(me – when desperate)

intro

l-am acuzat pe frate-mio de un narcisism atroce care domină orice pasiune a lui (şi e destul de prolific în a-şi crea şi cultiva pasiuni de lungă sau de scurtă durată, dar întotdeauna de o mare intensitate). l-am acuzat că toate obsesiile lui sunt autoreflexive. că se îndrăgosteşte de lucruri numai în măsura în care ceva exterior îi confirmă faptul că le-ar putea şi poseda. că fiecare nouă pasiune a lui e un mod de a se autoinvesti cu puteri magice. zicea cineva că devin narcisişti numai aceia care nu se pot iubi îndeajuns. aceia care au nevoie de-o imagine dublă, artificială a lor, pe care s-o utilizeze ca pe un paravan pus peste adevărata lor identitate. în cazul ăsta, imaginea pasionatului, a colecţionarului de obsesii.

dar eu? eu cum mă îndrăgostesc? cum ajung la atâtea obsesii care, ca nişte capsule de cianură, se sparg şi se dispersează în tot spaţiul meu vital, invadându-l cu violenţă şi un soi de ferocitate. ca nişte viruşi a căror singură şansă de evoluţie este aceea de a distruge locul care-i găzduieşte cu atâta prinos de mărinimie. sunt un teren predispus pasiunilor intense. şi toate reacţionează la sterilitatea de carton, la goliciunea mea prea goală ca să nu fie o glumă, o butaforie, multipilcându-se la infinit, aidoma celulelor canceroase, metastaziând corpul ăsta emoţional pe care-l iau în stăpânire. so, ce-i cu atâtea istorii despre iubiri ce dau în colaps? am decis să exorcizez spaima de toate lucrurile în care cred şi care, cum încep să le iubesc, cum se dizolva într-o mare ţesătură de semne obsesive.

moto: puberty’s a phase. 15 years of rejection: that’s a lifestyle

antimoto: tu, umbră tăcută şi dragă….

există oameni care au spus tot ce aveau de spus, care şi-au executat partitura cu o seriozitate hiperreverenţioasă , apropiată de conformismul excesiv cu care actorii amatori respectă întocmai litera scenariului, neîndrăznind să improvizeze. genul de conformism care ne plictiseşte groaznic şi care ne obligă să le spunem, aidoma membrilor juriului unui concurs prestigios acelui cadidat care nu se potriveşte “mulţumim, ajunge”. pe ei îi vrem plecaţi (şi chiar pleacă, chiar îşi strâng lucrurile şi-o iau la sănătoasa). pe ei îi mai acceptăm imaginar (şi asta numai după un serios examen de conştiinţă) în alte paradigme şi sub cu totul alte raporturi. ne-au fost iubiţi, nu-i mai tolerăm virtual decât ca amici, cunoştinţe sau, în cazuri mai obişnuite, imbecili, idioţi, fustangii, calici, ticăloşi, retardaţi, cretini, stupizi, viciaţi. numai amintirile în care au fost AŞA sunt de păstrat. desigur, şi-n cazul lor era o vreme, dinainte de restaurarea fericitului regim al uitării şi indiferenţei puţin îndârjite, în care îndrăzneam încă să proiectăm pe toţi pereţii camerelor noastre cu dorinţe obscure- scenarii, filme,diapozitive cu ei şi noi în ipostazele de cuplu de cre-am fost văduviţi. şi vreme este să te lamentezi, şi vine o vreme pentru a-i da dracului. atunci se produce de-clickul. vine fraza, discursul fatal pe care nu-l prevăzuse nimeni şi nimic în scenariu. vine întrecerea măsurii, prea-multul care e duşmanul multului. specatculosul, obscenul, inutilul. provocarea, prejudicierea, ruptura definitivă şi irevocabilă (ca şi cum despărţirea fixă, normală ar fi fost un soi de judecată particulară, iar asta e apocalipsa). şi de-aici încolo moştenim pământul virgin al relaţiilor ce vor urma.

există însă şi oameni care nu şi-au consumat suflul, elanul, limita de cuvinte admise. oameni care-au dispărut din vieţile noastre aidoma unor copii morţi în faşă, sub forţa unor sinistre şi malefice forţe indicibile, tentându-ne să le punem pe seama vreunor blesteme şi să oftăm “mai avea aşa de mult de trăit” . mai aveam aşa de mult de străbătut împreună. suntem nostalgici după virtuţile dezavuate ale necromanţiei. ne-ar ajunge un semn că umbrele astea personale n-au trecut styxul, ca să vrem să le chemăm înapoi, cu orice preţ – înapoi, ca să le recompunem venele, arterele, capilarele, fibrele, muşchii, organele vitale, ochii în orbite, carnea pe scheletul amintirii lor tot mai precare (numele, scurte date biografice, câteva fragmente de conversaţii particulare semănând din ce în ce mai mult cu nişte simple bolboroseli). să-i întrebăm ce se vede de dincolo în ce ne priveşte. să aflăm ce nu facem bine. în dragostea ciudată şi periculoasă ca un sânge de alien amestecat cu sângele nostru. indiferenţa lor e viaţa de apoi a dragostei lor. obsesia pentru umbre- ceva ca o variantă necrofilă a iubirii platonice.

adică unii oameni mai activează pe terra incognita care suntem iubind ca nişte cadavre emoţionale de care ne re-îndrăgostim once they’re gone pentru că le presimţim cu un fel de sordidă voluptate nemişcarea, destinul împietrit rămas definitiv în mâinile noastre. pentru că ne asumăm din start acceptarea oripilantă a obscenităţii supurale pe care descompunerea lor o implică, dar asta numai fiindcă avem nevoie de frumuseţea fragilă a moaştelor rămase-n urmă. îi presăm în noi ca pe nişte flori rare între paginile unei cărţi enervante sau dureroase pe care din motive obiective/subiective n-o s-o mai deschidem niciodată. şi cred că acesta ar fi, printre altele, tâlcul piesei “i fell inlove with a dead boy”.

faptul că nu mă lipsesc de plăcerea brodării de ficţiuni în jurul unei foste realităţii pe care n-o mai pot reprezenta acum demonstrează că nu pot să ader la gruparea sinistră a frigizilor mulţumiţi cu ce au. accept o plăcere străină, înfiorătoare, venită de pe un teren la fel de steril ca lumea dezvoltată într-un roman. deci, concret, faptul că mai imaginez uneori scenariile unui come-back compensatoriu universului dezolant compus din date şvaiţerişe ale primei mele experienţe cvasi-erotice întru adularea unui băiat în urmă cu 6 ani nu face din mine o iubită mai puţin fidelă lui călin (care face totuşi parte din paradigma mea actuală, asta în care evoluez ca o persoană reală, în care pot să exist cu maximum de eficienţă), la fel cum recitirea unei cărţi dintr-un capriciu nu mă transformă într-o obtuză redundantă. (much much much later edit: pe dracu, asta era un soi de cine se scuza se acuza!)

nostalgia. ca şi cum ai pune pe repeat melodia ta preferată în timp ce faci ceva cu adevărat esenţial. & that song can’t last forever

(me-when skinny:-<)

TREBUIE (all in upper case) să dezvolt un sistem de autoaparare, poate chiar unul profund represiv- împotriva imaginii dăunătoare pe care singură mi-o creez. înţeleg acum de ce mi-e aşa de frică de oameni. tind să mă comunic prea complet, prea desluşit. nu las loc interpretărilor care m-ar avantaja tocmai prin mistificările pe care le-ar opera asupra mea. nu ştiu să tac din gură. până şi blogul ăsta are un caracter prea locvace, prea spectacular. încercând să reproduc viaţa unei fete medii nu fac altceva decât să performez o panatomimă obositoare a tot ce sunt cu ceva pe deasupra. cred că devin previzibilă şi dezamăgitoare. azi e o zi în care îmi permit să realizez unde greşesc. o zi în care ştiu că figura gonflată pe care alţii mi-au schiţat-o mă urmăreşte ca o umbră, ca balaurul lui sabato deasupra buenos-airesului. e gata să mă părjolească sau să mă devoreze. (apropo de asta, cea mai veritabilă imagine diurnă – că tot am vb azi la un seminar despre durand – adică diairetică şi conţinând deopotrivă premisele unei veritabile artificialităţi, dar şi portretul unui devorator feroce- era a unei păpuşi- creaţie a creierelor îndopate cu prea multe produse estetice de sorginte cyber-punk, cred- care mânca, rodea, mesteca, disemina, descompunea orice-i cădea în gură. inclusiv degete şi alte părţi ale corpului copiilor “norocoşi” cărora le-a încăput pe mână )

îmi fac planuri de relaxare. să citesc cartea de săptămâna asta din cotidianul (femei în ţara bărbaţilor). să revăd sleepy hollow. să văd toată seria 4 din sex & the city. să dorm mai mult. să nu mai stau pe computer atâta. să merg la 2 piese de teatru. să merg la un concert cameral. să scriu un articol despre lucruri care dau dependenţă (inclusiv satc). să citesc mâine tot ce am pentru seminariile de săptămâna viitoare. să caut poze retro, vintage pe deviant. să fie cald şi să merg la o plimbare.

îmi parte rău pentru cât de anorexic e textul ăsta. se pare că nu tind să creez aici un univers compensatoriu, în care să mă înfrupt în voie din toate prostiile care-mi trec prin cap -cum altfel decât scriindu-le.

so, nu…

ok. azi am avut o zi faină. una din zilele-n care faptul că i’m older but no wiser nu mă deranjează. una din zilele-n care beau o cafea şi n-am nevoie de a doua a treia a patra. una din zilele pe care un post de blog reuşit plus coerent le-ar împlini definitiv. oameni buni, i don+t have a real life şi promit că asta n-o să mă transforme într-una din ex tocilarele alea pe care faptul că au vise interesante le satisface îndeajuns încât să renege sau să ignore acest i have no real life complex. dar am avut un fragment de viaţă ca la carte. ca-n filmele cu oraşe mici şi copii prea buni pt spaţiile alea dezolante. şi fragmentul ăla se cheamă TRUE FRIENDSHIP cu cea mai mishto fetiţă, adolescentă, rockeriţă for a while, îndrăgostită şi romantică incurabilă (deşi n-o să recunoască decât cu mari rezerve—–de vin), hipioată maidaneză (dadadadadadadada), şi future fame fatale slash fabulous girl in a big city slash successful friend la care o să apelez când salariul de profă n-o să-mi ajungă hahahahaha (don’t hit me) pe care o cunosc. ANDRA aka, după propriile şi îndelung repetatele-i cuvinte –OMUL CARE M-A SCOS DIN PESIMISM–(şi e ceva să scoţi o olga de 11 ani, adică mai mică şi mai rotundă decât aia de 20, no differences whatsoever în rest din găleata cu nu-uri). eu şi-acum când vorbesc cu prima mea dragoste îmi place să aduc vba despre ea (deşi, mnoh, tipul e absolut apatic, cred că-s încă una din fătuţele pe care le-a făcut să se simtă miezul universului în îndelungata-i carieră de don juan de marco) şi asta pt că andra exista atunci în aceeaşi manieră în care există acum pentru mine. seasons may change, dar eu şi cu ea suntem infatigabile.

de aceea, e logic să îi dedic un tribute-blog pentru serviciile aduse în direcţia îmblânzirii sau stârpirii comunităţii de omuleţi malefici care mă invadează din când în când. andra e un om care m-a contrariat şi cucerit zilnic. serios. se ataşează de lucruri şi oameni nepotriviţi (inclusiv eu) şi rămâne aceeaşi. n-o ia niciun vânt al schimbării. orice face poartă amprenta ei. o văd în bucureşti şi e tot andra, care nu ţine cont de epoci şi spaţii şi există numai ea cu lumea ei, şi-n sensul ăsta al unei autonomii fascinante evoluează. iar lumea ei e o foaie pe care-s scrise rotund nişte versuri faine din nuştiuce cântec (nu ştiu pt că nu zice. zice “îs dintr-o melodie” şi gata. cică a uitat-o. cică o cântă o tipă. that’s andra.). sau e un tricou fain pe care “mi l-a luat maică-mea”. nu ştie de unde, s-a trezit fain îmbrăcată şi e chill. nu insista, nu ştie de unde… sau e un păr buclat şi o făţucă preocupată care se luminează când vede un om sau lucru şeguţ. sau e o sumă rezultată din bucurii infinitizemal de simple (un plic cu ceai de vanilie sau o floare dintr-un potpourri) pe care le colecţionează cu suflet. sau un tablouaş pe care, dintr-un impuls spontan şi drăguţ, îl xeroxează. sau o frază aiurea scrisă pe diagonală la spatele unui caiet de fizică. o frază cu proprietăţi mistice. o frază căreia nu ştii de ce îi adaugi epitetul “cheie”. andra are geniul de-a vedea lucrurile mici pe care ceilalţi le ignoră. ea le-ar fi făcut cu mâna omuleţilor din clipul lui moby. de-aia o iubesc.

***

şi-acum la final, că tot ziceam despre prima mea dragoste, iată o temă la care am meditat azi. există în vieţile noastre de ex tocilari şi ex neînţeleşi anumite iubiri “literare”, pasiuni pentru oameni cu care suntem/am putea fi perfect compatibili, dar alături de care nu ne imaginăm stând în pat şi făcând exerciţii pt coapse,sau purtând o mască anti-acneică, ori cămaşi de noapte nashpa sau iegări jerpeliţi, oameni pe care nu i-am gândila până se sufocă şi pe care nu i-am săruta nespălaţi pe dinţi pentru că, în mintea noastră, ei sunt plasaţi pe undeva prin zona consacrată divinităţilor. şi apoi, uităm cum arată dar rămâne ideea de “ăla”, “aia”. ştim că dacă i-am putea îmbrăţişa omeneşte n-am face-o. ştim că dacă ne-am putea sacrifica o noapte pt ei (adică sub, deasupra or whatever) n-am face-o pt că, you see, în fond ne revoltă blasfemiile de orice tip. şi pentru noi, care credem că viitorul nostru e cu oameni nu cu luceferi (faptu că luceafărul a mers mii de ani lumină pân la demiurg a cam ultragiat-o pe cătălina, nu credeţi? adică de ce să-ţi aştepţi iubitul din stele- ăla pe care-l văd şi după care suspină încă o sută de fete timide şi virgine, când există un om potrivit, din carne şi din oase, palpabil, frumos, available şi îndrăgostit- tot omneneşte vbind- right there. cătălin, pe care l-aş fi ales şi eu negreşit , nu era chiar atât de idiota pe cât l-au făcut exegeţii să pară. era doar previzibil. era OM. avea acnee. ca şi cătălina. ). în sex & the city ar fi fost realist ca big să nu-i spună lui carrie “you are the one”. aşa ceva e abuziv. viaţa nu conţine fraze din astea. gândurile noastre date pe repeat da. sta e frumos şi fermecător. de-aia avem nevoie de iubiri de hârtie. de literatură. ca să mai putem vedea filme, ca să mai putem citi romane, ca să nu devenim autosuficienţi. de-aia personajele noastre nu spun “olga e aleasa” ci “olga e o fată care-a fost o vreme obsedată de mine. neimportantă”. that’s the best part of it. toastez şi dau un link pt asta. pt ăştia. cei care ne fac catharsisul necesar şi plauzibil

cât de cinic(ă) poţi să devii după 7 episoade de sex&the city molfăite, îngurgitate, ingerate aşa, la marea repezeală de a-ţi umple seara de sâmbătă cu ceva, încât să le împrumuţi până şi retorica asta american-spirituală? sunt bitter şi deznădăjduită şi: ok, îmi zic după o porţie şoc de junk-delicious-tv show-food, asta e viaţa pentru care suntem antrenate, pentru care eram antrenate din pubertate până la pragul “maturităţii” noi, fetele. pentru o vedere panoramică şi dezinhibată ca asta făceam încă dintr-a 5a proiecte despre discriminare sexuală (cu argumente proto-feministe, proto pt că habar n-aveam ce însemna asta, nu eram integrată unui sistem de valori). pentru asta ne maturizam “precoce”, aveam reguli precise cu privire la o grămadă de beauty tips furate de prin revistele cu un target mult mai “matur” ca vârstă. copilăria noastră a fost o non-copilărie, o încercare de transgresare a ei. nu uitaţi: eram totuşi nişte fetiţe de provincie, cu viziuni “emancipate” conştient sau inconştiente de incongruenţa lor datorată unor restricţii de ordin factologic. prin raportare la oferta aproape vidă de aplicaţii ale modelelor pe care le adoptam, pot zice că m-am dezvoltat într-o direcţie absolut utopică. maică-mea a fost dintotdeauna o feministă sui generis camuflată într-o femeie foarte activă la muncă şi acasă, manifestând tendinţe de răzvrătire împotriva tiparelor statuate de formidabilele-i colege. o tipă controversată (chiar şi pentru mine). o foarte bună prietenă de-a mamei îmi părea chiar o ilustrare desăvârşită a modelului implicat şi-n tipologia fetelor cosmo (actuală, activă, atractivă- pe vremea aia, slogan care îmi plăcea la nebunie), era sexy, inteligentă, singură fără regrete, independentă, de succes, quite a role model. ele două dezvoltaseră în jurul meu un câmp de atracţie compus din lecturi şi atitudini obligatorii. aşa că, având colecţia de cosmopolitan pe post de ghid, mi-am format nişte automatisme pe care, crescând, le-am abandonat… am făcut sport, am ţinut diete, mi-am cumpărat haine ultimul răcnet, mi-am făcut şuviţe, am flirtat ca la carte (sau mi s-a părut că…). şi toate astea la 12-13 ani, când erau pure exerciţii de narcisism. eram capabilă să ignor peisajul dezolant muncitoresc al oraşului, concentrându-mi atenţia asupra punctelor în care intuiam o cuantificare de energii girl-powerishe. totul într-un joc mimetic secret. scriam jurnale contrafăcute (jurnalele unei olga curtate şi solicitate şi admirate şi extravagante). uitam, însă, elementele constitutive cele mai de bază ale acestei virtualităţi în care-mi puneam încrederea. hunedoara era un oraş nesemnificativ şi gol. iar românia e o ţară de lumea a3a. hainele mele interesante erau cumpărate din seconduri sau made in china. locul meu de muncă era un liceu de provincie înţesat de cuiburi de fiţe provinciale. viaţa mea era aidoma unei copii după mona lisa executate de-un puşti de 5 ani . dar de toate astea mi-am dat seama mult mai târziu.

acum încerc să privesc fenomenul din punctul de vedere al celei care sunt. observ că tema preferată a serialelor de genul este singurătatea. nu ştiu însă dacă aplicaţia ei- sau găselniţa prin care e tratată aici- este cea mai autentică. aş găsi-o mai degrabă limitativă. viaţa mea, de exemplu, rescrie scenariul cu alte date: fata cu iubitul ideal & stabil & always there, întâlnind numai relaţii auxiliare (prietenii) dezastruoase, sărind dintr-o conversaţie desubstanţializată în alta. îmi explic faptul de-a adera la o asemenea adicţia “vulgară” ca un serial de televiziune (şi încă unul utopic, despre femei fabuloase, libere, fără prejudecăţi şi, Dumnezeule mare, pline de bani!) tot prin eternele date autobiografice confirmându-mi şi reconfirmându-mi ideea că, genetic, sunt un mecanism bazat pe principiul circularităţii şi-al monotoniei celei mai proteice (alt paradox olga). un ceas pe post de suflet & creier care să uite. nu uit, aşadar, cum pe la 11-12 ani eram probabil singura din clasă (şi o clasă de copii emancipaţi) care stătea până târziu în noapte ca să se uite la un episod mustind de trend şi promisiuni pe mai târziu din s&c. o admiram pe carry bradshaw cum îşi ţinea ea laptopul apple mc intosh în braţe şi tasta cuvinte înţelepte pt uzul raţiunii afective a femeilor pierdute-n the city that never sleeps. mă gândeam că “aşa o să fiu şi eu într-o zi”. mă-nnebuneau ţinutele ei extravagante şi that anorexic beauty.

e-adevărat că la o anumită vârstă eşti judecat în funcţie de potenţial. de ce ai putea fi. încep deja să depăşesc vârsta aia, să intru în încăperi şi să fiu întâmpinată cu răceala care circulă permanent între un adult şi un altul. pe plan social, sunt o cvasi-sinucigaşă. nu am prieteni şi nu mă distrez. mă-nchid în camera mea şi-n planurile mele care rămân cam aceleaşi acolo, pe tapet. le deschid, le adulmec, le pun la loc. trofee virtuale. trofee pe care trebuie să …

între timp, viaţa mea curge ca un râu plictisitor şi ciudat, în apele căruia ai putea avea ceva şanse să te scalzi de două ori.

sunt propriul meu arheolog.

p.s.: izbiri livreşti recente: strategiile fatale de jean baudrillard şi bohumil hrabal (lectură savuroasă-n curs)

şi izbiri muzicale:

the lost song- the cat empire

the wine – the cat empire

everybody loves a looser-morcheeba (îmi sună…)

marble house- the knife (thx cristina că a avut sts cu videoclipul, e superb)

p.s2: imaginile-s , cum zicea călin, ca din casa din spuma zilelor…aşa arată…