sunt pe cale să scriu ceva tragistic. ceva ce poţi scrie numai când fundalul din spatele tău e una dintre acele tristeţi indicibile şi neobiectivabile, adică profund subiective, adică una dintre acele întunecimi cu statut incert, ca o tumoare despre care nu ştii încă dacă este malignă sau benignă. sunt pe cale să scriu ce se scrie atunci când eşti obligat să înfrunţi articularea fonică a unor realităţi pe care ai prefera să le ţii ascunse în stomac, să te zgârie, să te răscoleasca- exact cum e atunci când ţi-e rău şi te chinui din răsputeri să nu verşi pentru că ceea ce iese din tine are un gust insuportabil. mi-e dor, dor, dor – culmea!- de adolescenţa pe care aş fi putut-o avea şi de care n-am profitat. de teamă? da. din comoditate? da. din conformism? se prea poate. dintr-o asceză rebelă? cu siguranţă. din lehamite? mai degrabă din sindoromul specific vârstei “oricum-nu-asta-e-viaţa-adevărată”.

la sfârşitul unei zile în care n-am făcut nimic pot zice că ştiu cum o să mă simt la capătul unei vieţi în care n-am făcut nimic. nu sunt fatalistă, dar cum ajung în faţa tastelor, cum îmi vine să exoricizez toate spaimele pt. care – gest involuntar şi cretin- mă trezesc muşcând un colţ de plapumă noaptea. sau muşcându-mi buzele până le însângerez. în liceu n-aveam încă probleme care-ţi creează sentimentul de muchie pe care te mişti cu un gol de câteva sute de metri adâncime sub tine.
de ce e bine să-ţi fie teamă la vârsta asta?

de oamenii răi pe care nu-i poţi deosebi de cei buni. de cărţile proaste pe care le-nghiţi ca pe delicatese prea fancy ca să le-nţelegi. de bursa care nu-ţi acoperă nevoile extinse de-alungul unei luni întregi. de prietenii de care te înstrăinezi. de oamenii pentru care nu însemni nimic şi în care-ţi pui toate speranţele. de etichetele greşite. de etichetele care te recomandă drept un produs ratat. de faptul că s-ar putea să fii un eşec total. de relaţiile care-ncep bine şi se termină urât. de relaţiile pe care nu le vei uita. de următoarea obsesie. de următoarea mare dragoste care te va distruge (aşa zici tu). de bărbaţii frumoşi. de femeile foarte frumoase. de concurenţa neloială. de instabilitate. de clişee. de conservatorism. de rebeliune, într-o aceeaşi măsură. de prostul gust. de muzica neadecvată. de nostalgiile la vedere. de lipsa excentricităţii. de modelele pe care le urmezi fără să-ţi dai seama. de inluenţe proaste. de influenţe care nu duc nicăieri. de cum s-ar putea să nu faci ce-ţi place. de regres. de involuţie. de moartea năpraznică. de infertilitate. de boli venerice. de vânzătoarele pisăloage. de profii subiectivi. de cosmo girls.

când te-ntâlneşti cu toţi monştrii tăi absurzi e greu ca, din laşitate, să nu te racordezi la vreun sistem de valori în care nu crezi. de-aici oboseala şi frica. de aici nevoia de blog.

ăsta e sfârşitul demintăţii umane.

i know a ghost can walk through the wall/ yet i am just a girl still learning how to fall

TREBUIE (all in upper case) să dezvolt un sistem de autoaparare, poate chiar unul profund represiv- împotriva imaginii dăunătoare pe care singură mi-o creez. înţeleg acum de ce mi-e aşa de frică de oameni. tind să mă comunic prea complet, prea desluşit. nu las loc interpretărilor care m-ar avantaja tocmai prin mistificările pe care le-ar opera asupra mea. nu ştiu să tac din gură. până şi blogul ăsta are un caracter prea locvace, prea spectacular. încercând să reproduc viaţa unei fete medii nu fac altceva decât să performez o panatomimă obositoare a tot ce sunt cu ceva pe deasupra. cred că devin previzibilă şi dezamăgitoare. azi e o zi în care îmi permit să realizez unde greşesc. o zi în care ştiu că figura gonflată pe care alţii mi-au schiţat-o mă urmăreşte ca o umbră, ca balaurul lui sabato deasupra buenos-airesului. e gata să mă părjolească sau să mă devoreze. (apropo de asta, cea mai veritabilă imagine diurnă – că tot am vb azi la un seminar despre durand – adică diairetică şi conţinând deopotrivă premisele unei veritabile artificialităţi, dar şi portretul unui devorator feroce- era a unei păpuşi- creaţie a creierelor îndopate cu prea multe produse estetice de sorginte cyber-punk, cred- care mânca, rodea, mesteca, disemina, descompunea orice-i cădea în gură. inclusiv degete şi alte părţi ale corpului copiilor “norocoşi” cărora le-a încăput pe mână )

îmi fac planuri de relaxare. să citesc cartea de săptămâna asta din cotidianul (femei în ţara bărbaţilor). să revăd sleepy hollow. să văd toată seria 4 din sex & the city. să dorm mai mult. să nu mai stau pe computer atâta. să merg la 2 piese de teatru. să merg la un concert cameral. să scriu un articol despre lucruri care dau dependenţă (inclusiv satc). să citesc mâine tot ce am pentru seminariile de săptămâna viitoare. să caut poze retro, vintage pe deviant. să fie cald şi să merg la o plimbare.

îmi parte rău pentru cât de anorexic e textul ăsta. se pare că nu tind să creez aici un univers compensatoriu, în care să mă înfrupt în voie din toate prostiile care-mi trec prin cap -cum altfel decât scriindu-le.

so, nu…

[surprinsă de o avalanşă de gunoaie retrospective, captivă

în această idiocracy pe care-o dezvolţi nu ştiu cum, subversiv

tăcut, măcinat de implozii, sătul de tautologii, de anti-depresii, sâcâietoare,

de felul în care se pune problema,

îmi aduc aminte de capul meu fix, de scheletul perfect asamblat de braţele şi picioarele mele nedemontabile,

de faptul că eu – şi frumoasă, şi ştearsă,

şi respingătoare sunt tot aceeaşi, o compoziţie greu de întins pe suprafeţele plane

ale oraşului cu degetele alunecoase ale bărbaţilor şi femeilor pe care-i întâlnesc, obligatoriu , de parcă în asta constă redresarea mea jocul meu orizontal

trasă cu cheiţa. toţi suntem disponibili

toţi aroganţi, sugurmaţi parcă de genele noastre incoerente, prost potrivite, dovezile unor

relaţii peste măsură de abjecte şi de nefondate.

operaţiile prin care trec

ca să mă schimb nu implică o fugă de ce sunt

ci o remediere a toate astea, lucru al naibii de tâmpit

şi al naibii de greu, mai ales acum, că ne diluăm în ceaiuri antigripale

că ne lipim ca nişte buze de obrajii îngheţaţi ai oamenilor imenşi dospind

în amintirile noastre ca aluatul pentru părăstase sau, mai bine, ca ceaţa deasupra someşului-iarna

] discurs nervos de foarte demult.

faza e că o să scriu un post cel puţin patetic. ţin cura asta hipocalorică (edge to starvation) şi sper ca de data asta să funcţioneze tot planul meu diabolic împotriva kilogramelor inconfortabile care mă-mpiedică să port rochii strâmte şi să mă prefac că nu mi-ar plăcea genul ăsta de slut clothing. de fapt cred că 3 măsuri mai puţin- adică down to 36- şi aş fi o invitaţie la acte necuviincioase în plină stradă şi plină zi (just kidding). acum, la mult discutata mărime m (de tipul is 40-42 fat?), mă chinui să ajung la şi dincolo de proporţiile din cea mai skinny şi cea mai tristă perioadă din viaţa mea. clasa a11a cu sfăşiaţii controversaţii mult iubiţii jeansi divided care curgeau de pe mine. i-am achiziţionat în februarie 2006 dintr-un second din cluj şi, oricât de groaznic sună, m-am identificat cu natura lor marginalizată, secondată de faptul că arătau anormal de micuţi şi de urâţi. mă-ntreb acum dacă trebuie să găsesc etaloane şi pt altceva. idei bune pe care nu le mai am, atitudini mişto care s-au pierdut pe drum. de fapt, totul se reduce la ceea ce cineva numea diferenţa dintre inocenţa care ignoră şi inocenţa care ştie. ăsta e drumul dinspre un suflet anemic spre un suflet care are disperată nevoie de o dietă hipoemoţională.

***

vineri, ora 7 p.m., eu alunecând pe panta lui “i don’t give a fuck”. momentele în care nu mi-a păsat, momentele-n care “se întâmpla” şi pe mine mă preocupau proiecte şi utopii, momentele mele de maximă superficialitate au fost cele mai dezastruoase preludii din viaţa mea. aşa că este cumva înspăimântător să mă văd din nou în situaţia asta ingrată, împinsă de la spate de nişte impulsuri cărora nu prea le înţeleg logica, devenind dependentă de lucruri de care nu mă am nevoie, autoiluzionându-mă că e ok, că simt bine şi, ca de obicei, îmi amintesc vieţile altora mai mult decât mi-o amintesc pe a mea, wherever it’s gone. în hunedoara era plictisitor, dar camera mea de la etajul 4 al unui bloc din mănăştur e un spaţiu mult mai mic şi mult mai pustiu şi mult mai previzibil. cărţi, filme, internet? ok. dar mi-e dor de o conversaţie cu mai mult de 2 persoane simultan. mulţime, înghesuială, şanse de rătăcire printre necunoscuţi pe care ajungi treptat-treptat să ţi-i integrezi. în care crezi, despre care nu ştii încă dacă le va sau nu le va păsa.

mneah, ok…o să mă apuc de una din cărţile luate cu-mprumut de la bcu. hostile strangers, cărţile astea…they won’t ever give a damn.

tomorrow is another day

the cats are out to play, to play

that old rusty spaceship wants to sail

into the milky way again

on a river of red, red wine…

spuneti-mi, doamnelor si domnilor, ce sa fac ca sa ma vindec de mizerabilismul asta interior care ma devasteaza mai ceva ca un barbat betiv o biata camaruta inchiriata de la periferia oricarui oras va cade bine sa adaugati acestei povesti? cum sa ajung la acel punct in care, placida si fara resentimente, v-as comunica date, ore si locatii direct legate de numele si conditia mea? (desigur, ultimele 2 intrebari citite pe acest ecran nu necesita raspunsuri de kkt gen get a social life sau relaxeaza-te. ele au, deocamdata, un rol pur retoric, care sa va determine sa empatizati de la distanta si sa fiti rezonabili & intelegatori). ce nu pricep (si poate ca nu-mi va fi usor sa pricep niciodata) este cum de e asa de greu sa te-mpaci cu ideea ca in mentalitatea unora, si-a unora de la care astepti si tu creier rabufnind de intelighenta- o fata “medie” se va asorta intotdeauna, pentru totdeauna si in mod exclusiv cu viitorul compus din cratita, mop si aragaz. nici macar glossul nu va fi privit cu ochi buni, nici macar o mascara mai scumpa decat jalnicele produse comandate prin intermediari-reprezentanti. orice alte preocupari ale ei sunt unanim acceptate ca meritand 2 atitudini de intampinare: zambetul ironic-condescendent si invalidarea din start “ca sa nu-si faca, saracuta, iluzii”.

ce este o fata “medie” si cine sunt eu ca sa-mi arog prerogative de avocat angelic (not) al ei?

well, o fata medie este o fata care se straduieste. ipostaza evoluata a elevei exemplare despre care scriai propozitii in clasa a2a. “ana este silitoare”. “ana invata bine”. “ana isi ajuta mama”. “ana coase gherghef”. ana de peste 10 ani merge la bcu, sta acolo pana seara, bea cafea si ceai negru, tine un blog, se implica in tot soiul de chestii, scrie articole, vrea sa devina scriitoare, invata bine si are bursa. 2 randuri de cearcane iremediabile, 15 kile si o gramada de esecuri sentim&profesion mai tarziu, ana spala, calca si gateste , mentine o ambianta placuta-n caminul ei ros de moliile lucrurilor pe care nu le-a facut si de viermele predestinarii obligate “asa a fost sa fie”. ana are 2 copii obraznici care sunt baieti si, le promite tata, vor ajunge departe. tot sub semnul aceleiasi predestinari.

simplificarea tramei mele narative, cu t deocamdata, d-ul il anulez azi, da, are un talc: daca e desteapta si perspicace, la 20 de ani ANA ISI FACE SCHIMBARE DE SEX.

dar cum asta e scump si cam incomod…ana asta universala se multumeste cu jumatatile ei de masura, crede ca rabdarea e cea mai mare virtute, tine un blog, se implica in tot felul de chestii, are momente din alea de trezire cand isi da seama ca vocea ei interioara stie un singur refren

don’t get any big ideas

they’re not gonna happen

departe de mine gândul că aş avea potenţial de fată cool. vorbesc, mănânc, mă comport,mă îmbrac prea puţin pretenţios. de obicei îmi aleg cuvinte simple pt că orice alunecă de graniţele inteligibilului devine, cum zicea aristotel, un barbarism. mănânc sandwichuri cu pâine neagră şi caşcaval vegetal, de-a gata şi ceva dulce şi mic, gen o măgura la preţ redus- pe canapea, relaxată. beau cafea de la aparatul automat nescafe deşi mi-ar plăcea mai mult în q caffe. am citit puţin codul bunelor maniere dar toată eticheta mea e anulată de instinctul bunului-simţ primar. îmi aleg haine din impulsuri jovial-copilăreşti fără raţiuni speciale ce-ar putea ţine de modă. şi asta nu pentru că m-aş alinia snobimii intelectualiste care califică tot ce ţine de capricii fashionable ca superficial şi fastidios. găsesc pasionantă o atare atitudine pentru că propune versatilitate şi fler. e un templu pe care-l admir de-afară, conştientă că prin felul meu cvasi şleampăt de-a fi jignesc, într-un fel, gustul impecabil al femeilor în redingote strânse pe talie care păşesc semeţe pe străzile oraşulu . tramp asumat sau detestat, după dispoziţie, sunt fata cea mai departe de modelul avarege chic promovat de revistele glossy. o antieroină exemplară. mai ceva ca bridget jones. 1.60-59 de kilograme. obsedată de ideea unei diete drastice al cărei timp nu mai vine. mioapă şi stângace. plouată şi conştientă de carenţele pe care le am şi pe care nu le tratez în materie de ţinută desăvârşită doar atunci când am părul murdar. numai atinsă de acest sindrom, văd brusc ce şi cum sunt. aproape grasă, cu tenul urât şi pătat, prost şi ieftin machiată, pieziş asortată. găsesc simetria coafurii mele o găselniţă exagerată, pe tiparul chelul şi tichia de mărgăritare. părul slinos ce o complineşte o dată la două zile mă obligă să-mi cobor privirea şi să descopăr coşuri inestetice pe care mă mulţumesc să le tratez precar cu clean&clear, cearcăne ca inelele trunchiurilor de copac, suveniruri de la bcu sau din faţa adoratului laptop pe care, dintr-o falsă modestie sau dintr-un bine argumentat dezinteres, am renunţat să le estompez- în zilele bune sunt chiar mândră de comorile de sub ochi, mi se pare că strigă din toţi rărunchii despre munca infinită pe care-o depun on the inside. probabil puştoaica trashy, obosită, citind psihocritică sau teorie literară cu o morgă insesizabilă e kitsch şi iese de sub incidenţa tipologiilor urbane. mă străduiesc, în orice caz, să nu îmbrăţişez cu determinare modelul. de fapt eu, o dată transferată-n realitatea oglinzii duşmănoase, devin al naibii de creativă. îmi confecţionez planuri la limita raţiunii despre cum să să supravieţuiesc acestui asalt al decrepitudinii care, aidoma unui foarte puternic curent, mă-mpinge tot mai departe de ţărmul frumuseţilor autentice şi incontestabile.

călin spune că mă găseşte drăguţă (rectific:frumoasă) şi se plânge chiar că am devenit prea barocă şi îngrijită în ultimii ani, asta în comparaţie cu lejeritatea (de prost gust, aş adăuga eu) pe care-o adoptam pe la 17 ani. e drept că aveam părul lung şi ros la capete, topuri ultradecolorate din second-handuri şi jeansi rupţi, tociţi sau fuste din fâş. e drept că mă machiam numai cu negru şi-mi expuneam tenul de adolescentă fără pic de jenă. e drept că gelul e duş şi un deo-stick erau de-ajuns. e drept însă şi că toate astea păstrau acel feeling al simplităţii pe care acum, încercând să-mi definesc o identitate mai matură, l-am pierdut. cred şi sper că la un moment dat o să pot întocmi un top 5 al celor mai dezastruoase apariţii ale mele…

deocamdată mă-mpart între super-studioshenie şi coach-potato de seriale/filme sau romane. până trece iarna.

şi parfumul meu cat de luxe s-a terminat….

p.s.: nush de ce puii mei mai scriu bloguri, oricum nimeni nu simte nevoia să interacţioneze cu un om atât de onest ca mine. cel puţin asta deduc eu din indiferenţa cu care-s tratate toate textele pe care le postez. cred că pt ptima dată în 9 luni de când există blogul mă gândesc la această necesitate a feed-back-ului. aş pune şi poezii noi dacă ar fi citite. şi m-ar ajuta puţin entertainment pe aici. mă simt invizibilă şi sad ca ceva ce se topeşte văzând cu ochii.