlă unii la alţii, prima mea mare dragoste idle pe mess de câteva ore, îmi dă târcoale sentimentul de it’s allright, it’s allright pe care-l am când îmi pierd vremea, la etajul 4leaplafonul se încinge,vreau liniştea palpitantă de dinaintea sesiunii sau o virtuala dragoste hopless revisted, vreau o furtună cu clăbuci, just another night in … nantes ? .)